Sîntem în al 40-lea an în care se sărbătoreşte Ziua Pămîntului. Pornită în urma iniţiativei senatorului american Gaylord Nelson, sărbătoarea s-a transformat rapid în necrolog. Dintr-o ocazie de reflecţie şi de ridicare a cunoştinţelor publicului în domeniul protecţiei mediului, Ziua Pămîntului a devenit prilej de propagandă a unei ideologii politice antiumane: idolatria ecologică.

În loc de pesimism şi demagogie înamorată de catastrofic, voi da cuvîntul lui Bjorn Lomborg, cercetător danez fost activist la Greenpeace şi ulterior surprins să descopere fraudele şi exagerările eco-apocalipticilor. Observaţiile lui prilejuiesc o ocazie de reflecţie şi de ridicare a cunoştinţelor generale în domeniul protecţiei mediului. Astfel putem restitui sensul originar al Zilei Pămîntului.

Ziua Pămîntului: zîmbeşte, nu tremura

Bjorn Lomborg

Ţinînd cont de atîtea discuţii despre catastrofele la orizont, s-ar putea să fiţi surprinşi, dar pe măsură ce ne apropiem de a 40-a aniversare a primei Zile a Pămîntului, cei care ţin la mediu au, de fapt, numeroase motive de satisfacţie. Bineînţeles, organizatorii Zilei Pămîntului 2010 nu văd lucrurile astfel. În opinia lor (ca să citez doar unul din apelurile recente), “lumea este într-un pericol mai mare ca niciodată”. Dar luaţi în considerare acest lucru: în toate ţările dezvoltate, aerul este mai respirabil şi apa mai potabilă decît erau în 1970. În majoritatea acestor ţări, deforestarea s-a transformat în împădurire. Mai mult, procentajul de subnutriţie a scăzut, iar din ce în ce mai mulţi oameni beneficiază de apă curată şi condiţii sanitare adecvate.

Predicţii apocaliptice din partea activiştilor de mediu nu sînt nimic nou. Pînă acum 10 ani şi eu eram convins că aceste predicţii sînt solide. Ca mulţi alţii, credeam că lumea se află într-o stare teribilă, care se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Gindirea mea s-a schimbat doar după ce, odată ajuns lector universitar, m-am decis să demonstrez împreună cu studenţii mei cît de deplasată e noţiunea că ar exista o îmbunătăţire a condiţiilor de mediu globale.

Spre surprinderea noastră, datele au arătat îmbunătăţirea a numeroşi indici de mediu importanţi. De asemenea, am descoperit şi un decalaj îngrijorător între grijile majore ale ţărilor bogate şi problemele care de fapt au cel mai grav impact asupra lumii.

Practic, acest decalaj dintre percepţie şi realitate s-a lărgit pe parcursul anilor. De exemplu, una dintre “chestiunile de bază” despre care organizatorii Zilei Pămîntului din acest an susţin că trebuie să ne îngrijoreze este utilizarea de îngrăşăminte şi pesticide. Poate nu e la modă să atrag atenţia asupra acestui lucru, dar fără tehnicile agricole intensive dezvoltate în ultimii 60 de ani, practic toate pădurile planetei ar fi trebuit să fie defrişate pentru a creşte suprafaţa cultivabila. Chiar şi aşa, foametea ar fi fost o problemă mult mai răspîndită.

Bineînţeles, în minţile activiştilor de la Ziua Pămîntului, nicio provocare de mediu nu este mai urgentă decît nevoia de a reduce drastic emisiile de carbon pentru a a stopa încălzirea globală. Dar este schimbarea climatică cu adevărat problema nr. 1 căreia trebuie să-i facem faţă?

Ce facem cu poluarea aerului din spaţiile închise, care întîmplător este ucigaşul ecologic nr. 1 global? În ţările sărace, 2.5 miliarde de oameni au nevoie de “materie biologică” – lemn, deşeuri şi bălegar – pentru a găti şi a se încălzi. În acest an, poluarea rezultată din folosirea “materiei biologice” va ucide 1.3 milioane dintre aceşti oameni, în special femei şi copii. Tranziţia de la “materia biologică” la carburanţi fosili ar îmbunătăţi în mod dramatic viaţa a mai mult de o treime din populaţia globului. Din păcate, este improbabil să-i auzim pe cei care vor ţine discursuri cu ocazia Zilei Pămîntului promovînd o utilizare mai amplă a combustibililor fosili în ţările sărace.

Nu susţin că putem ignora orbeşte încălzirea globală. Schimbarea de climă cauzată de factori atropogenici este reală [da, cu condiţia să ignorăm faptul că din 1998 nu s-a înregistrat nicio creştere de temperatură la nivel global, în timp ce emisiile de CO2 au crescut; nota trad.] şi trebuie să facem ceva. Însă, într-o lume în care majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare depind aproape exclusiv de combustili fosili pentru a-şi propulsa economiile, este nepractic şi imoral să insistăm că singura soluţie constă în reducerea drastică a emisiilor de carbon. Această abordare ar fi fezabilă dacă am putea să le oferim ţărilor în curs de dezvoltare o serie alternative practice şi ieftine la cărbune şi petrol. Dar nu putem – iar atîta timp cît nu putem, tot ce reuşim atunci cînd cerem reduceri masive de carbon este să le cerem săracilor lumii să continue să trăiască în mizerie şi privaţiuni.

Aşadar, ce ar trebui să facem? Bunăoară, am putea să începem să luăm aminte la una din lecţiile fundamentale din ultimii 40 de ani de grijă faţă de mediu. Nu poţi să te aştepţi din partea oamenilor să le pese de cum va fi mediul peste 100 de ani, cînd grija lor de acum o constituie copiii lor, care nu au îndeajuns de mîncare. Ţinînd cont de acest lucru, ar trebui să ne concentrăm pe numeroasele probleme imediate cu care se confruntă în prezent lumea în curs de dezvoltare – probleme ca subnutriţie, educaţie, boli şi apa potabilă. În acelaşi timp, ar trebui să facem paşi semnificativi pentru a fi siguri că viitorul lumii în curs de dezvoltare va fi alimentat de energie verde. Atîta timp cît electricitatea furnizată de surse precum celule solare costă de 10 ori mai mult decît electricitatea produsă de generatoarele pe cărbune, doar naţiunile bogate îşi vor permite să devină “verzi” (şi numai cu subvenţii de stat). Ceea ce trebuie să facem este să promovăm acele inovaţii tehnologice care sînt necesare pentru a ieftini energia produsă de celulele solare, pînă cînd va deveni mai rentabilă decît cea pe care o obţinem din carburanţi fosili. Odată ce am reuşit acest lucru, nimeni nu va mai trebui constrîns să renunţe la cărbune şi petrol.

Ţelul nostru ar trebui să fie dublu: în primul rînd să confruntăm problemele imediate ale Lumii a Treia; în al doilea rînd, să furnizam ţărilor în curs de dezvoltare acele tehnologii energetice de care au nevoie pentru a crea o lume verde şi prosperă. Surprinzător, dar aceste obiective par a lăsa rece pe mulţi dintre cei înrolaţi în mişcarea ecologică. Însă, în timp ce ei se vor folosi de Ziua Pămîntului pentru a-i stigmatiza pe consumatorii occidentali pentru avariile pe care aceştia le provoacă planetei fragile, noi ceilalţi ar trebui să sărbătorim succesele noastre ecologice şi să plănuim o cale rezonabilă pentru a adresa provocările la care am rămas restanţieri.

În original icon-caret-right Earth Day: Smile, don’t shudder

icon-anchor

Un succes de sărbătorit este şi DDT. Acest venerabil insecticid a salvat viaţa a zeci de milioane de africani şi asiatici. Este cel mai efectiv mijloc de a combate malaria şi în acelaşi timp cea mai urîtă substanţă chimică. DDT este o substanţă toxică, dar pînă şi folosirea sa exclusiv pentru combaterea malariei a devenit extrem de dificilă, în pofida faptului că acest gen de utilizare salvează nenumărate vieţi, fără a pune în pericol sănătatea oamenilor sau a mediului. Donald Roberts şi Richard Tren sînt autorii unei cărţi recente, în care analizează istoria, beneficiile şi opoziţia faţă de DDT.