Ştiu pe cineva pentru care lovitura de stat şi “referendumul 250%” au fost mană cerească, un fel de “i-a pus Ăl de sus mâna-n cap”. L-au scos în faţă, mai corect spus la suprafaţă, în sensul bun al cuvântului, ca untdelemnul deasupra apei.

Cine? Nu, nu Băsescu şi cu atât mai puţin PDL-ul. România? Vai de capul ei! N-are decât să mai aştepte, ca s-a obişnuit cu asta. Barroso? Poate să-i impresioneze pe cei mai slabi de înger, mai emotivi, cu al său “Sunt foarte bucuros şi mândru de rolul pe care Uniunea Europeană şi Comisia Europeană îl joacă în problemele apărute în România “, dar nu, nu este nici el!

Este vorba de cel care a descoperit, şi asta în urmă cu mulţi ani, că diazepamul se depune în oase! A reformat la vremea aceia farmacologia şi toxicologia, aşa că azi, pe bună dreptate, unii speră să reformeze şi politica românească. Până la el se ştia că diazepamul se metabolizează hepatic şi se elimină prin urină. Total greşit! Omul meu a dovedit-o! A avut atunci, în 2003, momentul său de glorie.

Ce timpuri! Atunci, în vremea democratului Năstase, ziaristul norocos era cel săltat de acasă sau de pe stradă şi acuzat de atac la siguranţa statului, iar cel cu ghinion era cel ce dispărea pur şi simplu… pentru o vreme. În ultima situaţie s-a aflat Iosif Costinaş – cunoscut şi incomod ziarist timişorean – care a dispărut în iunie 2002, pentru a reapărea în martie 2003, de data asta sub forma unor oseminte, pe un teren de vânătoare din apropierea Timişoarei. A fost identificat, de către rude, după haine; lângă oseminte s-au găsit 6 folii goale de diazepam.

Atitudinea “unei anumite părţi a presei” şi o interpelare în parlament privind “cazul Costinaş”, n-au provocat vreo reacţie din partea conducerii Clubului Român de Presă. Era şi normal să fie aşa. Nu apăruseră încă devastatoarele şi ucigătoarele atacuri la adresa presei, de tipul “ţigancă împuţită”. Spre lauda lui, şi aici revenim la “momentul său de glorie”, cel care a acţionat prompt şi eficace, atât printr-un raport, cât şi prin declaraţii, a fost ministrul de interne. El a fost cel care a detensionat atmosfera şi a clarificat misteriosul “caz Costinaş”, mai ales că doctorii nu fuseseră în stare să stabilească cauza decesului. Ce s-o mai lungim, despre Ioan Rus este vorba! El a fost, în acele momente grele, de cumpănă, nu “omul potrivit” ci, “omul providenţial la locul potrivit”. Providenţialul Ioan Rus, aşa ar fi trebuit să-i rămână numele!

Raportul său spunea clar: “Examenul toxicologic efectuat asupra fragmentelor osoase descoperite în pădurea de la Pischia a evidenţiat prezenţa unor metaboliţi ai benzodiazepinelor, posibil Diazepam. Administrarea în doze mari a medicamentului poate provoca o depresie profundă a funcţiilor sistemului nervos central, cu posibil efect letal”.

Sinucidere deci, şi nu crimă. Cârcotaşii au amuţit! Au trecut anii, şi aşa cum se întamplă de obicei, mai ales în ţara asta, uitarea s-a aşternut şi peste, mă văd nevoit s-o repet, providenţialul Ioan Rus şi faptele sale.

Zeiţa Fortuna nu l-a uitat însă. Luând înfăţişarea lui Ponta, şi-a numit preferatul pe merit, din nou, în funcţia de ministru de interne. Recunoscător, Ioan Rus nu a dezamăgit-o. Intervenţia lui în cazul plagiatului de care este acuzat primul ministru a fost, şi ea, memorabilă; ceva asemănător cu intervenţia lui Alexandru Macedon asupra nodului gordian: “De vreo două mii şi ceva de ani de la Aristotel şi Platon toţi cei care au scris teze de doctorat pe filosofie, pe politică, pe ştiinţe sociale, toţi au plagiat. Repet, de la Aristotel încoace şi Platon pe tehnic de la Newton şi Einstein toată lumea a plagiat”.

Atunci, în sfârşit, toţi au înţeles că singurul domeniu în care mai pot să apară, rar, contribuţii originale este unul nou, farma-toxicologia. După “referendumul 250%”, când combatanţii celor două tabere, cu forţele sleite, priveau dezorientaţi jocul nebunesc al procentelor, Ioan Rus a rostit cu un curaj ce va deveni, fără tăgadă, proverbial: “eu chiar nu vreau să-mi petrec bătrâneţile în puşcărie!” Această noua intervenţie l-a transformat brusc în cel mai celebru “agent sub acoperire” pe care democraţia şi statul de drept l-au avut, cel puţin în ţara noastră, în teritoriul inamic – de USL e vorba. Vorbele acestea, rostite cu curaj într-o convorbire telefonică, l-au făcut să-şi piarda funcţia, dar au smuls cortina ce acoperea ca un giulgiu adevărul. Ele au dovedit că politicianul respectat, ministrul de interne eficient, farma-toxicologul de geniu – dacă mi se permite – s-a transformat sub ochii noştri într-un “leader pasabil şi reformist”.

Dacă mai era nevoie de încă o dovadă, Ioan Rus a produs-o atunci când a declarat: “Deci nu putem să nu plecăm de la ideea că nu s-ar putea. Trebuie să sprijinim generaţia Victor Ponta pentru că, altfel, peste 15 ani, nouă nu are cine să ne dea pensie. Deci, fie promovăm şi susţinem această generaţie de oameni, de 40 de ani, astfel încât sa modifice ceva din năravurile pe care le avem în acest moment, altfel ne îndreptăm încet-încet spre un dezastru…” Pentru că “eu chiar nu vreau să-mi petrec bătrâneţile în puşcărie”, n-am să-l contrazic. Dimpotrivă, consider că această ultimă declaraţie nu face decât sa verniseze cu strălucire portretul reformatorului, al veritabilului om de stat, al celui care “împreuna cu Dâncu şi echipa sunt o şansă pentru PSD, pentru stânga românească, pentru România.” Aceste ultime cuvinte, care vin, culmea, din partea dreaptă a eşicherului politic, mă fac să privesc cu optimism viitorul României, al nostru, al tuturor.

Nu sunt deci singurul care gândeşte aşa. Un analist sau ziarist (e greu să mai faci diferenţa) cuprins de un entuziasm vecin cu profesionalismul, entuziasm ce nu îi afectează deloc spiritul vizionar, îl vedea, de curând, pe Ioan Rus, viitorul prim ministru al României. Dacă profeţia i se va împlini vom avea, din nou – după mult, mult timp – un domn printre tovarăşi. Un domn veritabil, un domn de peste munţi, şi nu un “Mitică”, de Bucureşti.

Ioan Rus prim ministru! Gândul mă duce, cu melancolic regret, la un alt prim ministru, la un alt domn, şi el la vremea lui singur printre tovarăşi; este vorba de Petru Groza, cel considerat de Stalin – căruia îi pupase, la propriu, picioarele – “cel mai simpatic burghez din Europa”. Asta poate şi datorită faptului că, spre deosebire de Ioan Rus, dar asemenea lui Năstase (alt martir al neamului), Petru Groza a suferit, ceva timp, “în umbra celulei” – titlul uneia din cărţile sale autobiografice – unde, neputând să scrie din motive obiective pe blog, şi-a petrecut timpul hrănindu-se cu plăcinte şi cozonac. Asta tot din motive obiective!

Pot să fiu contrazis, accept, dar asta nu mă va opri să mă gândesc cu speranţă la Ioan Rus ca la un Petru Groza al zilelor noastre! Acel Petru Groza care, dacă carul tras de boi nu l-ar fi purtat spre “staţia finală” la o vârstă la care veşnicul tovarăş – nemuritorul Iliescu – era, pentru a treia oară, preşedintele României, ar fi reformat, probabil, Partidul Comunist. Noroc că a ajuns statuie, altfel, astăzi, Ioan Rus n-ar mai fi avut ocazia să reformeze PSD-ul, şi nici comentatorii şi analiştii – unii de dreapta – să-l considere o şansă pentru România.