FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Cultura repudierii

Ultimele decenii au văzut o transformare a Europei occidentale nemaiîntâlnită de peste o mie de ani, de la migraţiile care au distrus Imperiul Roman de Apus. În condiţiile aservirii naţiunilor europene unor state tot mai socialiste, milioane de imigranţi extra-europeni au ajuns să trăiască în Occident, profitând de nevoia tot mai mare a acestuia de forţă de muncă. Cartiere întregi, chiar şi unele oraşe, au ajuns să arate ca în Orient sau ca în Africa, iar numărul imigranţilor o să crească şi mai mult în următorii ani. Problema nu ar fi atât de gravă dacă Occidentul nu ar manifesta atâta disconfort faţă de tradiţiile sale, dar din păcate, nu mai promovează nimic din ceea ce este propriu şi apără tot ce este diferit, cu atât mai mult dacă îi este opus.

(Notă: întrucât din punct de vedere politic, Vestul se opreşte la graniţele Uniunii, voi folosi în continuare persoana întâi plural)

Avem cel mai înalt grad de dezvoltare economică, socială şi culturală, iar armatele noastre sunt cele mai avansate din punct de vedere tehnologic. Cultura noastră este prezentă, într-o formă sau alta, în toate colţurile acestei planete – marile imperii europene şi-au lăsat amprenta pe toate continentele, influenţând, direct sau indirect, toate naţiunile lumii. Nicăieri nu există mai multă libertate şi mai mult respect pentru ceea ce înseammnă să fi om şi nicăieri nu există o dorinţă mai mare de a face bine. Cu toate derapajele ei, nici o civilizaţie din istoria umanităţii nu a dus o politică mai umană, nu a fost mai îngăduitoare faţă de străin sau mai interesată de cine este celălalt, de unde vine şi ce vrea. Suntem singurii care au creat o civilizaţie ale cărei valori se adresează tuturor şi totuşi, ne autocondamnăm drept „imperialişti”, „fascişti”, „asupritori”, „rasişti” şi „misogini”, scoţându-i pe adevăraţii imperialişti, fascişti, asupritori, rasişti şi misogini drept victime ale propriilor noastre maşinaţiuni.

V-aţi întrebat vreodată cum se face în ciuda tuturor realizărilor ei, lumea europeană este singura criticată atât de inamici, cât mai ales de proprii ei locuitori? Ce îl poate determina pe un occidental să fie atât de nemulţumit de tot ce este al lui, găsind prea puţine lucruri bune în trecut sau în prezent?

Cel care îşi pleacă urechea la discursul promovat de cei mai mulţi membri ai auto-intitulatei elite este îngrozit de ce aude: pare că nu există loc mai oribil pe pământ, mai caracterizat de nedreptate, rasism, intoleranţa religioasă, dispreţ faţă de femei, minciună; istoria noastră este cea mai violentă şi mai plină de ură. Dacă răul ar fi existat vreodata, pentru elita sinucigaşă ce ne conduce e limpede ca lumina zilei că şi-a găsit sălaşul în Europa „omului alb”.

S-ar zice că, epuizându-ne intelectual şi moral, am ajuns să prezentăm simptomele unei civilizaţii care a atins maximul de dezvoltare şi care se află în plină cădere liberă. Tehnologia occidentală se dezvoltă într-un ritm ameţitor, dar fără folos, căci sufletul nostru este mutilat. Simbolurile măreţiei occidentale, faimoasele sale universităţi, cândva centre ale unei gândiri extrem de creative, au devenit vârful de lance al luptei împotriva a ceea ce ne defineşte. De ce?

În anumite cazuri (ex. Marea Britanie, Franţa), un răspuns tentant ar fi că principala cauză este frica; avem prea mulţi străini ostili nouă, suntem laşi şi ne lipseşte tăria de a pune piciorul în prag. Până la un punct, această constatare este corectă; fără îndoială, există o anumită doză de frică, mai ales acolo unde islamismul domină, dacă nu prin număr, măcar prin potenţialul de violenţă pe care îl are, dar adevărata cauza este alta. Dincolo de frică, există ceva ce nu mai poate fi întâlnit în altă parte – un cancer, o maladie care ne distruge din interior: un soi de Selbshass, o ură de sine, adânc înrădăcinată în conştiinţa noastră. Esenţa europenităţii stârneşte reacţii adverse actualilor locuitori ai continentului european (fenomenul este întâlnit într-o formă sau alta şi la restul lumii europene – Statele Unite, Canada, Australia şi Noua Zeelandă). Vechea Europă mai trăieşte doar în cărţi şi rămâne de văzut în cât timp o vor epura şi de acolo. Aproape tot ce îi era propriu cândva este astăzi dispreţuit.

Vechea Europă credea în Dumnezeu; în Noua Europă, bisericile sunt simple muzee, Dumnezeu a murit, binele şi răul nu mai există, iar omul a fost deificat în locul lui. În „progresul” nostru continuu, mai avem puţin şi ridicăm temple raţionalismului, înţeles greşit drept antiteză a credinţei.

Vechea Europă mai respecta încă responsabilitatea; Noua Europă a infantilizat cetăţeanul, transformându-l într-un dependent.

Vechea Europă preţuia naţiunea, fiecare om îşi avea locul lui sub soare în cadrul unei comunităţi de familii, fiecare unică, fiecare importantă; în Noua Europă, naţionalismul este un simbolul al unei minţi primitive, tribale, fiind desconsiderat ca un drum către fascism, înţeles de fiecare dată drept naţional-socialism – europeanul contemporan nu poate fi decât euroentuziast şi a-naţional.

Vechea Europă avea principii; Noua Europă se călăuzeşte după un singur principiu: nu există principii, totul aflându-se sub semnul subiectivităţii şi relativismului.

Respingerea ideologiei feministe este, în sine, o dovadă a misoginismului şi a „patriarhatului” european, iar opiniile incorecte politic despre homosexualitate atrag după sine acuzaţia de homofobie şi trimiterea rapidă către patologie, urmată, desigur, de recomandarea de a-ţi ţine părerile eretice pentru sine.

Cum poate fi numită o astfel de cultură al cărei scop principal pare a fi propria înjosire? Filosoful conservator Roger Scruton i-a găsit un nume: cultura repudierii. Subcapitolul face parte din volumul Vestul şi restul, p. 67-80. (Vlad M.)

Cultura repudierii

Roger Scruton

Viziunea iluministă asupra condiţiei noastre, tradusă prin legi şi instituţii care garantează drepturile cetăţeanului, este unul dintre cele mai nobile visuri ale omului. Dar drepturile trebuie plătite prin îndatoriri, iar chemarea la datorie este eficientă numai în contextul unei loialităţi comune. Când loialitatea se erodează, simţul datoriei se erodează o dată cu ea. Dar erodarea datoriei nu e însoţită de o scădere a reclamării drepturilor. Dimpotrivă, pe măsură ce oamenii îşi neglijează îndatoritirile, ei presupun că şi alţii fac acelaşi lucru. Rezultatul este o creştere omniprezentă a cererii drepturilor. Procesul politic devine o încăierare pentru a obţine tot ce se poate din resursele comune, iar jurisdicţia este tratată ca o afacere comercială, judecata fiind mijlocul de a obţine avantaje în detrimentul concetăţeanului15.

În acelaşi timp, omul nu poate trăi doar prin drepturi. Dreptul meu este datoria ta, şi, într-o cultură a drepturilor, eu sunt în mod inevitabil conştient de faptul că mă bizui pe conştiinciozitatea altora şi pe disponibilitatea lor de a se supune legii. Oricât de necruţător mi-aş urmări propriile drepturi în dauna ta, eu ştiu că pot face acest lucru numai pentru că avem o loialitate comună şi împărtăşim aceeaşi apartenenţă. Presupunerea unei loialităţi comune este resimţită ca o sarcină morală şi ca o nevoie religioasă sau cvasireligioasă. Incapabili să susţină vechile forme de apartenenţă, oamenii le repudiază în schimb, sperând că din cenuşa negaţiei se va naşte o formă mai nouă şi mai acceptabilă de apartenenţă.

Cea mai importantă ilustrare a acestui fenomen este familia. Societăţile religioase generează familii ca un produs secundar al credinţei. S-ar părea că Dumenezeu manifestă un interes arzător pentru viaţa noastră sexuală, ceea ce nu este greu de înţeles. Deoarece a fost evident cel puţin de la marele tratat al lui Durkheim – Formele primitive ale vieţii religioase – încoace că religiile există în primul rând şi mai ales pentru că oferă o apartenenţă, într-o formă care îndeamnă oamenii să se dedice sarcinii colective a reproducerii societăţii. O comunitate religioasă este mai bine înzestrată pentru a supravieţui în orice conflict datorită coeziunii sociale, obedienţei împărtăşite şi viziunii pe termen lung, care apar toate în mod natural din disciplina credinţei. Religia dă, de asemenea, solemnitatea căsătoriei, îndeamnă părinţii să se dedice copiilor şi solidarizează generaţiile printr-o ţesătură de legăminte indestructibile.

Într-o societate seculară, familia este lipsită de acest foarte important capital moral şi de sprijin ideologic. Ea pare din ce în ce mai puţin o îndatorire bucurându-se de binecuvântarea divină şi din ce în ce mai mult o alegere omenească ce poate fi anulată. O trăsătură a conservatorismului modern a fost cinstirea familiei ca obiect de valoare intrinsecă. Nemaifiind privită ca scop secundar al credinţei, familia devine un scop în sine, producător, mai degrabă decât produs, al valorilor obşteşti. Vedem limpede această idealizare a familiei în primele lucrări teoretice ale conservatorismului modern – Filozofia dreptului a lui Hegel şi Reflecţii asupra Revoluţiei franceze a lui Burke -, ca şi în reconstitutirea monarhiilor europene în secolul al XIX-lea sub forma „Familiilor regale”, a căror domnie era validată prin senina lor viaţă de familie. Iar accentul pus pe valorile familiei rămâne astăzi un strigăt stingher al vocilor conservatoare, care ne somează să renunţăm la plăcerile noastre. Pe măsură ce loialităţile slăbesc – divorţul, promiscuitatea şi fuga generală de angajament pe termen lung – apare o nouă atitudine faţă de familie, nu de scepticism, ci de repudiere. Familia e denunţată ca izvor de asuprire sau ca instituţie patriarhală menită subordonării femeilor.

La scurt timp după ce fusese idealizată de Hegel, familia a fost satirizată de Marx şi Engels în Sfânta familie. Dar adevăratul război împotriva familiei este un produs al sfârşitului secolului XX, făcând parte ditr-un mare viraj cultural, de la susţinerea la repudierea valorilor moştenite. Wilhelm Reich, R. D. Laing, Aaron Esterson şi psihoterapeuţii radicali de aceeaşi speţă văd familia ca o povară impusă de trecut, o cale pe care părinţii îşi stânjenesc odraslele cu moştenirea unei autorităţi perimate. În viziunea lui Laing, schizofrenia apare fiindcă Sinele devine Altul prin impunerea de către părinţi a unor norme disfuncţionale. Mergând pe calea deschisă de asemenea gânditori, ca şi de Michel Foucalt prin „poveştile” lui despre sexualitate, nebunie şi medicină, feminismul radical şi-a propus să demoleze în întregime familia, demascând-o drept un instrument al dominaţiei masculine şi pledând pentru noi forme de unire „negociată” care să-i ia locul.

Rămâne un sector al societăţii solid angajat în susţinerea „valorilor familiale” şi împărţirii rolurilor care asigură trăinicia familiilor. Dar acest sector al societăţii nu are nici un cuvânt real în formarea opiniei publice. Mesajul lansat de media, şcoală şi elite formatoare de opinie este feminist, antipatriarhal şi opus tradiţionalelor interdicţii sexuale, precum cele legate de avort, homosexualitate şi sexul în afara căsătoriei. Încă mai important, cultura elitei a suferit un fel de „inversiune morală”, pentru a folosi expresia lui Michael Polanyi16. Ceea ce era permis devine interzis, iar pledoaria pentru alternative generează un război împotriva vechii ortodoxii. Departe de a se bucura de condiţia unei alternative legitime la diversele poziţii „transgresive” proslăvite de elite, familia este automat respinsă, fiind considerată o formă de oprimare.

O structură veche a apartenenţei sociale s-a dovedit a fi imposibil de apărat şi prin repudierea ei ne bucurăm de o nouă formă de apartenenţă care ne face tovarăşi de luptă împotriva trecutului. Apartenenţa oferită în acest fel – proaspătă, aducând cu sine o nouă tinereţe, o propunere de curăţire şi eliberare a lumii – este un apel voalat pentru o experienţă socială mai degrabă religioasă decât politică. Ca şi marxismul, feminismul se pretinde o mişcare politică. De fapt este o mişcare împotriva politicii, întocmai cum a fost şi marxismul. Feminismul caută să înlocuiască sau să reaşeze esenţa experienţei apartenenţei socaiel, având ca atare ambiţiile unei credinţe monoteiste ce oferă un răspuns feminist oricărei probleme morale sau sociale, o versiune feministă asupra lumii umane, o teorie feministă a universului şi chiar o interpretare feministă a Dumnezeului- femeie. Feminismul alungă ereticii şi semicredincioşii din rândurile sale cu un zel care reprezintă cealaltă faţă a căldurii cu care îşi îmbrăţişează supuşii şi dreptcredincioşii, şi se ridică implacabil împotriva vechii orânduiri, într-un fel asemănător celui în care protestantismul s-a ridicat împotriva bisericii romano-catolice în timpul Renaşterii.

În acelaşi timp, feminismul – cel puţin în versiunea sa academică – se consideră moştenitor al Iluminismului, continuând urmărirea imparţială a adevărului până la răsturnarea temeiurilor pe care a fost clădită societatea tradiţională. Ca şi marxismul, feminismul dă impresia că ne înfăţişează o lume lipsită de măşti ideologice şi de camuflaj. Cu toate acestea, mişcarea feministă are şi eu un scop ideologic. Zelul cu care respinge nu este îndreptat, de regulă, împotriva Islamului sau culturilor răsăritene, ci împotriva Vestului, iar mesajul său este „jos cu noi”.

Acesta este un adevăr general privitor la corectitudinea politică (political correctness), în cadrul căreia feminismul este o componentă obligatorie. În timp ce ne recomandă să fim pe cât putem de „inclusivi”, să nu facem discriminări nici cu gândul, cuvântul sau fapta împotriva minorităţilor etnice, sexuale sau comportamentale, corectitudinea politică încurajează defăimarea lucrurilor pe care le simţim îndeosebi ca fiind ale noastre. Directorul general al BBC-ului a condamnat de curând această organizaţie şi programele sale ca fiind insuportabil de aservite mentalităţii albilor şi clasei de mijloc. Universitarii zâmbesc ironic în faţa cursurilor universităţii organizate de „Dead White European Males”* („Bărbaţii Albi Europeni Morţi”). O instituţie britanică de bineface care se ocupă de relaţiile rasiale a condamnat afirmarea unei identităţi naţionale „britanice” ca fiind rasistă. Şi aşa mai departe. Toate aceste declaraţii abuzive se conformează codului corectitudinii politice. Pentru că deşi ele implică o condamnare deliberată a discriminării oamenilor pe temeiuri de clasă, rasă, sex sau culoare, scopul lor nu este de a-l include pe Celălalt, ci de a ne condamna pe Noi. Mărinimoasa pledoarie pentru includere maschează prea puţin mărinimoasa dorinţă de a-l exclude pe cel care excludea anterior; cu alte cuvinte, de a repudia moştenirea culturală care ne defineşte ca pe ceva diferit de rest.

Mentalitatea acelui „jos cu noi!” se dedică smulgerii din rădăcini a loialităţilor noastre vechi, care nu mai pot fi susţinute. Iar atunci când mor vechile loialităţi, moare şi vechea formă de apartenenţă. Prin aceasta Iluminismul, care pară să ducă de bunăvoie la o cultură a repudierii, devine o ameninţare pentru Iluminism, căci el subminează certitudinile pe care se întemiează statutul de cetăţean. Acesta este lucrul care se petrece acum în viaţa intelectuală a Vestului.

În locul accentului pus pe raţiune ca fiind calea spre adevărul obiectiv, a apărut „privirea din afară”, prin care întreaga noastră tradiţie de educaţie este pusă la îndoială, pregătindu-se în acest fel respingerea ei. Vechiul apel la raţiune este privit doar ca un apel la valorile occidentale care au făcut din cultură o lozincă în numele căruia s-au emis pretenţii pentru obiectivitate pe care nici o cultură n-ar putea vreodată să o aibă. Căci culturile oferă afiliere, nu adevăr, şi ca atare nu pot permite pretenţii exclusive asupra celui care le priveşte din afara teritoriului lor. Mai mult, revendicându-şi raţiunea ca sursă, cultura apuseană şi-a ascuns de fapt etnocentrismul (potrivit modei criticii „postmoderniste”), prezentând felul occidental de a gândi ca şi cum ar avea o forţă universală. În consecinţă, raţiunea este o minciună şi, demascând minciuna, dezvăluim oprimarea din inima civilizaţiei apusene.

Detronarea raţiunii merge mână în mână cu o ostilitate faţă de crediţa în adevărul obiectiv. Specialiştii ale căror lucrări sunt cel mai des citate când este demascată „cultura occidentală” sunt cu toţii adversari ai acestei credinţe. Şi, asemenea legilor logicii, credinţa în adevăr este imposibil de apărat fără a presupune în acelaşi timp că el există. Apărătorii vechiului program de învăţământ şi a disciplinei exprimate de el se confruntă cu un soi de impas intelectual şi urmăresc în tăcere cum noile autorităţi antiautoritare îşi colonizează peticul de pământ.

Nietzsche este un favorit, din moment ce a afirmat explicit că „nu există adevăruri, ci doar interpretări”. Acum, fie ce a zis Nietzsche este adevărat – în care caz nu e adevărat, deoarece nu există adevăruri – fie este fals. Dar acest răspuns apare ca o respingere doar din perspectiva Iluminismului. Noul program de învăţământ acţionează în scopul marginalizării respingerii, tot aşa cum marginalizaează adevărul. Aşa se explică atracţia suscitată de acei gânditori recenţi – Michel Foucalt, Jacques Derrida şi Richard Rorty – care-şi datorează poziţia intelectuală eminentă nu argumentulor lor, ci rolului lor de a conferi autoritate respingerii autorăţii şi angajamentului lor absolut în afirmarea imposibilităţii angajamentelor asbsolute. La fiecare dintre ei poate fi găsită ideea că adevărul, obiectivitatea, valorea sau semnificaţia sunt himerice, şi că tot ce putem avea, şi tot ce ne trebuie, este adăpostul călduţ al propriilor noastre opinii17. Este prin urmare zadarnică discuţia în contradictoriu cu noii specialişti. Nici un argument, oricât de raţional, nu se poate opune puternicei „dorinţe de a crede” care-i cucereşete pe cititorii lor obişnuiţi. La urma urmei, un argument raţional ia drept exact ceea ce ei „pun la îndoială”, adică posibilitatea existenţei unui argument raţional. Fiecare dintre ei îşi datorează reputaţia unui soi de credinţă religioasă: credinţă în relativitatea tuturor părerilor, inclusiv a acesteia. Căci aceasta este credinţa pe care se întemeiează o nouă formă de apartenenţă – o negare la persoana întâi plural.

Iluminismul aduce un omagiu explicit valorilor universale şi naturii general umane. Arta Iluminismului a cuprins alte locuri, alte timpuri şi alte culturi, într-o încercare eroică de a apăra o viziune a omului liber şi autocreat. Această viziune a inspirat şi a fost inspirată de vechiul program de învăţământ şi punerea ei sub semnul întrebării a fost prima preocupare a universitarilor postmoderni. Aceasta explică popularitea unui gânditor relativist – Edward Said, a cărui uimitoare carte Orientalism a arătat cum poat fi respins Iluminismul ca formă de imperialism cultural.18 Said susţine că Orientul apare în arta şi literatura occidetanlă ca ceva exotic, ireal, teatral, şi ca atare lipsi de temei. Departe de a reprezenta o recunoaştere generoasă a altor culturi, arta orientalistă a Europei iluministe (inclusiv Nathan cel Înţelept a lui Lessing) este un paravan care ascunde acele culturi. În timp ce Orientul ar fi putut reprezenta o alternativă autentitică la Iluminismul occidental, el a fost reconstitutit ca o poleială decorativă lipită peste proiectul imperial apusean.

Sub acest aspect, vechiul program de învăţământ a Iluminismului este de fapt monocultural, dedicat perpetuării viziunii civilizaţiei apusene despre superioritatea sa aparentă în raport cu rivalele sale. Este de asemenea produsul „Bărbaţilor Albi Europeni Morţi” care şi-au pierdut între timp autoritatea. Iar arogarea unei perspective raţionale universale, care ar avantaja studierea umanităţii în ansamblul ei, nu este altceva decât o raţionalizare a pretenţiilor imperialiste ale Apusului. Dimpotrivă, noi ce care locuim în ambianţa amorfă şi multiculturală a oraşului postmodern trebuie să ne deschidem inimile şi minţile spre toate culturile şi să nu ne fixăm asupra nici uneia. Rezultatul inevitabil este relativismul: recunoaşterea că nici unei culturi nu trebuie să-i acordăm o atenţie privilegiată şi că nici o cultură nu poate fi judecată sau respinsă din afara ei.

Dar avem încă o dată de-a face cu un paradox. Pentru că cei care pledează în favoarea acestei abordări multiculturale sunt de regulă criticii severi ai culturii apusene. În timp ce ne îndeamnă să judecăm alte culturi în termenii lor proprii, Said ne pretinde să judecăm cultura occidentală dintr-o perspectivă exterioară – s-o opunem unor alternative şi s-o etichetăm defavorabil ca etnocentrică. În cazul lui Said, paradoxul se adânceşte, deoarece el are cunoştinţe temeinice de muzică şi etalează în scrierile lui de muzicologie întocmai acel universalism uman şi iluminist care a făcut din muzica tonală simbolul culturii occidentale.

Mai mult, criticile aduse culturii apusene sunt de fapt confirmarea pretenţiilor acesteia de a câştiga valoarea lumii. Interesul nostru faţă de egalitatea raselor şi sexelor se datorează Iluminismului şi moralei sale universaliste. Concepţia iluministă despre om ne-a făcut să avem pretenţii atât de mari de la arta şi literatura occidentală – mai mari decât am fi vut vreodată de la arta şi liberatura din Java, Borneo sau China. Tocmai încercarea de a îmbrăţişa alte culturi face din arta occidentală o victimă a atacurilor lui Said – încercare fără precedent în arta tradiţională a Arabiei, Indiei ori Africii. Chiar şi în perioada sa cea mai grandioasă, literatura arabă a fost impenetrabilă faţă de influenţele lumii creştine. Într-adevăr, gânditorii Falasifa** au învăţat cît au putut din filozofia greacă; dar numai pentru că au considerat că filozofia greacă adaugă o dimensiune metafizică crucială la mesajul Coranului. În timp ce Marguerite de Navarre şi Boccaccio descopereau şi repovesteau basmele Arabiei, în timp ce Langland şi Chaucer răspuneau în versurile lor puţinului pe care-l înţelegeau din Averroes şi Avicenna, gândirea şi literatura arabă îşi urmau calea ca şi cum nimic important n-ar fi putut să se întâmple în afara Dar al-Islam-ului.

De altfel, numai o perspectivă foarte îngustă asupra tradiţiei noastre artistice ar putea ignora o abordare multiculturală care întrece prin puterea sa de imaginaţie tot ce ne învaţă profesorii noştri. Cultura noastră invocă o comunitate istorică de simţire cinstind totodată valori umane universale. Ea are rădăcini în experienţa creştină, dar extrage din acest izbor o bogăţie de sentimente omeneşti pe care le împrăştie imparţial peste lumi închipuite. De la Orlando furioso şi Don Quijote la Don Juan-ul lui Byron, de la Popeea lui Monteverdi la Hiawatha lui Longfellow, de la Povestea de iarnă la Madama Butterfly şi Cântecul pământului, cultura noastră s-a venturat permanent într-un teritoriu spiritual care nu există pe harta creştină. Aceste mari realizări estetice merg mână în mână cu domnia seculară a legii, jurisdicţia teritorială şi aspiraţia către calitatea de căteţean ca produse ale loialităţilor ce permit bărbaţilor şi femeilor să se identifice în imaginaţie cu cei din „alte locuri”.

Există şi alte semne care indică fărâmiţarea Iluminismului o dată cu apariţia culturii repudierii. Aşa cum se observă deseori, spiritul de informare liberă dispare astăzi din şcolile şi universităţile occidentale. Cărţile sunt introduse sau radiate din programele de învăţământ pe motiv de corectitudine politică; codurile de exprimare şi serviciile de consiliere fac ordine în limbajul şi comportamentul studenţilor şi profesorilor; multe cursuri au în vedere mai curând conformitatea ideologică decât dezvoltarea unui spirit de informare raţională, iar studenţii sunt adesea pedepsiţi pentru a fi tras o concluzie eretică privitoare la principalele chestiuni litigioase ale zilei. În domeniil sensibile, cum este studiul rasei şi sexului, cenzura vizează direct nu numai pe studenţi, dar şi pe oricare dintre profesori, oricât de imparţiali sau scrupulos, care ajunge la concluzii „greşite”. „Cursurile de conştientizare a problemei rasismului” sunt deseori folosite în campusul american în chip de „corective” – adică pedepse – pentru cei al căror comportament „deviant” necesită reeducare. Cultura repudierii ne reaminteşte aşadar că informarea liberă nu este un exerciţiu firesc al miniţii omeneşti, fiind atrăgătoare doar dacă este privită ca o cale spre apartenenţa socială. Atunci când experienţa apartenenţei nu mai poate fi obţinută pe această cale, rolul ei este preluat de un nou tip de informare, explicit îndreptată spre un obiectiv social promis.

O singură temă străbate ştiinţele umaniste, aşa cum sunt ele predate de regulă în universităţile americane şi europene: nelegitimitatea civilizaţiei occidentale şi natura artificială a a deosebirilor pe care a fost întemeiată. Toate deosebirile sunt „culturale”, aşadar „construite”, aşadar „ideologice”, în sensul definit de Marx, fabricate de clasa stăpânitoare pentru a le servi interesele şi a le sprijini puterea. Civilizaţia apuseană este pur şi simplu mărturia acestui proces de asuprire, iar scopul principal al studiului ei este desfiinţarea pretenţiilor pe care le ridică asupra apartenenţei noastre. Acesta este miezul concepţiei pe care trebuie să o înghită o mulţime de studenţi în ştiinţele umaniste, de preferinţă înainte ca ei să capete disciplina intelectuală de a o pune la îndoială sau de a o confrunta cu literatura care îi demonstrează netemeinicia.

Altfel spus, Iluminismul a dislocat teologia din centrul programelor de studiu pentru a o înlocui cu căutarea dezinteresată a adevărului. În foarte scurt timp însă, constatăm că universitatea este dominată de un alt gen de teologie – o teologie atee, desigur, dar nu mai puţin insistentă în privinţa supunerii necondiţionate faţă de doctrină, şi nu mai puţin înfocată în urmărirea ereticilor, scepticilor şi demistificatorilor. Evident, oamenii nu mai sunt arşi pe rug pentru convingerile lor; ei pur şi simplu nu mai caută slujbe sau, dacă sunt studenţi, sunt trântiţi la examene.

Aristotel a spus că toate fiinţele umane doresc să cunoască, dar n-a precizat că oamenii trebuie să se convingă că nu e primejdioasă cunoaşterea. Oamenii întorc spatele adevărurilor incomode şi ridică ziduri pentru a le ascunde. E greu să construieşti un zid de unul singur; dar alăturându-te altora şi ocrotiţi de o instituţie puternică, poţi participa la voioasa construcţie a minciunii, adăugând meterezelor ei propria ta cărămidă de platitudini tari ca piatra. Scopul nu este de a minţi, ci de a crea o doctrină publică acceptabilă. Iar o doctrină publică este acceptabilă dacă oferă o temelie pentru o comunitate umană stabilă şi sigură în interior. Pe scurt, marile schimbări din viaţa culturală a societăţii apusene îşi au originea în căutarea unei apartenenţe printre oameni care nu mai sunt atraşi de vechile loialităţi.

In locul vechilor convingeri ale unei civilizaţii întemeiate pe devoţiune, judecată şi loialitate istorică, tineretul primeşte convingerile noi ale unei societăţi bazate pe egalitate şi includere şi află că judecarea altor stiluri de viaţă este o crimă. Dacă obiectivul ar fi fost doar de a substitui un sistem de convingeri altui sistem, ar fi putut avea loc o dezbatere naţională. Dar obiectivul este de a substitui o comunitate; altei comunităţi. Acest proiect este şi unul negativ – de a reteza legăturile tineretului cu loialităţile istorice care şi-au pierdut dinamismul moral şi religios. Recomandarea de „a nu judeca” alte culturi merge mână în mână cu o aprigă denunţare a culturii care ar fi putut fi proprie cuiva – lucru pe care l-am observat în mod repetat la elitele formatoare de opinie de la 11 septembrie încoace. Din nefericire totuşi, o comunitate întemeiată pe repudiere nu poate exista. Asaltul împotriva vechii moşteniri culturale nu duce la o nouă formă de apartenenţă, ci doar la un fel de alienare.

Poetul Robert Bly susţine că am intrat într-o „societate fraternă” în care relaţiile cu părinţii îşi pierd orice semnificaţie printre privirile piezişe aruncate spre cei de o vârstă şi de o seamă19. Această imagine spune ceva, dar nu este un diagnostic. De ce există această societate? De ce există o „cultură a tinereţii” şi de ce această cultură se defineşte negativ, în opoziţie cu loialităţile şi pietăţile păriniţilor? Răspunsul se află, desigur, în deficitul religios crescând din societăţile moderne – dispariţia ritualurilor de trecere şi a formelor de supunere care asigură tranziţia la o stare superioară de apartenenţă, la sfârşitul drumului lung şi anevoios al adolescenţei20. Când se evaporează credinţa religioasă, când adulţii încetează să iniţieze tinerii în cultura naţională, când loialităţile nu se mai întind peste generaţii sau nu se mai definesc în termeni teritoriali, atunci societatea de străini ţinuţi laolaltă prin cetăţenie este inevitabil ameninţată. Tineretul se confruntă cu un vid moral. Fie se îndreaptă către o formă nouă de loialitate, ca membrii al-Muhajiroun-ului, fie şterg cu buretele toate cerinţele societăţii, într-o destrămare colectivă a voinţei de a moşteni – o destrămare care este în acelaşi timp cauza şi efectul stilului de viaţă sex-şi-drog al adolescentului modern.

Este tentantă asemuirea omenirii cu o turmă care cutreieră o vâlcea posomorâtă, în care mirosul plăcut al vieţii colective oferă un leac împotriva spaimelor. Din când în când turma ajunge învârfuil unui deal şi este dintr-odată scăldată în razele soarelui. Câte o adiere răcoroasă împrăştie mirosul colectiv, iar pentru un timp devine vizibilă adevărata natură a omenirii. Câţiva indivizi încearcă să rămână pe culmi, bucurându-se de lumină şi de cunoaştere. Dar ceilalţi sunt tulburaţi de adiere şi turma o ia din loc, trăgându-i pe toţi la vale în întuneric.

Aceasta este situaţia în care ne aflăm. Suntem produse ale Iluminismului, trăind declinul formei de apartenenţă de care depinde Iluminismul şi pradă superstiţiilor ce se ridică pe ruinele ortodoxiilor noastre. În acelaşi timp, ne bucurăm de forţe tehnologice nemaiîntâlnite care impun o accelerare constantă a contactelor şi comerţului de-a lungul şi latul globului. Intră în legătură oameni care nu au nici o posibilitate reală de a se înţelege unii pe alţii, iar spectacolul libertăţii şi prosperităţii occidentale, mergând mână în mână cu decadenţa şi fărâmiţarea loialităţilor apusene, naşte în cei ce invidiază primul aspect şi-l dispreţuiesc pe celălalt dorinţa clocotitoare de a pedepsi.

* Expresie peiorativă (folosită în special în Statele Unite) desemnând pe omul alb de origine europeană care domină viaţa culturală.(n.t)
** Autorii musulmani influenţaţo de filozofia greacă(de la falsafa, cuvântul arab derivat din grecescul philosophia). (N.t)

15. A se vedea Walter K. Olson, The Litigation Explosion: What happened when American Unleashed the Lawsuit? (New York: Truman Talley Books-Dutton, 1991)
16. Michael Polanyi, Personal Knowledge: Towards a Post-Critical Philosophy ( Londra: Routledge, 1958), pp. 231-235
17. Am încercat să răspunând lui Foucalt şi Derrida în An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture (South Band, Ind.: St. Augustine’s Press, 2000)
18. Edward Said, Orientalism (New York, Pantheon, 1978).
19. Robert Bly, The Sibling Society (Londra: Persus, 1996).
20. A se vedea perspectiva mea asupra culturii tineretului în An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Roger Scruton

Roger Scruton

10 Comments

  1. Partizanu
    13 July 2009

    O mica nota :
    Roger Scruton si-a format conceptiile ultra-conservatoare la Jesus College, si a scris o carticica in care ataca dur principiul „egalitatii sanselor” si promoveaza „ierarhizarea pe principii naturale” a societatii (este vorba de cartea The Meaning of Conservatism in care ataca influentele liberale tot mai vizibile intre conservatori – e o lectura de baza in retea, nu?).
    In numele lui Isus omul ataca dur si actuala cultura pe care o vede ca fiind prea liberala, cu fraze de genul „Când se evaporează credinţa religioasă, când adulţii încetează să iniţieze tinerii în cultura naţională,(…)o destrămare care este în acelaşi timp cauza şi efectul stilului de viaţă sex-şi-drog al adolescentului modern.” Amin!

  2. Imperialistu'
    13 July 2009

    O sa incerc sa dau de carte, Partizanu, ceea ce nu stiu cat de usor imi va fi, tinand cont ca probabil voi fi nevoit sa o comand de pe internet, dar din ce am citit pana acum de Scruton, ma tem ca eticheta de „ultraconservator” nu i se potriveste. Omul e conservator, clar, dar ultra, in nici un caz. Totusi, apara Iluminismul. ???? Ar fi fost ultraconservator daca se ralia cu totul vechilor reactionari, ceea ce nu este cazul. Ierarhizarea pe principii naturale imi suna a meritocratie, deci nu mi se pare defel absurd; in ceea ce priveste egalitatea sanselor, trebuie sa vad despre ce e vorba.

    Serios acum, chiar nu crezi ca actuala cultura are probleme? Lasa-l pe Isus un pic si incearca sa priveste in ansamblu. Nu ti se pare ca multe nu mai functioneaza cum trebuie?

  3. Turnofftheglory
    13 July 2009

    Eterna întoarcere (T. Baconsky)

    The Last King of Scotland, filmul despre dictatura ugandezului Idi Amin Dada, patetic încarnat de Forest Whitaker (care a primit pentru acest rol un Oscar) nu este doar o saga a violenţei politice africane. Sau un poem epic despre infantilismul tiranilor. E şi o denunţare a bunelor intenţii care pavează infernul. Puterea „absolută“ produce irealitate. Fatalmente paranoici, titularii ei se declară foarte miraţi că nu sînt iubiţi, deşi distrug tot ce le iese în cale. Dictatorul Amin, oscilant, pueril, crud şi caricatural, a murit în exil saudit, abia prin 2003, după ce a ucis circa 300.000 de supuşi nevinovaţi. Încă un monstru din seria Stalin-Mao-Pol Pot, pe care nici un tribunal terestru n-a reuşit să-l condamne.

    Nazismul a plătit milioane de morţi printr-un proces strict simbolic. În ce-l priveşte, comunismul a rămas – atît ca sistem, cît şi ca bilanţ – complet pe dinafara ideii de justiţie. Asasinii în masă, blindaţi ideologic, protejaţi de servicii represive şi camuflaţi sub praful arhivelor interzise nu pot fi pedepsiţi de legea umană. Ei au luat numai o pauză, profitînd de laşitatea democraţiilor şi de „moartea“ lui Dumnezeu. Însă vor reveni. Nu putem spune cînd, unde şi sub ce pretext. Vor umple din nou lumea de sînge. Vor isteriza iarăşi mulţimile amăgite de promisiuni eroice. Aceasta pare să fie cea mai lucidă evaluare la 20 de ani după prăbuşirea totalitarismului marxist-leninist. Sîntem incapabili să facem dreptate. Singurul nostru destin este supravieţuirea individuală. Uitarea. Ruşinea de a nu le fi adus victimelor decît ipocrita noastră compasiune tardivă.

    O asemenea concluzie produce efecte. Bunăoară neputinţa Uniunii Europene de a evacua crimele legitimate odată cu „integrarea“ foştilor sateliţi sovietici. Pînă să-şi recunoască rădăcinile creştine (secţionate cu lama secularismului), Europa occidentală stă la masă alături de nişte state unde cele mai odioase atrocităţi n-au fost nicidecum sancţionate. Jumătate din populaţia Uniunii duce povara unor abominaţii impenitente. Această stare de fapt – la antipodul ordinii de drept – discreditează moral, slăbeşte forţa de caracter şi alimentează subconştient temerea că orice recidivă este, dacă nu iminentă, cel puţin plauzibilă.

    Recent, primarul Berlinului a oferit Parisului o bucată din Zid, care va fi „vizitabilă“, de acum înainte, la Porte de Versailles. Cu tot cu taguri. Şi balet alegoric. Plus discul cu piesele interpretate în ’89 de Rostropovici. Foarte curios. Ceremonia de „predare“ a valorosului vestigiu, cu televiziuni şi protocol, s-a putut desfăşura fără nici o menţiune explicită a comunismului. Trebuie să ne imaginăm ceva destul de abstract: Zidul Berlinului separa Europa liberă de Europa penitenciară. Într-o bună zi, berlinezii din Est n-au mai suportat situaţia şi l-au dărîmat. Libertatea, prezentă sau absentă asemenea ploii, a pogorît iarăşi peste capitala germană… Impresionant. Dar de ce erau est-germanii – şi ceilalţi năpăstuiţi din spatele Cortinei de Fier – prizonierii unei uriaşe puşcării? Dintr-un regretabil accident, dintr-un teribil ghinion? Nu le cereţi vreun răspuns tinerilor europeni din 2009, căci răul nenumit le-a scăpat ca un ţipar printre degete. „Doliul democratic“, „reeducarea civică“, „memoria“ sînt vorbele goale sub care-i îngropăm pe nenumăraţii deportaţi, deposedaţi, torturaţi, deţinuţi sau executaţi în numele „celei mai bune şi mai drepte orînduiri sociale“.

    Cam acesta va fi tonul „comemorărilor“ programate ici-colo pentru finalul lui 2009. Mai un CD cu muzica de fond a insurecţiilor din ’89 (am primit unul pe care figurează şi „Deşteaptă-te, române!“). Mai un seminar, un discret festival de film, cîteva mărturii personale uşor melancolice, dinaintea unor audienţe pătrunse de o circumstanţială gravitate… Oroarea se va întoarce lent, speculînd amnezia noastră aparent responsabilă. S-o aşteptăm pios, cu braţele încrucişate.

  4. Partizanu
    13 July 2009

    Problema vine din faptul ca actuala cultura nu mai se naste ca o negatie a realitatii existente, nu mai are o functie principala de critica ci a devenit cultura integrata, pozitiva. Adica culturica de confetti sau cultura de consum. Cultura trebuie sa contina ceva subversiv (vezi Ray Bradbury – Fahrenheit 451 sau Madame Bovary -Flaubert, Jack Kerouac etc). Vei vedea ca in cultura americana atat in muzica cat si in film societatea este prezentata ca un lucru in sine, nesupus evolutiei, cel mult putem sa radem de cliseele acestei societati insa nu putem sa o reanalizam ca sistem (vezi celebrele seriale care fac haz de necaz precum Familia Bundy sau Seinfeld). Arta avangardista respinge forma de cultura traditionala, in speranta de a rupe astfel eticheta de cultura oficiala anuleaza automat orice critica acceptata si reia critica exact in punctele nepermise. Marx de exemplu nu mai contine nimic subversiv in Vest- il gasesti printre alte carti in supermarket. Este o literatura castrata. E nevoie de ceva care sa socheze, discutand din punt de vedere artistic, sa erupa din cotidian catre o lume transcedentala (vezi Calauza de Tarkovsky). Este nevoie de carti si filme pe care sistemul sa nu le accepte, sa le catalogheze drept subversive, imorale (evident conform moralei oficiale). Muzica rock de exemplu era un curent initial autonom care ulterior a devenit administrat, a capatat un caracter organizat si sistemul il foloseste in scopul de supapa de presiune. Omul trebuie sa aiba un spatiu intim, rupt de cotidian care sa ii permita sa analizeze , sa gandeasca, fiindca atunci cand te intorci obosit de la serviciu, din imperiul „problemelor reale”, deschiderea ta catre acest tip de analiza, catre lectura este minima. Ti se pare inutil, imatur. Cultura de consum face ridicola orice incercare de a depasi cadrul culturii admise. E mai mult de discutat aici, poate voi face un post pe blogul meu mai elaborat…

  5. costin
    13 July 2009

    Partizanu, interesant ce spui. O sa incerc sa iti raspund maine, acum e tirziu si am fost deja doborit de „problemele reale”. Daca faci un post mai elaborat despre ce spuneai aici, sa ne dai de stire.

  6. emil
    13 July 2009

    Partizanu, ca toti socialistii, te legi de mesager… mesajul il ignori. Chiar si asa, stii cine a mai fost un „ultraconservator” educat de iezuiti? Descartes… iezuitii astia au avut in secolele 17 si 18 cele mai buni scoli din Europa, mai ales in „hard sciences”… stateau cam prost cu rock’n’rollu, ce-i drept. Ultraconservatori, ce mai….

  7. emil
    13 July 2009

    Problema vine din faptul ca actuala cultura nu mai se naste ca o negatie a realitatii existente, nu mai are o functie principala de critica ci a devenit cultura integrata, pozitiva. Adica culturica de confetti sau cultura de consum.

    Esti tinar, l-ai descoperit pe Marcuse si a sosit si rindul tau sa-i rumegi ideile. Pedaleaza inapoi pe firul marxismului cultural si studiaza-i pe Gramsci si Kovacs. Cind vei avea o perspectiva istorica vei intelege mai bine „culturica de confetti” a lui Marcuse. In acelasi timp, nu care cumva sa pui mina pe carti cum ar fi The Closing of the American Mind, Liberal Fascism sau Radical Son: A Generational Odyssey. Sint prea critice la adresa mostenirii lasate de Gramsci, Kovacs, Marcuse si, inaintea lor, de Miscarea Progresista. Vorba ta, nu e o critica preocupata de „negarea realitatii”, ci mai degraba de recuperarea acesteia. Super-ultra-conservator.

  8. costin
    13 July 2009

    Un articol foarte interesant de la Tiberiu Florea, despre aceasi ‘cultura a repudierii’, aparut pe Wall Street Journal si scris de CHARLES MURRAY, care merita citit cap-coada. Autorul incheie intr-o nota totusi optimista.

    Europe Syndrome

    When I began to work on this lecture a few months ago, I was feeling abashed because I knew I couldn’t talk about either of the topics that were of the gravest national importance. Regarding Iraq and Afghanistan, I have not publicly said a word on foreign policy since I wrote a letter to the editor of the New York Times in 1973. Regarding the economic crisis, I am not an economist. In fact, I am so naive about economics that I continue to think that we have a financial meltdown because the federal government, in its infinite wisdom, has for the last two administrations aggressively pushed policies that made it possible for clever people to get rich by lending money to people who were unlikely to pay it back.

    The topic I wanted to talk about was one that has been at the center of my own concerns for more than 20 years, but I was afraid it would seem remote from these urgent immediate issues. How times change. As of the morning of Feb. 24, this is the text I had written to introduce the topic: „It isn’t usually put this way, but the advent of the Obama administration brings this question before the nation: Do we want the United States to be like Europe?” And then on the evening of the 24th, President Obama unveiled his domestic agenda to Congress, and now everybody is putting it that way. As Charles Krauthammer observed a few days later, „We’ve been trying to figure out who Barack Obama is, where he’s really from. From Hawaii? Indonesia? The Ivy League? Chicago? Now we know: he’s a Swede.”

    In short, the question has suddenly become urgently relevant because President Obama and his leading intellectual heroes are the American equivalent of Europe’s social democrats. There’s nothing sinister about that. They share an intellectually respectable view that Europe’s regulatory and social welfare systems are more progressive than America’s and advocate reforms that would make the American system more like the European system.

    Not only are social democrats intellectually respectable, the European model has worked in many ways. I am delighted when I get a chance to go to Stockholm or Amsterdam, not to mention Rome or Paris. When I get there, the people don’t seem to be groaning under the yoke of an evil system. Quite the contrary. There’s a lot to like–a lot to love–about day-to-day life in Europe, something that should be kept in mind when I get to some less complimentary observations.

    The European model can’t continue to work much longer. Europe’s catastrophically low birthrates and soaring immigration from cultures with alien values will see to that. So let me rephrase the question. If we could avoid Europe’s demographic problems, do we want the United States to be like Europe?

    Tonight I will argue for the answer „no,” but not for economic reasons. The European model has indeed created sclerotic economies, and it would be a bad idea to imitate them. But I want to focus on another problem.

    My text is drawn from Federalist 62, probably written by James Madison: „A good government implies two things: first, fidelity to the object of government, which is the happiness of the people; secondly, a knowledge of the means by which that object can be best attained.” Note the word: happiness. Not prosperity. Not security. Not equality. Happiness, which the Founders used in its Aristotelian sense of lasting and justified satisfaction with life as a whole.

    I have two points to make. First, I will argue that the European model is fundamentally flawed because, despite its material successes, it is not suited to the way that human beings flourish–it does not conduce to Aristotelian happiness. Second, I will argue that 21st-century science will prove me right.

    First, the problem with the European model, namely: It drains too much of the life from life. And that statement applies as much to the lives of janitors–even more to the lives of janitors–as it does to the lives of CEOs.

    I start from this premise: A human life can have transcendent meaning, with transcendence defined either by one of the world’s great religions or one of the world’s great secular philosophies. If transcendence is too big a word, let me put it another way: I suspect that almost all of you agree that the phrase „a life well-lived” has meaning. That’s the phrase I’ll use from now on.

    And since happiness is a word that gets thrown around too casually, the phrase I’ll use from now on is „deep satisfactions.” I’m talking about the kinds of things that we look back upon when we reach old age and let us decide that we can be proud of who we have been and what we have done. Or not.

    To become a source of deep satisfaction, a human activity has to meet some stringent requirements. It has to have been important (we don’t get deep satisfaction from trivial things). You have to have put a lot of effort into it (hence the cliché „nothing worth having comes easily”). And you have to have been responsible for the consequences.

    There aren’t many activities in life that can satisfy those three requirements. Having been a good parent. That qualifies. A good marriage. That qualifies. Having been a good neighbor and good friend to those whose lives intersected with yours. That qualifies. And having been really good at something–good at something that drew the most from your abilities. That qualifies. Let me put it formally: If we ask what are the institutions through which human beings achieve deep satisfactions in life, the answer is that there are just four: family, community, vocation and faith. Two clarifications: „Community” can embrace people who are scattered geographically. „Vocation” can include avocations or causes.

    It is not necessary for any individual to make use of all four institutions, nor do I array them in a hierarchy. I merely assert that these four are all there are. The stuff of life–the elemental events surrounding birth, death, raising children, fulfilling one’s personal potential, dealing with adversity, intimate relationships–coping with life as it exists around us in all its richness–occurs within those four institutions.

    Seen in this light, the goal of social policy is to ensure that those institutions are robust and vital. And that’s what’s wrong with the European model. It doesn’t do that. It enfeebles every single one of them.

    Put aside all the sophisticated ways of conceptualizing governmental functions and think of it in this simplistic way: Almost anything that government does in social policy can be characterized as taking some of the trouble out of things. Sometimes, taking the trouble out of things is a good idea. Having an effective police force takes some of the trouble out of walking home safely at night, and I’m glad it does.

    The problem is this: Every time the government takes some of the trouble out of performing the functions of family, community, vocation and faith, it also strips those institutions of some of their vitality–it drains some of the life from them. It’s inevitable. Families are not vital because the day-to-day tasks of raising children and being a good spouse are so much fun, but because the family has responsibility for doing important things that won’t get done unless the family does them. Communities are not vital because it’s so much fun to respond to our neighbors’ needs, but because the community has the responsibility for doing important things that won’t get done unless the community does them. Once that imperative has been met–family and community really do have the action–then an elaborate web of social norms, expectations, rewards and punishments evolves over time that supports families and communities in performing their functions. When the government says it will take some of the trouble out of doing the things that families and communities evolved to do, it inevitably takes some of the action away from families and communities, and the web frays, and eventually disintegrates.

    If we knew that leaving these functions in the hands of families and communities led to legions of neglected children and neglected neighbors, and taking them away from families and communities led to happy children and happy neighbors, then it would be possible to say that the cost is worth it. But that’s not what happened when the U.S. welfare state expanded. We have seen growing legions of children raised in unimaginably awful circumstances, not because of material poverty but because of dysfunctional families, and the collapse of functioning neighborhoods into Hobbesian all-against-all free-fire zones.

    Meanwhile, we have exacted costs that are seldom considered but are hugely important. Earlier, I said that the sources of deep satisfactions are the same for janitors as for CEOs, and I also said that people needed to do important things with their lives. When the government takes the trouble out of being a spouse and parent, it doesn’t affect the sources of deep satisfaction for the CEO. Rather, it makes life difficult for the janitor. A man who is holding down a menial job and thereby supporting a wife and children is doing something authentically important with his life. He should take deep satisfaction from that, and be praised by his community for doing so. Think of all the phrases we used to have for it: „He is a man who pulls his own weight.” „He’s a good provider.” If that same man lives under a system that says that the children of the woman he sleeps with will be taken care of whether or not he contributes, then that status goes away. I am not describing some theoretical outcome. I am describing American neighborhoods where, once, working at a menial job to provide for his family made a man proud and gave him status in his community, and where now it doesn’t. I could give a half dozen other examples. Taking the trouble out of the stuff of life strips people–already has stripped people–of major ways in which human beings look back on their lives and say, „I made a difference.”

    I have been making a number of claims with no data. The data exist. I could document the role of the welfare state in destroying the family in low-income communities. I could cite extensive quantitative evidence of decline in civic engagement and document the displacement effect that government intervention has had on civic engagement. But such evidence focuses on those near the bottom of society where the American welfare state has been most intrusive. If we want to know where America as a whole is headed–its destination–we should look to Europe.

    Drive through rural Sweden, as I did a few years ago. In every town was a beautiful Lutheran church, freshly painted, on meticulously tended grounds, all subsidized by the Swedish government. And the churches are empty. Including on Sundays. Scandinavia and Western Europe pride themselves on their „child-friendly” policies, providing generous child allowances, free day-care centers and long maternity leaves. Those same countries have fertility rates far below replacement and plunging marriage rates. Those same countries are ones in which jobs are most carefully protected by government regulation and mandated benefits are most lavish. And they, with only a few exceptions, are countries where work is most often seen as a necessary evil, least often seen as a vocation, and where the proportions of people who say they love their jobs are the lowest.

    What’s happening? Call it the Europe Syndrome. Last April I had occasion to speak in Zurich, where I made some of these same points. After the speech, a few of the 20-something members of the audience approached and said plainly that the phrase „a life well-lived” did not have meaning for them. They were having a great time with their current sex partner and new BMW and the vacation home in Majorca, and saw no voids in their lives that needed filling.

    It was fascinating to hear it said to my face, but not surprising. It conformed to both journalistic and scholarly accounts of a spreading European mentality. Let me emphasize „spreading.” I’m not talking about all Europeans, by any means. That mentality goes something like this: Human beings are a collection of chemicals that activate and, after a period of time, deactivate. The purpose of life is to while away the intervening time as pleasantly as possible.

    If that’s the purpose of life, then work is not a vocation, but something that interferes with the higher good of leisure. If that’s the purpose of life, why have a child, when children are so much trouble–and, after all, what good are they, really? If that’s the purpose of life, why spend it worrying about neighbors? If that’s the purpose of life, what could possibly be the attraction of a religion that says otherwise?

    The same self-absorption in whiling away life as pleasantly as possible explains why Europe has become a continent that no longer celebrates greatness. When life is a matter of whiling away the time, the concept of greatness is irritating and threatening. What explains Europe’s military impotence? I am surely simplifying, but this has to be part of it: If the purpose of life is to while away the time as pleasantly as possible, what can be worth dying for?

    I stand in awe of Europe’s past. Which makes Europe’s present all the more dispiriting. And should make its present something that concentrates our minds wonderfully, for every element of the Europe Syndrome is infiltrating American life as well.

    We are seeing that infiltration appear most obviously among those who are most openly attached to the European model–namely, America’s social democrats, heavily represented in university faculties and the most fashionable neighborhoods of our great cities. There are a whole lot of them within a couple of Metro stops from this hotel. We know from databases such as the General Social Survey that among those who self-identify as liberal or extremely liberal, secularism is close to European levels. Birthrates are close to European levels. Charitable giving is close to European levels. (That’s material that Arthur Brooks has put together.) There is every reason to believe that when Americans embrace the European model, they begin to behave like Europeans.

    This is all pretty depressing for people who do not embrace the European model, because it looks like the train has left the station. The European model provides the intellectual framework for the social policies of the triumphant Democratic Party, and it faces no credible opposition from Republican politicians. (If that seems too harsh, I am sure that the Republican politicians in the audience will understand when I say that the last dozen years do raise a credibility problem when we now hear you say nice things about fiscal restraint and limited government.)

    And yet there is reason for strategic optimism, and that leads to the second point I want to make tonight: Critics of the European model are about to get a lot of new firepower. Not only is the European model inimical to human flourishing, 21st-century science is going to explain why. We who think that the Founders were right about the relationship of government to human happiness will have an opening over the course of the next few decades to make our case.

    The reason is a tidal change in our scientific understanding of what makes human beings tick. It will spill over into every crevice of political and cultural life. Harvard’s Edward O. Wilson anticipated what is to come in a book entitled „Consilience.” As the 21st century progresses, he argued, the social sciences are increasingly going to be shaped by the findings of biology; specifically, the findings of the neuroscientists and the geneticists.

    What are they finding? I’m afraid that I don’t have anything to report that you will find shocking. For example, science is proving beyond a shadow of a doubt that males and females respond differently to babies. You heard it here first. The specific findings aren’t so important at this point–we are just at the beginning of a very steep learning curve. Rather, it is the tendency of the findings that lets us predict with some confidence the broad outlines of what the future will bring, and they offer nothing but bad news for social democrats.

    Two premises about human beings are at the heart of the social democratic agenda: what I will label „the equality premise” and „the New Man premise.”

    The equality premise says that, in a fair society, different groups of people–men and women, blacks and whites, straights and gays, the children of poor people and the children of rich people–will naturally have the same distributions of outcomes in life–the same mean income, the same mean educational attainment, the same proportions who become janitors and CEOs. When that doesn’t happen, it is because of bad human behavior and an unfair society. For the last 40 years, this premise has justified thousands of pages of government regulations and legislation that has reached into everything from the paperwork required to fire someone to the funding of high school wrestling teams. Everything that we associate with the phrase „politically correct” eventually comes back to the equality premise. Every form of affirmative action derives from it. Much of the Democratic Party’s proposed domestic legislation assumes that it is true.

    Within a decade, no one will try to defend the equality premise. All sorts of groups will be known to differ in qualities that affect what professions they choose, how much money they make, and how they live their lives in all sorts of ways. Gender differences will be first, because the growth in knowledge about the ways that men and women are different is growing by far the most rapidly. I’m betting that the Harvard faculty of the year 2020 will look back on the Larry Summers affair in the same way that they think about the Scopes trial–the enlightened versus the benighted–and will have achieved complete amnesia about their own formerly benighted opinions.

    There is no reason to fear this new knowledge. Differences among groups will cut in many different directions, and everybody will be able to weight the differences so that their group’s advantages turn out to be the most important to them. Liberals will not be obliged to give up their concerns about systemic unfairnesses. But groups of people will turn out to be different from each other, on average, and those differences will also produce group differences in outcomes in life, on average, that everyone knows are not the product of discrimination and inadequate government regulation.

    And a void will have developed in the moral universe of the left. If social policy cannot be built on the premise that group differences must be eliminated, what can it be built upon? It can be built upon the restoration of the premise that used to be part of the warp and woof of American idealism: People must be treated as individuals. The success of social policy is to be measured not by equality of outcomes for groups, but by open, abundant opportunity for individuals. It is to be measured by the freedom of individuals, acting upon their personal abilities, aspirations and values, to seek the kind of life that best suits them.

    The second bedrock premise of the social democratic agenda is what I call the New Man premise, borrowing the old Communist claim that it would create a „New Man” by remaking human nature. This premise says that human beings are malleable through the right government interventions.

    The second tendency of the new findings of biology will be to show that the New Man premise is nonsense. Human nature tightly constrains what is politically or culturally possible. More than that, the new findings will broadly confirm that human beings are pretty much the way that wise human observers have thought for thousands of years, and that is going to be wonderful news for those of us who are already basing our policy analyses on that assumption.

    The effects on the policy debate are going to be sweeping. Let me give you a specific example. For many years, I have been among those who argue that the growth in births to unmarried women has been a social catastrophe–the single most important driving force behind the growth of the underclass. But while I and other scholars have been able to prove that other family structures have not worked as well as the traditional family, I cannot prove that alternatives could not work as well, and so the social democrats keep coming up with the next new ingenious program that will compensate for the absence of fathers.

    Over the next few decades, advances in evolutionary psychology are going to be conjoined with advances in genetic understanding and they will lead to a scientific consensus that goes something like this: There are genetic reasons, rooted in the mechanisms of human evolution, that little boys who grow up in neighborhoods without married fathers tend to reach adolescence unsocialized to norms of behavior that they will need to stay out of prison and hold jobs. These same reasons explain why child abuse is, and always will be, concentrated among family structures in which the live-in male is not the married biological father. And these same reasons explain why society’s attempts to compensate for the lack of married biological fathers don’t work and will never work.

    Once again, there’s no reason to be frightened of this new knowledge. We will still be able to acknowledge that many single women do a wonderful job of raising their children. Social democrats will simply have to stop making glib claims that the traditional family is just one of many equally valid alternatives. They will have to acknowledge that the traditional family plays a special, indispensable role in human flourishing and that social policy must be based on that truth. The same concrete effects of the new knowledge will make us rethink every domain in which the central government has imposed its judgment on how people ought to live their lives–in schools, workplaces, the courts, social services, as well as the family. And that will make the job of people like me much easier.

    But the real effect is going to be much more profound than making my job easier. The 20th century was a very strange century, riddled from beginning to end with toxic political movements and nutty ideas. For some years a metaphor has been stuck in my mind: the twentieth century was the adolescence of Homo sapiens. Nineteenth-century science, from Darwin to Freud, offered a series of body blows to ways of thinking about human beings and human lives that had prevailed since the dawn of civilization. Humans, just like adolescents, were deprived of some of the comforting simplicities of childhood and exposed to more complex knowledge about the world. And 20th-century intellectuals reacted precisely the way that adolescents react when they think they have discovered Mom and Dad are hopelessly out of date. They think that the grown-ups are wrong about everything. In the case of 20th-century intellectuals, it was as if they thought that if Darwin was right about evolution, then Aquinas is no longer worth reading; that if Freud was right about the unconscious mind, the „Nicomachean Ethics” had nothing to teach us.

    The nice thing about adolescence is that it is temporary, and, when it passes, people discover that their parents were smarter than they thought. I think that may be happening with the advent of the new century, as postmodernist answers to solemn questions about human existence start to wear thin–we’re growing out of adolescence. The kinds of scientific advances in understanding human nature are going to accelerate that process. All of us who deal in social policy will be thinking less like adolescents, entranced with the most titillating new idea, and thinking more like grown-ups.

    That will not get rid of the slippery slope that America is sliding down toward the European model. For that, this new raw material for reform–namely, a lot more people thinking like grown-ups–must be translated into a kind of political Great Awakening among America’s elites.

    I use the phrase „Great Awakening” to evoke a particular kind of event. American history has seen three religious revivals known as Great Awakenings–some say four. They were not dispassionate, polite reconsiderations of opinions. They were renewals of faith, felt in the gut.

    I use the word „elites” to talk about the small minority of the population that has disproportionate influence over the culture, economy and governance of the country. I realize that to use that word makes many Americans uncomfortable. But every society since the advent of agriculture has had elites. So does the United States. Broadly defined, America’s elites comprise several million people; narrowly defined, they amount to a few tens of thousands. We have a lot of examples of both kinds in this room tonight.

    When I say that something akin to a political Great Awakening is required among America’s elites, what I mean is that America’s elites have to ask themselves how much they really do value what has made America exceptional, and what they are willing to do to preserve it. Let me close with a few remarks about what that will entail.

    American exceptionalism is not just something that Americans claim for themselves. Historically, Americans have been different as a people, even peculiar, and everyone around the world has recognized it. I’m thinking of qualities such as American optimism even when there doesn’t seem to be any good reason for it. That’s quite uncommon among the peoples of the world. There is the striking lack of class envy in America–by and large, Americans celebrate others’ success instead of resenting it. That’s just about unique, certainly compared to European countries, and something that drives European intellectuals crazy. And then there is perhaps the most important symptom of all, the signature of American exceptionalism–the assumption by most Americans that they are in control of their own destinies. It is hard to think of a more inspiriting quality for a population to possess, and the American population still possesses it to an astonishing degree. No other country comes close.

    Underlying these symptoms of American exceptionalism are the underlying exceptional dynamics of American life. Alexis de Tocqueville wrote a famous book describing the nature of that more fundamental exceptionalism back in the 1830s. He found American life characterized by two apparently conflicting themes. The first was the passion with which Americans pursued their individual interests, and made no bones about it–that’s what America was all about, they kept telling Tocqueville. But at the same time, Tocqueville kept coming up against this phenomenal American passion for forming associations to deal with every conceivable problem, voluntarily taking up public affairs, and tending to the needs of their communities. How could this be? Because, Americans told Tocqueville, there’s no conflict. „In the United States,” Tocqueville writes, „hardly anybody talks of the beauty of virtue. . . . They do not deny that every man may follow his own interest; but they endeavor to prove that it is the interest of every man to be virtuous.” And then he concludes, „I shall not here enter into the reasons they allege. . . . Suffice it to say, they have convinced their fellow countrymen.”

    The exceptionalism has not been a figment of anyone’s imagination, and it has been wonderful. But it isn’t something in the water that has made us that way. It comes from the cultural capital generated by the system that the Founders laid down, a system that says people must be free to live life as they see fit and to be responsible for the consequences of their actions; that it is not the government’s job to protect people from themselves; that it is not the government’s job to stage-manage how people interact with each other. Discard the system that created the cultural capital, and the qualities we love about Americans can go away. In some circles, they are going away.

    Why do I focus on the elites in urging a Great Awakening? Because my sense is that the instincts of middle America remain distinctively American. When I visit the small Iowa town where I grew up in the 1950s, I don’t get a sense that community life has changed all that much since then, and I wonder if it has changed all that much in the working-class neighborhoods of Brooklyn or Queens. When I examine the polling data about the values that most Americans prize, not a lot has changed. And while I worry about uncontrolled illegal immigration, I’ve got to say that every immigrant I actually encounter seems as American as apple pie.

    The center still holds. It’s the bottom and top of American society where we have a problem. And since it’s the top that has such decisive influence on American culture, economy, and governance, I focus on it. The fact is that American elites have increasingly been withdrawing from American life. It’s not a partisan phenomenon. The elites of all political stripes have increasingly withdrawn to gated communities–„gated” literally or figuratively–where they never interact at an intimate level with people not of their own socioeconomic class.

    Haven’t the elites always done this? Not like today. A hundred years ago, the wealth necessary to withdraw was confined to a much smaller percentage of the elites than now. Workplaces where the elites made their livings were much more variegated a hundred years ago than today’s highly specialized workplaces.

    Perhaps the most important difference is that, not so long ago, the overwhelming majority of the elites in each generation were drawn from the children of farmers, shopkeepers and factory workers–and could still remember those worlds after they left them. Over the last half century, it can be demonstrated empirically that the new generation of elites have increasingly spent their entire lives in the upper-middle-class bubble, never even having seen a factory floor, let alone worked on one, never having gone to a grocery store and bought the cheap ketchup instead of the expensive ketchup to meet a budget, never having had a boring job where their feet hurt at the end of the day, and never having had a close friend who hadn’t gotten at least 600 on her SAT verbal. There’s nobody to blame for any of this. These are the natural consequences of successful people looking for pleasant places to live and trying to do the best thing for their children.

    But the fact remains: It is the elites who are increasingly separated from the America over which they have so much influence. That is not the America that Tocqueville saw. It is not an America that can remain America.

    I am not suggesting that America’s elites sacrifice their own self-interest for everybody else. That would be really un-American. I just want to accelerate a rediscovery of what that self-interest is. Age-old human wisdom has understood that a life well-lived requires engagement with those around us. That is reality, not idealism. It is appropriate to think that a political Great Awakening among the elites can arise in part from the renewed understanding that it can be pleasant to lead a glossy life, but it is ultimately more fun to lead a textured life, and to be in the midst of others who are leading textured lives. Perhaps events will help us out here–remember what Irving Kristol has been saying for years: „There’s nothing wrong with this country that couldn’t be cured by a long, hard depression.”

    What it comes down to is that America’s elites must once again fall in love with what makes America different. I am not being theoretical. Not everybody in this room shares the beliefs I have been expressing, but a lot of us do. To those of you who do, I say soberly and without hyperbole, that this is the hour. The possibility that irreversible damage will be done to the American project over the next few years is real. And so it is our job to make the case for that reawakening. It won’t happen by appealing to people on the basis of lower marginal tax rates or keeping a health care system that lets them choose their own doctor. The drift toward the European model can be slowed by piecemeal victories on specific items of legislation, but only slowed. It is going to be stopped only when we are all talking again about why America is exceptional, and why it is so important that America remain exceptional. That requires once again seeing the American project for what it is: a different way for people to live together, unique among the nations of the earth, and immeasurably precious.

    Europe Syndrome

  9. daca nu ne apucam de facu copii, ne vom conceti la islam cu totii in 50 de ani

  10. Imperialistu'
    13 July 2009

    partizanu, eu cred ca problema este alta: stanga a reusit sa distruga vechea ordine, dar nu a fost capabila sa puna ceva in loc. Nici nu avea ce. Intrucat nu a putut aduce nimic in locul vechii lumi, victoria ei s-a dovedit a fi o capcana.

    A luptat impotriva familiei, iar acum nu stie cum sa o scoata la capat cu problemele pe care le aduce cu sine disolutia „celulei societatii”.

    A dispretuit morala religioasa si si-a concentrat eforturile pe eliminarea influentei bisericilor, iar acum nu stie de ce omul se comporta mai mult ca un animal.

    Societatea de consum vine in intampinarea nevoilor primitive ale omului: ofera paine si circ, distractie si satisfacere a celor mai intunecate dorinte, iar parintele ei spiritual, stanga, este revoltata si indignata. Imi pare rau, dar am ajuns aici din cauza ei si nu pot sa zic ca sunt prea incantat de ipocrizia asta.

    Inainte a facut cariera pe critica societatii capitaliste, acum face cariera pe critica societatii de consum, la a carui nastere a participat cu toata puterea ei… Unde e asumarea responsabilitatii?

    costin > Fain articol a mai gasit Tiberiu. Super!

    neinfectat de comunism > E o parte importanta a crizei, unii zic chiar ca e cea mai importanta… si ca suntem cam fara scapare. Istoric vorbind, se pare ca nu exista comunitati care sa fi atins vreodata „spirala mortii” si sa fi iesit din ea. Totusi, trebuie sa gasim o solutie si pentru celelalte aspecte: acei copii trebuie sa creada in ceva. Cumva, ei trebuie sa fie mai cu picioarele pe pamant decat generatiile noastre, altfel, nu avem nici o sansa.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *