În constituția americană nu există vreun „zid despărțitor” între religie și stat. Când Thomas Jefferson a creat această expresie, a fost pentru a proteja bisericile împotriva statului. Numai într-o lume post-orwelliană ea poate fi folosită ca pretext pentru a legitima reprimarea religiei de către stat.

Dar îngrădirea lui Dumnezeu în sfera „religioasă“, excluderea Lui din dezbaterile științifice și filozofice, pe care astăzi chiar și oamenii religioși o acceptă ca pe o clauză imuabilă a ordinii publice, nu este altceva decât o moștenire morbidă a prostiei iluministe. „Zidul despărțitor” dintre cunoaștere și credință este o farsă kantiană ridicată între două stereotipuri.

La urma urmei, de ce are un om încredere în Biblie? Are, pentru că crede că este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar de ce crede că este cuvântul lui Dumnezeu? Și de ce are încredere în el? Acest cerc vicios presupune un pariu în întuneric, ce depășește resursele omului obișnuit. Credința nu vine din nimic, cu atât mai puțin din ea însăși. Este nevoie de un indiciu, de un semn, un motiv acceptabil rațional, care să aprindă în suflet flacăra încrederii în Dumnezeu. Definiția însăși a „credinței” drept aderență la o doctrină este o pervertire a sensului cuvântului. Doctrina creștină s-a format de-a lungul secolelor. Primii credincioși au avut încredere în Isus înainte de a avea habar de ea. Ei nu credeau într-o doctrină, aveau încredere într-un om. Și de ce aveau încredere în El? Chiar El a explicat de ce.

Când Ioan Botezătorul, din închisoare, își pune ucenicii să întrebe dacă El este cel trimis de Dumnezeu, sau trebuia să aștepte pe altul, Isus nu răspunde cu vreo doctrină, ci cu fapte: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte. Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine.”

Învățătura acestor versete este aceea că credința nu e altceva decât încrederea că El, care a redat viața unor morți, poate să le-o redea încă multora. Este un raționament simplu inductiv, un act de inteligență rațională bazat pe cunoașterea faptelor și nu un pariu în întuneric. Singura diferență dintre acesta și oricare alt raționament inductiv este faptul că el duce la o concluzie care poartă în sine o speranță atât de luminoasă încât toată tristețea și negativitatea acumulate în suflet refuză să-l accepte. Sufletul preferă să se agațe de tristețe și de negativitate, deoarece sunt cunoștințe de-ale sale vechi. Ele reprezintă siguranța din rutina depresiei împotriva apelului rațiunii la îndrăzneala încrederii. Ceea ce se opune credinței nu este rațiunea, este lașitatea. Pentru a legitima această lașitate, s-au construit temnițe de pseudo-argumente. În fundul acestora, leprosul își linge rănile, orbul își iubește orbirea, paraliticul își savurează incapacitatea de a merge. Săracii, imaginându-se regi și prinți, sărbătoresc respingerea veștii celei bune. Mândri de neputința lor, ei împodobesc cu numele de „știință” încăpățânarea de a nega faptele.

Dar exemplul lor nu aduce roade. Șaptezeci și cinci la sută dintre medicii americani cred în vindecări miraculoase. Ei cred nu numai pentru că le văd zi de zi, ci pentru că știu, sau cel puțin presimt că a le atribui auto-sugestiei sau coincidenței ar însemna a distruge, în act, însăși posibilitatea cercetării științifice în medicină, care se bazează în întregime pe presupunerea că auto-sugestia și coincidența nu au o putere mai mare decât intervenția terapeutică bazată pe cunoașterea rațională a cauzelor.

Cel mai mare scandal intelectual al tuturor timpurilor este frauda constitutivă a modernității, care, excluzând de la examinare toate acele fapte care nu au o explicație materialistă, trage concluzia că toate faptele au o explicație materialistă.

Doza de mizerie mintală în care un subiect trebuie să fie cufundat ca să-i placă un asemenea gunoi nu e puțină. Crăciunul ne amintește în fiecare an că acest destin nu este obligatoriu, că există o speranță rațională de ceva mai bun. De aceea, unii doresc să o elimine: pentru ca această chemare la speranță să nu rănească mândria lașilor.

Olavo de Carvalho, O Natal não é para os covardes,
Jornal do Brasil, 22 decembrie 2005

traducere: Anca Cernea