Domnul profesor Alexandru Călinescu, criticul literar, publicistul și disidentul, intelectualul cu o prodigioasă activitate în culturile română și franceză, cu distincții literare încă de la debut, premiat de statul francez cu „Chevalier de l’Ordre National du Merit”, a fost și rămâne un model pentru generația mea de intelectuali ieșeni, dar și pentru generațiile mai tinere. În vremurile de astăzi, când cacofonia din jur rătăcește chiar și pe intelectuali de talia lui Liviu Antonesei, de pildă, Domnul Călinescu rămâne un reper moral și intelectual, care nu se abate oblu de la crezul său. O dovedește și articolul de zece plus Comunism și anticomunism. Cu tact pedagogic, dar și cu ironie ucigătoare, Domnul Al. Călinescu pune degetul pe rană, când scoate la iveală abordarea înșelătoare a temei comunismului de către „anti-anti-comuniști”.

Comunism şi anticomunism

Alexandru Călinescu

Trăim, aşadar, din 1990 încoace, în plină „isterie anticomunistă”. Anticomunismul e un „discurs obligatoriu”, formă a unui „terorism intelectual”. El este pretextul acordării de burse consistente, al organizării de nenumărate colocvii şi simpozioane (superflue, se subînţelege), validează onorabilitatea intelectuală, deschide calea „succesului artistic şi academic, spre a nu mai vorbi de cel politic”, inspiră o avalanşă de producţii culturale sau cercetări istorico-literare. „Retorica anticomunistă” şi-ar afla originea în „proliferarea unor fantasme” şi ar viza nişte „inamici imaginari”.

Supremă oroare, tinerilor li se inculcă încă din şcoală ideea că sistemul comunist este rău. „Propaganda anticomunistă” utilizează aceleaşi arme ca „propaganda comunistă” a anilor ’50, cu tot cortegiul de înscenări şi „demascări”. Suntem, pe scurt, victimele unei „religii a anticomunismului”. Citatele sunt din câteva articole recente ale dnei Bianca Burţa-Cernat, apărute în „Observator cultural”. Autoarea vorbeşte în cunoştinţă de cauză: abuzată de „propaganda anticomunistă” a votat cu Convenţia în 1996, gest pe care acum îl regretă sincer.

Mai aflăm că frenezia anticomunistă ar fi consecinţa unei iluzionări, a credinţei naive într-un „paradis capitalist”. Or, ne încredinţează cu toată seriozitatea dna Bianca Burţa- Cernat, „mult invocatul şi adulatul capitalism (…) îţi restrânge (prin strategii mai mult sau mai puţin subtile) posibilităţile de a te hrăni cu altceva decât cu cauciuc şi motorină de pe la fast-fooduri şi supermarketuri”. Perfect adevărat: nimic mai frapant decât contrastul dintre monotonia sărăcăcioasă ce domneşte într-un magazin Carrefour sau Kaufland şi diversitatea, abundenţa exuberantă dintr-o Alimentară ori dintr-un Aprozar de odinioară. În aceeaşi ordine de idei, pe lângă semnalarea unui anumit „kitsch consubstanţial civilizaţiei americane”, este pus în evidenţă, pornind de la analiza unui film (adică a unei „convenţii ficţionale”, cum o numeşte autoarea însăşi), eşecul lamentabil al sistemului capitalist: „lumea tuturor posibilităţilor s-a dovedit a fi o promisiune numai bună de adormit copiii din Estul ex-comunist”.

Imaginea aceasta a unui anticomunism omniprezent şi dominator este însă falsă. Să ne amintim cum au fost, după 1990, diabolizate şi umilite partidele „istorice”, cum au fost huiduiţi Coposu şi Raţiu, cum foşti comunişti şi foşti securişti au pus mâna pe principalele pârghii ale puterii, cum s-au regrupat şi s-au „implementat” pauleveracii şi sergiunicolaeştii, cum după aceea se lăfăiau la TV Niculescu-Mizil şi Ştefan Andrei, Pleşiţă şi Ilie Merce, iar astăzi constatăm cum pe diferite canale de televiziune se reiau la nesfârşit filme de acum treizeci-patruzeci de ani, filme cu ilegalişti neînfricaţi sau care prezintă idilic viaţa din societatea socialistă multilateral dezvoltată. După cum se vede, „nostalgicii” nu au de ce să se considere frustraţi. Şi numai cine nu ştie sau NU VREA să-şi amintească poate pune pe acelaşi plan propaganda comunistă cu pretinsa „propagandă anticomunistă” de astăzi.

În fapt, textele dnei Burţa-Cernat reiau idei prezente în ultimii ani cu deosebire pe platforma CriticAtac.

Recunoaştem astfel semnul de egalitate dintre „ideologia comunistă” şi „ideologia anticomunistă”, aceasta din urmă aducătoare de „profit” întrucât e vorba de o „marfă” care se vinde bine. Dacă anticomunismul nu e în nici un chip scuzabil anticapitalismul este, în schimb, un demers sănătos şi fertil. Orice prilej e bun pentru a denunţa mercantilismul cinic al democraţiei liberale, mecanismele de represiune încă şi mai traumatizante pe care le-a pus în funcţiune economia capitalistă. Nimic nu s-ar fi schimbat, în esenţă, în 1990: înainte aveam a face cu un „capitalism de stat”, după – cu un „capitalism privat”. Dacă admitem cumva existenţa ororilor din trecut (pe care însă e preferabil să le numim – pudic – „abuzuri”), este pentru a sublinia imediat că prezentul are forme cel puţin la fel de monstruoase. Şi dacă nu se merge până la acel binecunoscut „era mai bine înainte”, se adoptă o atitudine ce se vrea nuanţată: „era şi rău, dar era şi (mult) bine”, pentru că aşa e viaţa, cu luminile şi umbrele ei…Oricum, să nu ne pripim şi să nu ne pronunţăm aşa, pe nepusă- masă, în ce priveşte comunismul: el trebuie, mai întâi, …studiat şi înţeles. Pesemne că tot ce s-a scris până acum, de la Richard Pipes la François Furet, de la Alain Besançon la Martin Malia şi de la Robert Conquest la Stéphane Courtois reprezintă rafturi de maculatură inutilă.

Încercarea de a justifica sau de a reabilita, fie şi parţial, comunismul are deja o lungă istorie. S-a început prin a se nega crimele comunismului pentru ca ulterior să se afirme că ele nu au nicio legătură cu « adevăratul» comunism. S-a invocat până la saţietate „argumentul” cu idealurile nobile ale doctrinei. Rămâne un mister capacitatea uluitoare a comunismului de a denatura, de a falsifica sau chiar de a eluda imensa masă de informaţii dezvăluind natura sa profundă, după cum e uimitor succesul periodic, în ciuda tuturor evidenţelor, al negaţionismului procomunist. Martin Malia vorbeşte despre „cea mai mare halucinaţie a timpurilor moderne” şi adaugă, referindu-se la modul în care a fost percepută multă vreme Rusia sovietică: „niciodată în istoria occidentală un faliment monumental nu a cunoscut un succes atât de uluitor”.

Simptomatică este şi blândeţea cu care au fost tratate de-a lungul anilor marea majoritate a regimurilor comuniste, spre deosebire de intransigenţa (justificată, bineînţeles) arătată regimurilor de extremă dreapta, de tipul Pinochet. Câţi dintre responsabilii masacrelor, câţi dintre torţionari au plătit pentru faptele lor? A fost nevoie să treacă ani mulţi pentru ca să fie judecaţi unii dintre autorii îngrozitorului genocid cambogian. Iar la noi, cei câţiva comandanţi de puşcării şi lagăre de care se vorbeşte acum au toate şansele să nu ajungă niciodată în faţa instanţei.

O altă idee recurentă este că anticomunismul ar urmări decredibilizarea stângii. Nu e cazul: stânga reuşeşte adeseori „performanţa” să se decredibilizeze singură. În 1997, după apariţia Cărţii negre a comunismului, primul ministru socialist Lionel Jospin a declarat că e mândru să-i aibă în guvern pe comunişti, adică pe reprezentanţii celui mai stalinist, mai slugarnic şi mai dogmatic partid comunist din Europa Occidentală! În acelaşi an, un anume François Hollande, pe atunci prim-secretar al Partidului Socialist, afirma despre Cartea neagră… că este o „diversiune” al cărei ţel ascuns şi perfid e să pregătească terenul pentru extrema dreaptă. Partidul lui Georges Marchais a rămas, inutil să mai precizez, prizonierul propriului trecut. Spre deosebire de alt partid comunist occidental, cel din Italia: către sfârşitul anilor ’90, Massimo d’Alema caracteriza comunismul drept un „totalitarism vinovat de crime gigantice”, iar Walter Wetroni îl definea drept „tragedie a secolului”, alături de nazism.

„Orice anticomunist este un câine”, scria acum mai mult de cinci decenii Jean-Paul Sartre. Şi dacă nu era „câine”, un anticomunist era, oricum, un „fascist” sau, în cel mai fericit caz, un „reacţionar”. Extrema stângă, care a avut în „progresistul” Sartre pe unul dintre părinţii ei spirituali, a învăţat bine lecţia. Căci mai ales stânga extremă, aşa-numita „stângă a stângii”, mizează pe o strategie a devalorizării anticomunismului, prezentat drept anacronic şi pernicios. Numai că scopul ultim e altul, şi anume cosmetizarea comunismului. Adică banalizarea răului. Ceea ce nu ne poate lăsa indiferenţi.

Sursa: romlit.ro