Cuba după Fidel? Pare un banc la fel de obosit ca şi bătrânul revoluţionar comunist. Nu sunt foarte dese analizele asupra Cubei contemporane şi de aceea am considerat firesc să vă prezentăm un articol al profesorului Antoni Kapcia de la Universitatea din Nottingham, articol ce a apărut la data de 22-05-2008 pe site-ul Open Democracy. Ne-am conformat cerinţelor celor de la Open Democracy pentru postarea acestei traduceri, dar asta nu înseamnă că suntem de acord cu toate părerile expuse de autor.

Cuba după Fidel: stabilitate, mişcare, reformă

Antoni Kapcia

Încotro poartă Raul Castro Cuba după pensionarea fratelui său Fidel, şi cum vor răspunde “sistemul” şi poporul cubanez? Antoni Kapcia evaluează perspectivele în lumina celor cinzeci de ani de istorie a revoluţiei.

Pensionarea formală a lui Fidel Castro din funcţia de preşedinte al Cubei (după treizeci si doi de ani) şi de la conducerea revoluţiei cubaneze (după patruzeci şi nouă de ani) a venit pe data de 19 februarie 2008, când şi-a retras numele de pe lista celor ce erau discutaţi de către nou aleasa adunare naţională, dar retragerea neoficială avusese loc pe 31-iulie 2006, când şi-a transferat temporar puterea, în aşteptarea intervenţiei chirurgicale – către fratele sau Raul. În orice caz, cea de a doua mişcare a fost surprinzătoare doar ca moment ales şi ca manieră. A zguduit oarecum media mondială, şi a prins pe picior greşit pe mulţi din Statele Unite, dar decizia luată, succesiunea precisă şi calmul răspuns domestic au fost cu totul previzibile. Boala lui Fidel a adus mai aproape inevitabilul.

Dacă se doreşte înţelegerea dinamicii politice a tranziţiei politice a Cubei, trebuie să se examineze cele trei aspecte ale retragerii lui Fidel de la conducere – pensionarea, succesiunea şi acceptarea.

O perioadă de suspendare

Ideea pensionării părea de negândit într-o lume căreia i se inculcase ideea unui Fidel Castro ca un despot avid de putere, ce era înconjurat de un aparat de partid esenţialmente fidelist. Dar sistemul cubanez a fost întotdeauna mai complex decât această caricatură, şi într-adevăr, părea foarte probabil ca Fidel să se retragă în deceniul de după anul 2000, mai exact în anul 2009, în momentul aniversării a cinzeci de ani de la revoluţie, concomitent cu sfârşitul conducerii de către el a mişcării nealiniate, într-o anticipare a unei ere post-George W. Bush.

Această aşteptare a reieşit în parte din mărturiile publice ale declinului sănătăţii lui Fidel Castro, dar şi mai mult din realitatea că (după cum va confirma acutul său simţ al istoriei) nu mai putea să-şi asume să rişte tot proiectul revoluţionar de după 1953 datorită faptului că a stat prea mult (vezi Richard Gott, “Fidel remembered: a view of the Cuban revolution”, din data de 20 februarie 2008, articol Open Demecracy). Într-adevăr, prin 2005 frustrările au început să fie exprimate în public, chiar şi de către membrii ai Partidului Comunist de la putere, nu numai despre încetineala şi puţinătatea îmbunătăţirilor economice oricum superficiale. Chiar şi după convalescenţa sa de după iulie 2006, cubanezii obişnuiţi îşi amestecau afecţiunea reală şi îngrijorarea pentru el ca persoană cu o mai mare nerăbdare; cu toţii erau îngrijoraţi că nerezolvarea problemei conducerii va prelungi indecizia şi deriva, şi cu precauţie au început să creadă ca Raul ar putea să ofere o speranţă realistă pentru reforma economică necesară.

Momentul lui Raul Castro

Întrebarea în legătură cu persoana care va moşteni conducerea Cubei a fost mult simplificată în afară ţării, datorită tendinţei particulare a lui Fidel de a se concentra asupra “succesiunii” văzută că un punct critic al viitorului revoluţiei. Mai întâi, succesorul constituţional a fost, de la primele alegeri ale revoluţiei din 1976, chiar Raul; de aici a reieşit că doar în cazul în care acesta ar fi refuzat când s-ar fi ivit momentul, ar fi fost ales un altul. În al doilea rând, preluarea puterii prin succesiune de către Raul era inevitabilă datorită locului său istoric în revoluţie.

Din anul 1953, când un grup de tineri rebeli conduşi de Fidel au atacat garnizoana de la Moncada din Santiago, Raul l-a însoţit peste tot (planificarea şi execuţia asaltului, urmate de închisoare şi exil). Raul şi-a condus propriul grup în expediţia de pe Granma din 1956 care a lansat insurecţia şi campania de gherilă de doi ani din Sierra Maestra; după victoria din 1959, a rămas un membru cheie al “cercului interior”, de unde se luau toate deciziile importante şi de unde se lansau reformele, dar s-a făcut remarcat în conducerea noilor Forţe Armate Revoluţionare (FAR). În toată această perioadă, nu s-a pus niciodată problema vreunei diferenţe ideologice cu Fidel. A existat doar un singur alt lider tot atât de apropiat de Fidel, anume Che Guevara. De aceea, prin 2006 Raul apărea fără discuţie ca figura de necontestat a leadership-ului cu cea mai mare legitimitate istorică.

În plus, Raul avea şi o bază unică a legitimităţii sale: însăşi FAR. Zecile de ani de apărare efectivă a ţării, succesele militare avute în ajutorarea aliaţilor africani în respingerea invaziilor Republicii Sud-Africane din anii erei apartheid-ului, precum şi o reputaţie neegalată de incoruptibilitate şi de eficientă economică, au dat forţelor armate un statut unic în Cuba, făcându-se astfel o distincţie netă de alte armate din America Latină. În acest context, Raul era sigur că se bucură de loialitatea FAR, ceea ce putea sa-l facă chiar mai critic în orice moment al unei crize.

Aceeaşi asociere cu militarii a contribuit la imaginea externă a lui Raul Castro ca un “dogmatic” şi ca “ideolog” – deşi portretul a avut alte trei ingrediente. Mai întâi, Raul a făcut parte (1953) din aripa Tinerii Socialişti a (de facto comunişti) Partidului Socialist al Poporului, şi, ca student a călătorit o dată în răsăritul Europei; chiar atunci când nu era clar “comunismul” lui Fidel, acest fapt a ajutat în acelaşi timp ca Raul să fie considerat un “roşu” şi să “explice” devierea către stânga a revoluţiei. În al doilea rând, ca luptător de gherilă şi mai apoi în poziţia de conducător al FAR, Raul a demonstrat neîndurare când necesitatea politică o cerea. În al treilea rând, între 1959 şi 1961 Raul a fost proeminent în dezvoltarea contactelor şi în favorizarea legăturilor strânse cu Uniunea Sovietică; o relaţie care a crescut în momentul în care FAR a început să se bazeze pe armamentul şi pe instructorii sovietici.

În realitate însă, Raul s-a făcut cunoscut de asemenea şi prin flexibilitatea sa şi prin faptul ca era un politician pro-reformă. În anii 1980, de exemplu, el al reorganizat structurile FAR prin utilizarea experţilor manageriali japonezi; iar prin anii 1990-1995 a început reformele fără precedent care au salvat o revoluţie aparent condamnată (prin introducerea dolarului american, prin apariţia lucrătorilor autonomi, prin reforma bancară, a agriculturii şi prin încurajarea turismului ca înlocuitor al zahărului). Scopul său a fost clar: să protejeze revoluţia, scop pentru care a fost în stare să încerce aproape orice. Raul era de foarte mult timp un adept al eficienţei şi ştia ca economia cubaneză avea nevoie disperată de această calitate. De aceea în 2006 foarte mulţi cubanezi l-au văzut că pe unul care poate să îndrepte economia cu ajutorul reformelor pe care Fidel, poate, nu le-ar fi făcut (vezi Bella Thomas, “Living with Castro”, 13 August 2006).

Raul, totuşi, crede de asemenea în structură, organizare şi eficienţă, având un partid puternic şi flexibil la baza acestora. Un număr de critici au interpretat această calitate în termenii unui caracter care este “birocratic” şi care se fereşte de luminile rampei; dar încrederea se naşte din conştiinţa faptului că progresul economic şi social al Cubei au fost realizate nu prin mobilizări cracteristice revoluţionare şi prin stilul de “campanie”, ci printr-o structură stabilă, instituţionalizată care ar putea realiza responsabilizarea şi canalele de comunicare biunivocă pe care mobilizarea constantă nu le pot produce.

Mobilizare împotriva structurii

Acest punct este important deoarece o alternativă poate fi detectată în întreaga perioadă post-1959 între ceea ce s-ar putea numi “participare prin mobilizare pasională” şi “participare prin structură”. Aceasta este văzută în mod normal ca o rezultantă ori a preferinţelor personale, a luptelor fracţioniste sau a presiunior externe; dar este de preferat situaţia când este un rezultat al unei decizii conştiente făcute de fiecare dată de lideri ce pun în balanţă periodica revigorare ideologică (în special pentru combaterea crizelor sau pentru întărirea moralului) cu perioade de stabilitate şi materialism – când una satisface sufletul, cealaltă satisface corpul, dar nici una nu poate fi urmată mult timp fără un cost.

Costul unei excesive mobilizări a fost deseori o tendinţă de la lua decizii ad hoc, ce au subordonat eficienţa politicii şi au extenuat pe cei care i-au fost credincioşi; în timp ce costul stabilităţii a fost o auto-perpetuare a inerţiei birocraţiei (conducând chiar la privilegii şi la corupţia la nivele joase) şi la pierderea fervoarei politice. Se supra- simplifică lucrurile când se spune că în timp ce Fidel ar prefera “mobilizarea”, Raul preferă “structura”, deoarece ambii au luat deciziile pentru optimizarea uneia sau alteia dintre căi.

În orice caz, era clar prin 2005 că experienţa Cubei începută în 1990 a arătat direcţia către necesitatea “stabilităţii”. În contextul tuturor schimbărilor există un punct de referinţă nodal: presiunile, provocările şi discuţiile începute din momentul în care blocul socialist şi mai apoi Uniunea Sovietică au intrat în colaps în anii 1989-1991, când Cuba a fost aruncată într-o criză care ar fi trebuit să fie terminală pentru un sistem politic aflat deja sub asediu.

Ce a urmat anului 1990 a fost o simplă strategie de supravieţuire, ce s-a concentrat pe reforme economice urgente. Prin 1994, acestea erau deja la locul lor şi începuseră să producă efecte; din 1995 au început să producă o constantă creştere economică, salvând sistemul de atât de temutul Armageddon. Următorii cinci ani au fost esenţialmente ani de dezbatere internă – la vârf şi la bază, dar şi în toate organizaţiile revoluţionare – despre acel “sistem”, prin identificarea acelor elemente ale revoluţiei care ar trebui să fie conservate şi acelea la care se putea renunţa. Dezbaterea a ajuns la sfârşit la un grad de consens – o economie direcţionată (dar fără să fie în mod necesar condusă de stat) de stat, o orientare către către protecţia socială, dar şi un naţionalism mai pronunţat; dar, în timp ce făcea asta, două experienţe convulsive au catapultat Cuba către un alt ciclu de “participare prin mobilizare”. Prima a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea în ianuarie 1998, care a fost celebrată atât ca semnalând sfârşitul izolării şi “salvarea” revoluţiei, cât şi un mare moment de unitate naţională. A doua experienţă a fost uluitoarea şi severa mobilizare de mase din cele şapte luni de campanie din perioada 1999-2000 pentru reîntoarcerea din Statele Unite a copilului de 6 ani numit Elian Gonzalez.

Cea de a doua experienţă a lansat perioadă aşa-numită de “bătălii de idei”, care (prin mobilizări conduse de tineri, prin revitalizarea organizaţiilor juvenile, şi prin cooptarea a mii de persoane în noua “revoluţie educaţională”) a avut efectul unei recrutări a unei noi generaţii în rândurile celor credincioşi partidului. Campania a subliniat reîntărirea bazei ideologice – atât prin “idei” cât şi prin acţiune colectivă – care ar înarma tinerii să reziste coroziunii de valori de după 1990, să reziste ameninţării capitalismului şi individualismului, precum şi provocărilor globalizarii.

“Bătălia” a avut realizări remarcabile în numele său – printre ele noi şcoli de urgenţă, mii de oameni calificaţi ca învăţători, ca asistenţi sociali sau asistenţi medicali; o consolidare a unei noi alianţe cu Hugo Chavez din Venezuela; precum şi o reînviere a acelui internaţionalism dirijat de necesitatea ajutorului din afară. Dar s-a plătit totuşi un preţ. În particular, prin dubla acţiune a bazării pe activiştii de partid şi prin extenuarea hotărârii şi energiei acestora ce şi-au păstrat convingerile de-a lungul perioadei de după 1990, mobilizarea constantă conducând la neglijarea partidului însuşi (ceea ce a condus la eşecul organizării congresului din 2002). De aici, în timp ce bateriile ideologice au fost reîncărcate şi au fost găsite noi energii, sistemul ca atare a stagnat. Acest lucru a avut implicaţii periculoase pentru comunicare, pentru sensul dorit al “unităţii stabile” (nefiind acelaşi lucru cu “unitate de energii” pe care campaniile colective urmăreau să le pună în pericol), şi pentru producerea de atât de necesarele bunuri pentru confort.

Viaţa sistemului

Din toate acestea rezultă că, indiferent cine era preşedinte, trebuia să aibe loc o perioadă de “stabilizare”; leadership-ul lui Raul din perioada de după iulie 2006 a afectat simplu cadenţa şi forma. Ca un rezultat, chiar înainte de februarie 2008, partidul a fost întărit în personal şi în structură (congresul amânat va avea loc la sfârşitul anului 2009); a existat o înnoită subliniere a culturii disciplinei (în partid, în hotărâre, în practica muncitorească, precum şi în lupta contra criminalităţii şi corupţiei); şi au reapărut reformele.

Aceste reforme, aşa cum ne putem aştepta, nu realizează o “liberalizare” a Cubei în sensul unei privatizări largi sau capitalism, ci este vorba de efecte marginale economice (accesul la bunuri, flexibilitate în construcţia de locuinţe, salarii şi pensii mai mari, accesul la bunuri de confort) – deşi ele includ reforme mai adânci în producţia de alimente, deci mai departe în agricultura şi în economia pieţei de consum.

Raul Castro este foarte conştient ca un guvern post-Fidel se bazează pe producţia de bunuri şi pe o îmbunătăţire rapidă a mecanismelor economice de bază; nu există încă dovezi clare pentru o dezvoltare minimală a unei cerinţe populare pentru schimbare politică (prea mulţi factori militează împotrivă acestui fapt), dar dacă nemulţumirea va continua să fie afectată de performanaţa economică la bază (ceea ce are importantă pentru cei mai mulţi dintre cubanezi) s-ar putea să fie o întoarcere împotriva guvernului.

De aceea este atât de necesară reforma, iar Raul Castro se referea la (de exemplu) producţia de alimente ca la o chestiune de “securitate naţională”. Dacă schimbările economice acoperă cererile consumatorilor, şi dacă se vor continua consultările începute în septembrie 2007 până la congresul din 2009, atunci se pare că sistemul poate arata că mai are destul de multă viaţă rămasă în el. Lunile rămase până la congresul din 2009 vor fi decisive şi vor fi fascinant de urmărit, pentru viitorul atât de familiarului şi singularului “sistem” cubanez.