Urmare a articolului „Cum statul asistenţial a corupt Suedia” din ianuarie 27, 2011.
Cer scuze anticipat celor cărora articolul de mai jos ar putea să li se pară prea personal, sau de ce nu, chiar imoral. E drept, în Biblie scrie „să-i cinsteşti pe părinţii tai”, dar se pune întrebarea, oare se mai aplică această regulă atunci când ambii părinţi sunt atei şi în declaraţii şi în fapte şi în gândire? Eu am încercat în textul de mai jos să îmi vorbesc părinţii de rău cât mai puţin, chiar „îndulcind” pe alocuri unele aspecte. Consider însă că anumite lucruri trebuie spuse, pentru sănătatea mea mintală şi a „colegilor” mei de generaţie. Am încercat mai jos să fac o paralelă între viaţa unei familii obişnuite (adică a mea) şi viaţa socială în România. Atât la nivel macro cât şi la nivel micro s-au urmat mai întâi diverse modele comuniste, iar în primii 16 ani după revoluţie modelul socialist-suedez. Şi după cum se ştie, nu modul de aplicare a fost de vină.
¶
Dacă pentru Stânga Suedia este dovada vie că socialismul poate funcţiona, atunci cu siguranţă România este pentru aceeaşi Stângă dovada vie că ideologia comunistă poate funcţiona. Precum dl. Per Bylund, am avut şi eu bunici mândri de faptul că „n-au cerut nimic de la nimeni” toată viaţa, că nu au fost o povară pentru nimeni. Mama tatălui meu, deşi avusese de mică o „colectie” de boli care nu îi permiteau să facă o mulţime de lucruri considerate banale de către oamenii sănătoşi, a murit la 77 de ani mândră că nu a cerşit niciodată nimic de la nimeni; ba încă, îmi amintesc cum înainte să moară îmi lua pe ascuns câte o cămaşa găurită şi mi-o cosea. Nu-mi aduc aminte să o fi auzit vreodată plângându-se; lua în piept toate greutăţile vieţii ca pe un dat – „ce vrei maică, dacă aşa a vrut D-zeu?”. Ea a făcut parte din elita generaţiei ei, dintre acei oameni care, deşi mulţi dintre ei apolitici, au suferit zeci de ani de temniţă grea. Regimul comunist s-a folosit de toate mijloacele pentru a duce la capăt selecţia negativă pe care a început-o, inclusiv temniţele: tatăl ei vitreg, adică străbunicul meu, a fost închis 6 ani la Gherla (dimpreună cu cumnatul său şi cu încă vreo două rude), după care a ieşit din închisoare alcoolic, murind la scurtă vreme. De menţionat însă că omul, Ion Roşca pe numele său, nu făcuse parte din nici un partid politic. Era totuşi om cu stare, avea moşii întinse la Ungheni (actuala Republică Moldova) şi mai mult decât atât, nu le făcuse prin cine ştie ce afaceri oneroase, ci prin muncă cinstită: era pilot de încercare („se clasase al doilea pe toată ţara”, obişnuia să se mândrească bunica mea), foarte bun inginer şi prin urmare bine văzut acolo unde lucra.
Amănunt amuzant: în copilăria mea timpurie, fiind mereu purtat între „cele două familii” (părinţii mei s-au despărţit când aveam 8 ani), bunica mi-a povestit cum tatăl ei obişnuia să treacă cu avionul la întoarcere peste pământurile lor de la Ungheni şi să arunce din avion diverse obiecte, în fine, cadouri pe care le mai cumpăra şi el din străinătate pentru rude. Iar străbunică-mea, soţia lui, declara sus şi tare (susţinea asta şi pe vremea când am cunoscut-o eu) că ea nu plecase niciodată din ţară să vadă lumea deoarece avea rău de maşină şi aştepta să construiască Antonescu un aeroport la Ungheni. Ceea ce bineînţeles îi făcea pe „ceilalţi”, adică familia maică-mii, să se prăpădească de râs şi să gândească „i-auzi, ce proastă era!”. Culmea este că recent am dat prin presa românească peste un articol cu titlul „Antonescu vroia să construiască un aeroport la Ungheni în 1944, dar nu a mai apucat”.
În schimb, cei doi bunici din partea mamei nu erau oameni aşa de bogaţi; despre unii dintre ei s-ar putea chiar spune (judecând din prisma veniturilor actuale) că erau săraci lipiţi. Asta iniţial. Fiind amândoi din zone geografice destul de apropiate (bunica din Baia de Aramă, bunicul din Petroşani), s-au cunoscut la… bursă în URSS la Novocherkassk. Novocherkassk – localitate mică din nord-estul Mării de Azov, centru universitar unde copii buni la învăţătură din anii 50 primeau bursă din partea „statului vecin şi prieten”. Universitatea de acolo nu era vreun Lomonosov, dat fiind că localitatea respectivă avea în 1959 (ei au stat acolo între 1952-1956) 123.000 locuitori, dar pentru un tânăr dintr-o familie săracă din România postbelică „era ceva”. Un amănunt important: aşa cum alţii se trag din familii de ortodocşi habotnici sau de „evrei religiosi”, tot la fel şi bunică-miu se trăgea dintr-o familie de comunişti.
Nici unuia dintre prietenii mei actuali cărora le povestesc nu le vine să creadă că mama lui bunică-miu avea pe peretele din sufragerie doar trei tabloaşe: Lenin, Marx, Engels, atât şi nimic mai mult. Nici mie nu mi-ar veni a crede dacă nu aş fi apucat să le văd cu ochii mei. Străbunică-mea era un om destul de citit şi străbunică-miu deasemenea. Evrei amândoi (nume de familie Schwartz) şi nu foarte avuţi, ar fi dus-o oricum greu în epoca pogromurilor şi a lagărelor de concentrare; dar uite că l-a „pălit” dragostea de Partidul Comunist pe străbunică-miu. Şi-a făcut carnet de membru şi la un moment dat, când a fost „chemat” peste graniţă (înainte de Barbarossa, cât încă „vecinul” ne era şi „prieten”), a plecat şi nu s-a mai întors. Să-l fi omorât ruşii, să-l fi omorât nemţii, nu a ştiut nimeni vreodată şi bineînţeles că nici nu a mai contat. Străbunică-mea l-a îndemnat la un moment dat pe bunică-miu să plece după el peste graniţă, să afle ce s-a ales de el, dar din fericire bunică-miu nu s-a dus. Important este că a fost infestat definitiv cu „microbul” comunist şi până la moarte a declarat despre sine (sunt convins că nici el nu a ştiut vreodată prea clar de ce) „eu sunt un comunist”. Din faptul că taică-său a plecat peste graniţă la un simplu ordin ar trebui să înţelegeţi că oamenii nu erau totuşi genul de parveniţi care să alerge după diplome, bani şi favoruri. Bunicii mei chiar erau buni la învăţătură, chiar credeau în ideile stângiste (aşa cum erau ele pe vremea aceea) şi mi s-ar părea ilogic să-i acuze cineva pentru faptul că aveau un dosar de cadre beton. Ce vreau să spun, însă, este că ascensiunea pe „scara socială” într-un timp foarte scurt poate avea uneori efecte perverse. Asta ca să nu zic întotdeauna.
Străbunică-mea s-a recăsătorit peste câţiva ani cu un membru C.C., iar în numai 13-14 ani bunicii mei au intrat în posesia unei case la Otopeni pe str. Mărăşti şi au schimbat motocicleta cu ataş pe o maşină Warszawa. Când se întorseseră din URSS nu aveau unde sta, pentru că apăruse deja primul copil şi părinţii nu îi primeau cu el cu tot; închiriaseră o cameră pe Str. Semilunei, într-un apartament naţionalizat. E foarte greu să creşti un copil într-o singură cameră, dar să nu uităm că totuşi locuiau la 15 minute de centrul capitalei şi că aceste apartamente se închiriau cu mobilă cu tot.
E parţial adevărat că au dus-o foarte greu în epoca aceea (90% din aceste amănunte le ştiu de la maică-mea şi mătuşă-mea, întrucât bunicii mei s-au mândrit toată viaţă cu o incomunicabilitate totală), pe de altă parte nu se poate să nu fi realizat şi ei la un moment dat că erau alţii cu nevoi mult mai mari decât ale lor şi că, fără a face cineva cuiva o vină din asta, era totuşi o epocă în care „se merita” să fii comunist. Bunică-mea, la rândul ei dintr-o familie cu trei copii, fusese aceea dintre ei care iubea atât de mult să citească încât îşi stricase ochii citind cu lanterna noaptea, sub plapumă. Primind o educaţie destul de rigidă, bunică-mea maternă abia aşteptase să scape din casa părintească şi să se mărite; cu o mamă ţinută puternic sub papuc de către un tată care o înşela (iar ea şi cu fraţii ei foarte probabil ştiau sau bănuiau asta) atitudinea aceasta e de înţeles. Şi sigur că în toată învălmăşeala care a fost al doilea război mondial pentru România ei au văzut toate lucrurile acestea drept pur şi simplu nişte oportunităţi, nişte ocazii, nimic mai mult. Ce s-a întâmplat însă mai departe a fost că obişnuindu-se cu ele batrânilor mei şi multor colegi din generaţia lor le-a intrat o frică atât de profundă în oase încât şi acum trăiesc pe undeva cu impresia că, dacă politicianul X a făcut un anumit lucru, e foarte probabil să-l fi făcut pentru binele public, atâta doar că nu înţeleg ei (publicul) încă. Ca să vă dau un exemplu: anul trecut când i-am zis bunică-mii materne că pe lângă Gara de Nord sunt câteva blocuri în care stau mulţi „securişti”, ea mi-a replicat „da, păi sunt probabil într-un fel de misiune de serviciu, ca să fie aproape de gară”.
Ca să fie cât mai clar: bunicii mei materni nu erau genul de oameni care să alerge după bani. Îşi doreau însă, ca mulţi alţii, o carieră cât mai frumoasă. În fond, atâta timp cât munceau pentru asta, nici nu-i nimic de condamnat. Problema este însă alta: oricât am vrea să ne dăm după tufiş, în cariera omului, atâta timp cât îşi propune să şi-o construiască în mod cinstit, educaţia contează al naibii de mult. Or bunică-miu, D-zeu să-l ierte, pe vremea legionarilor nu avusese dreptul să facă liceul, ai lui alegând soluţia de avarie de a-l trimite la un fel de şcoală evreiască ajutătoare unde chiar el declara că mai mult arsese gazul şi care ulterior i-a fost echivalată cu liceul. Erau anii 50, epoca intelectuialilor făcuţi „pe puncte”, iar el îşi cunoştea lipsurile din moment ce a declarat până la sfârşitul vieţii că „el nu este intelectual”. Pe de altă parte, a fi angajat direct la Ministerul Metalurgiei, a primi „o bucată” de casă în buricul târgului, a avea dintr-odată o soacră deputat raional (am uitat să spun că soacră-sa ajunsese brusc aşa ceva deşi n-avea nici ea decât patru clase), a avea o casă la ţară şi o maşină bună, a avea în timp scurt toate lucrurile astea la care multă vreme nici nu îndrăznise să spere, toate lucrurile astea pot sminti un om.
Aşa îmi explic faptul că, după ce a ajuns în minister, s-a transformat în ochii superiorilor din „inginerul de nota 10” în „inginerul de nota 5” şi a primit timp de ani buni cele mai proaste şi dificile şantiere care existau în lucru. Sau poate interpretez eu greşit? În tot cazul omul şi-a luat soarta în piept şi a muncit ca un turbat, ca să le poată pune alor lui o pâine pe masă. Bunică-mea (soţia lui) fiind inginer geolog făcea şi ea oareşice şantiere. Tot din deducţiile mele ulterioare înţeleg că ea şi-ar fi dorit cel mult un copil, nicidecum trei, câţi au ieşit până la urmă. Atâta doar că, atunci când i-a trecut „bucuria plecării de acasă”, era prea târziu.
După război, în învălmăşeala existentă atunci în Bucureşti (ea şi toată familia fugiseră în 44 după spargerea frontului cu căruţele către vest, dar la Budapesta fuseseră obligaţi să plece înapoi) bunica mea paternă se apropia de vârsta măritişului. După o scurtă perioadă de logodnă s-a căsătorit cu Ion Badea, inginer agronom în devenire (omul ar fi vrut să se facă arhitect dar, fiind copil orfan şi fiindu-i plătite studiile – şcoală generală şi liceu – de către un boier, nu mai putea plăti taxa de înscriere, iar Agronomia era singura din acea perioadă – ghici ciupercă de ce – unde înscrierea era gratis; fusese şi coleg de generală cu Regele Mihai). Conform relatărilor ei „a iubit-o foarte mult”, într-atât încât a îngrijit-o şi a oblojit-o toată viaţa. Ea avea prolaps de valvă mitrală, iar când s-a pus problema să facă împreună un copil, ea fiind atunci anul doi la Facultatea de Biologie, toţi doctorii i-au spus „Dana, alege, ori copilul, ori facultatea, că pe amândoi nu ai să-i poţi duce în spinare”. Ea a ales copilul şi l-a numit Sorin, pentru că era „soarele ei”.
Foarte rar am văzut-o pe bunică-mea sa ţipe la taică-miu (şi credeţi-mă, omul merita), iar despre orice gen de corecţie fizică nici nu se punea problema. În anii următori bunică-miu a fost trimis foarte des pe teren ca inginer agronom proaspăt angajat. Poate că şi el îşi făcuse deja ceva duşmani; în tot cazul, era un om foarte muncitor, ca şi cuscrii lui.
De la duşmani i s-a tras. Ajunsese şef al catedrei de horticultură şi un coleg îi vroia postul. Il vroia atât de mult încât îi dădea telefoane acasă că să-i spună „bă Badea, demisionează odată ca dacă nu te omor!”. Pe coleg îl chema Budau, înţeleg că ocupă şi acum o poziţie foarte bună la Agronomie. Bunică-miu şi-a descoperit şi el o boală de inimă, a făcut cerere să nu mai fie deloc trimis pe teren, însă numitul coleg a manevrat în aşa fel încât să nu i se aprobe. Apoi a murit de infarct pe un câmp de floarea-soarelui, până să apuce să vină salvarea. Taică-meu avea doar 14 ani.
Puse una peste alta cam aşa se explică faptul că ai mei părinţi, la fel ca ai lor colegi de generaţie din Vest (dar din cu totul alte motive), „nu numai că au primit o educaţie defectuoasă, dar nu au primit nici una” (Pascal Bruckner).
Eu am „apărut pe lume” la câţiva ani buni după ce se împrieteniseră ai mei. Ştiu de asemenea, din două surse diferite, că aceea dintre ei care era cea mai dornică să „treacă la fapte” a fost, surprinzător, maică-mea. Iarăşi, e de înţeles: era epoca flower-power, erau amândoi hippie declaraţi, mergeau la cenaclul lui Păunescu. Când am apărut eu însă, relaţia a început să se strice: erau amândoi foarte tineri şi nici unul nici altul nu vroia, în sinea lui, să-şi asume anumite responsabilităţi.
Pentru o vreme, maică-mea s-a culcat pe-o ureche. Iniţial am fost „cazat” în apartamentul de două camere de la etajul 8 al bunică-mii paterne-cu tot cu taică-miu, bunică-mea, străbunică mea, şi, când şi când, maica-mea. O să ţin minte toată viaţa apartamentul acela, fie şi pentru faptul ca avea toţi pereţii brăzdaţi de crăpături de la cutremurul din 77 şi pentru că de revelion şi de Crăciun trebuia să aşteptăm cele mai frumoase emisiuni ca să prindem puţină apă caldă.
Când am făcut trei ani am fost „mutat” la bunica maternă, în Semilunei, dat fiind că de-acuma eram şi eu mărişor şi înghesuiala era totuşi prea mare. Părinţii maică-mii au trebuit sa admită că, în comparaţie cu cuscra lor (o boieroaică scăpătata), ei erau cei care o duceau mai bine financiar. Între timp reuşiseră să închirieze şi restul apartamentului din Semilunei, după ce restul chiriaşilor plecaseră. Oare nu înseamnă şi asta „responsabilitate socială” – dacă nu eşti în stare să-ţi convingi fata că odată ce a făcut un copil îi trebuie neapărat o slujbă, atunci măcar să o ajuţi tu material pe cât poţi? Dar nici asta nu a durat mult. Bunica maternă nu avea chef de încă un copil în casă, iar părinţii mei erau foarte risipitori cu banii şi reuşiseră în acest fel să se certe cam cu toată lumea din generaţia „bătrânilor”. E cam greu să te plângi că „nu ai servici şi din cauza asta nu-ţi poţi plăti chiria” atunci când mergi la 4-5 piese de teatru sau filme la cinematecă plus una-două restaurante sau cofetării pe săptămână. Iar ei nu erau oameni care să fie în stare să ascundă astfel de lucruri… pot fi oare ascunse faţă de cei cu care stai în aceeaşi casă? Eu cred că nu. Au rămas de pomină cei 30.000 lei (o sumă pe atunci) pe care bunica paternă le-a făcut-o cadou şi pe care ei i-au cheltuit chipurile la mare într-un concediu. Buba s-a spart după vreo doi ani, când li s-a cumpărat un apartament în rate (li s-a plătit prima rată, urmând ca ei să le plătească pe următoarele) şi li s-au făcut cadou piese de mobilier din toate direcţiile. „Băieţii” s-au mutat în capătul Pantelimonului, dar nu acela rău famat, ci în zona Piaţa Obor – Pompe Aversa. N-au rezistat mai mult de trei ani, până ce taică-miu şi-a găsit o amantă şi maică-mea a dat divorţ. Poate că trebuia să se întâmple mai devreme: el nepot de deţinut la Gherla, iar ea fiică de activist comunist şi nepoată de membru CC… desigur, se poate spune şi asta.
Nu cred că tinerii din vremea aceea erau foarte diferiţi de tinerii din ziua de azi. Nu cred că atunci când alegeau pe cineva cu care să se împrietenească şi poate, ulterior, să se şi căsătorească şi să facă un copil – nu cred că făceau nişte alegeri politice. Aşa cum eu acum pus în aceeaşi situaţie, dacă ar fi spre exemplu să mă împrietenesc cu fata lui Ponta, nu i-aş da cu flit pentru că este fata lui taică-su. Aş judeca-o ca şi orice om normal pe un alt om normal, ca pe un individ, nu ca pe ruda cuiva.
Până în ziua de azi maică-mea consideră în sinea ei (deşi nu spune la nimeni, ca să nu „jignească”) că mariajul ei s-a spart din cauza părinţilor ei, care au dat-o afară forţând-o să se mute la casa ei. Deh, fiecare îşi găseşte justificările morale de care e în stare.
Ca să trag linie şi să adun, Stânga românească a trebuit să facă industrializarea şi modernizarea ţării (iar aici includ agricultura şi ingineria) şi a făcut-o prost, extrem de încet şi cu costuri materiale şi morale imense. Nu încerc să mă plâng, nu asta urmăresc să te fac pe dumneata, respectat cititor, să gândeşti sau să simţi. Dacă România este în prăpastia unde se află acum, există motive pentru acest lucru. Oamenii de stânga, sau care să fi avut cea mai mică tangenţă cu Socialism-Comunism-Stângismul, sunt ultimii în care trebuie avut încredere că ne vor scoate din ea.
Eu aveam opt ani când s-au despărţit părinţii mei. Maică-mea a petrecut anii următori încercând (şi nereuşind) să-şi refacă relaţia cu părinţii ei, încercând (şi nereuşind) să-şi refacă viaţa, muncind din greu ca să mă întreţină, dar nemaiavând foarte mult timp pentru a schimbă orice fel de informaţii cu mine, informaţii care să se structureze ulterior într-o educaţie. Sigur, au existat mereu mătuşi, unchi, prieteni de-ai ei, cele două bunici ale mele care să mă spele, ducă la grădiniţă, să-mi facă de mâncare, etc., dar eu şi dumneavoastră ştim bine că nu asta înseamnă educaţie. Astfel încât, ca şi tânărul suedez din articolul pomenit mai sus, educaţia mi-am făcut-o pe maidan, cu cheia de gât, printre prieteni, cunoscuţi, la şcoală… iar ce e mai trist este că acum, când le reproşez voalat lucrurile astea, taică-miu recunoaşte cu jumătate de gură iar maică-mea încă încearcă să le ascundă. Sigur, viaţa lor a amândurora a fost grea, au trebuit să muncească poate mai mult decât mine (deşi asta nu e o certitudine), aş putea găsi o sută de motive ca să-i iert.
Dar repet: chiar şi pentru un credincios în Dumnezeu, este iertarea obligatorie faţă de doi oameni care se declară atei impenitenţi şi acţionează ca atare?
Bunica mea paternă s-a certat urât cu maică-mea pentru o vreme, imediat după divorţ. Taică-miu nu avea niciun fel de intenţie să mă „revendice”, însă maică-sa avea. Prin urmare, vreo doi ani m-am văzut pe ascuns cu bunica paternă, ba printre gratiile gardului grădiniţei, ba la ţară la Otopeni, dar cu „ai grijă să nu mai spui la nimeni”. Ea a fost realmente un om deosebit. Poate că nu avea şapte facultăţi, dar e singurul om din toată încrengătura asta de rude de la care am putut să învăţ sensul cuvântului demnitate.
Motivul pentru care se certase cu maică-mea (motivul invocat de maică-mea, dar motive au fost sute) era că se „făcea că uită” să mă aducă acasă la ora promisă conform programului de vizite, iar uneori nici nu răspundea la telefon. Maică-mea nu a chemat poliţia niciodată şi nici nu s-a dus să îi facă scandal chiar în „momentul oportun”, decât după nişte ani buni. Sincer, să am un copil sub zece ani aşa cum eram eu pe atunci nu îmi pot imagina lăsând să se întâmple lucrul ăsta cu copilul meu mai mult de o dată.
Ştiu multe cazuri asemănătoare. Colegi crescuţi cu „cheia de gât”, părinţi care mereu s-au plâns că „am avut copii de tineri, deeeeeh, era foarte greu, nu vă daţi seama” (de parcă îi obligase cineva să-i facă pe acei copii), prieteni a căror nevastă se ruga de ei să îi mai facă un copil pentru că primeau 100 de lei în plus la alocaţie şi chiar cazuri mult mai grave decât atât. Unii spun că aşa a cam fost toată generaţia mea, a „decreţeilor”. Eu cu siguranţă aşa am fost şi când spun asta o spun în cel mai negativ sens posibil.
Am ajuns alcoolic la vârsta la care alţii învaţă tabele şi logaritmi (la liceu adică), ajunsesem să fumez peste două pachete de ţigări pe zi şi una peste alta îmi plăcea într-o vreme să-mi sting ţigara pe propriile degete. Am avut o adolescenţă tulbure, îmi plăcea să îmi fac rău mie şi involuntar cred că le făceam şi celor din jur.
M-am mai liniştit puţin după ce am picat prima dată la Limbi Străine şi după ce maică-mea a plecat în Israel, imediat după ce intrasem la Construcţii Civile. Puţin însă. Nu de tot. Încă multă vreme după aceea am considerat că anumite lucruri „mi se cuvin”, că nu datorez recunoştinţă pentru ele, că mi se cuvenea scuzat cam orice. Recent am reuşit să mă cert urât cu mai toate rudele mele în viaţă şi asta doar din motive stupid-politice. Nu mă mândresc cu lucrurile astea. Singura mea justificare şi aceea cam firavă, este că n-am avut de unde să învăţ cum să le fac altfel.
Reluând „povestea generaţiilor”, după 89 a plecat o Stângă din România şi a venit alta. S-a renunţat la „dictatura proletariatului” şi s-a trecut la „democraţia originală” după „modelul suedez”. Programele şcolare s-au schimbat şi para-schimbat pentru a le face mai „accesibile” (fără succes), industria s-a retehnologizat prin vindere la fiare vechi (iar asta nici măcar într-un ritm mai alert), agricultura a fost lăsată să zacă (şi dacă n-am fi în UE mai mult ca sigur ar fi lăsată şi acum), justiţia a fost ţinută multă vreme strâns în mâinile „cui trebuia”. Aplicarea „modelului”, dacă e să mă uit la atomizarea societăţii, a reuşit perfect. Şanse de redresare? Nu ştiu. Cu siguranţă nu sub bagheta Stângii, pe care deja toată lumea o dă drept învingătoare.
Cu riscul să mă repet din nou, nu încerc să mă lamentez şi nici să-mi găsesc scuze. Am scris acest articol pentru ca alţii, probabil în aceeaşi generaţie cu mine sau chiar dacă nu însă confruntându-se cu aceleaşi probleme, să înţeleagă mai bine cauzele problemelor lor. Numai mergând către Adevăr vom fi liberi.
16 Comments
israelianca
5 March 2011Multumesc pentru aceasta confesiune cutremuratoare. Imi inchipui ca nu ti-a fost usor sa-ti dezgolesti sufletul in fata noastra.
db
5 March 2011„Numai mergand catre Adevar vom fi liberi.”
John Galt
5 March 2011“Numai mergand catre Adevar vom fi liberi.”
(corect, numai Adevarul poate sa arda aceste urme)
Cristina R.
5 March 2011Liv:
Nu stiu ce sa spun/scriu decit ca-ti multumesc, si ca sunt mindra ca blogul nostru a atras un om cu o marturie si un talent ca ale Domniei tale.
Pataphyl
5 March 2011Liv
Nu laude ci stimă vreau să-ți adresez.
Lamentare? Nu, evident! Scuze? De ce? Sînt unul din cei cărora scrierea ta le-a răscolit amintirile (generația nu-i chiar importantă – probabil a mea e undeva între părinții și bunicii tăi). Avînd știință de haosul instaurat de nebunia colectivistă, sîntem mai bine ajutați a păși spre Adevăr.
Dar trebuie s-o facem singuri, deși e greu: căci dacă ne grupăm excesiv, apar „reduceri de prețuri”, colectivul se lărgește pînă devine implacabil și entropic un cerc vicios: un zero, nihil, niente, nada, nicevo, cum ar fi statul asistențial din titlu. Un vierme circular și centrifug ce ocolește Adevărul.
Cristina R.
5 March 2011Liv:
Citesc si recitesc ce-ai scris, ca se citeste tare bine, ca o mica nuvela, proaspata si autentica. Ai nu doar o experienta de viata unica, ci si ceea ce profii de compozitie numesc „voce”, adica o personalitate care strabate prin tot ce scrii. (Scriu rindurile astea cu jena si umilinta, pentru ca nu vreau sa ma erijez in „arbitru”, ci doar sa-ti linistesc nervozitatile si sa-ti spun ca n-ai nici un motiv sa te scuzi … Dimpotriva.)
Ma intreb daca mai regreti, acum, ca ai picat la Limbi Straine.
N-ar fi cazul. Umanistica nu mai e ce era cind am absolvit eu facultatea la sfirsitul anilor ’70. E asasinata de Corectitudinea Politica si de „studiile multiculturale”, care nu mai au nimic de-a face cu studiul limbilor–practicat riguros scolastic, e la fel de frumos si excitant ca fizica pamintului sau astronomia.
Prietena cea mai buna a fost discipola a marelului filolog de origine basarabeana Eugen Coseriu de la Universitatea Tubingen, un om de stiinta prea putin cunoscut in tara.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu
Umanistica actuala, cu putine exceptii, e vinduta Coloanei a 5-a in colaborare intima cu falanga Islamista:
http://www.telegraph.co.uk/new…..ching.html
Liv St Omer
5 March 2011@Cristina,
sincer iti spun, mie astronomia, ca materie, atata cat am reusit sa prind in liceu, mi s-a parut destul de „excitanta”. Acuma, sigur, nimic nu e perfect, si nu vreau prin asta sa contrazic ce ai spus tu. Adevarat e ca, din ce mai citeam pe bloguri, aveam o parere diferita despre facultatile de „umanioare” din Ro; inseamna ca greseam.
Recunosc ca am regretat inca, o lunga vreme, ca am picat la Limbi Straine. Dar am realizat pe urma ca, daca vreau cu adevarat, pot lucra intr-un domeniu conex cu limbile straine, fara sa am facultatea. Anyway.
PS Sa deduc ca tu ai facut ceva uman ca si facultate?
Liv St Omer
5 March 2011@ Cristina, Pataphyl, Israelianca:
Nu ma mai Domniti si stimati atata, va rog mult.
Pataphyl
5 March 2011Liv (?!) @8 Aprob pozitiv, numa’ vreau să aflu cum să fac să nu te fitirisesc excesiv. Adică dragă St Omer nu sună bine, iar Liv e oarecum inconfortabil, dar mă supun ????
E bine… Liv? Semnat: Pata
dr pepper
5 March 2011La mine povestea e cu mult mai romantata.
Bunicu’ semana izbitor cu lordul Monckton si il consideram singurul intelectual veritabil din toata familia. Dealtfel imi placea nespus sa creez crize intelectuale in familie.
Prima a fost in clasa a cincea cand am ramas corigent la chimie, familia s’a panicat intelectualiceste – vlastarul nu facea fata.
Bunicul a fost singurul care m’a consolat ” Einstein a ramas corigent la fizica si ia uite! a descoperit teoria relativitatii!”.
A fost considerat un mister total faptul ca a reusit sa isi ascunda pensia de profesor in valuta forte – comunistilor.
A predat matematici, fizici ( cum ii placea sa spuna) in franceza si limba franceza in tari din fostele colonii franceze.
A doua criza a venit cand am hotarat sa nu dau la facultate si sa plec in armata, familia a fost oripilata, mai putin bunicul care mi’a spus ca fiecare soldat cara in ranita bastonul de maresal.
Dar la capitolul mister, l’am devansat lejer.
Nimeni nu isi putea explica cum la 15 ani citeam reviste si carti in franceza ( de beletristica, nu va ganditi ca eram ceva geniu ce citeam tratate).
Se tot gandeau ca prost nu sunt si nici retardat si nu isi explicau cum de nu pot depasi media sase la franceza din moment ce citeam „western-uri” si paris match-uri.
Tata obisnuia sa spuna ca daca dintr’o intamplare nefericita ma lovesc la cap si ajung pe masa de operatie, doctorii vor fi surprinsi cand vor gasi in loc de creieri, harta americii.
Dar asta a fost o cu totul alta criza familiala.
Pataphyl
5 March 2011doc
Mi-ai trezit nostalgii: în ciclul primar am prins 3 ani sistemul sovietic cu note de la î la 5, moartea lui Stalin a adus inflație, deci 1-10. Franțujii mai progresiști dădeau note de la 1 la 20. În America, repulsia populară față de cifre se exprimă prin calificative în litere: de la A la F, fără E-uri (ecologie avant la lettre?). Inflațâia e prezentă oricum, aș crede că acel 6 la franceză s-ar traduce aici într-un A minus cu felicitări ????
dr pepper
5 March 2011Pata, tu realizezi ce insemna sa ramai corigent pe vremea comunistilor cand toata lumea era egala’n ‘telectualitate?
dr pepper
5 March 2011eu ma consideram erou.
dr pepper
5 March 2011„sunt mai prost ca altii deci exist” – eram de’a dreptul cretin.
Pataphyl
5 March 2011Asta e o prostie mai mare decît casa, ce zic eu, mai mare chiar decît vaca! Eram și noi neghiobi și miștocari cît cuprinde, noroc că aveam mulți profesori care ne admirau în secret. Ai mei se îngrijoraseră foarte rău prin ’61 cînd se pusese serios problema „la cadre” dacă merit să fiu admis la liceu căci originea nesănătoasă și bubele-n cap ale părinților „vorbeau de la sine”. Niște ciubucuri dublate de intervenții umile au lămurit problema, dar am fost mereu „al doilea”. La bacalaureat m-au sancționat la proba scrisă de Limba Română: Ceva de Eminescu (reabilitat cu 2-3 ani în urmă) plus „”Cîntare Omului” de Arghezi. Geaba am băgat conștiincios citatul ăla cu „lujerul unui crin din care… etc.” al lui Călinescu, nu m-am abținut să sugerez vag și interpretări care nu erau „în carte”; de Arghezi ce să mai zic, aproape-l desființam cu ludice și baroce elogii. Mi-au „pus” 8, după un an și ceva am avut surpriza să mă caute personal profesorul (repartizat la Roman tocmai de la Bacău) ce dăduse nota, mi-a spus simplu că primise ordin, mi-a dat o copie a tezei (erau extrem de rare mașinile de copiat) și și-a cerut iertare… Așa mi-am corijat corigența.
Evident că și în facultate, tot al doilea am fost; la mare distanță de al treilea, la o sutime distanță de primul, dar al doilea. La fel și fiica mea, care a absolvit liceul în ’97. În America a fost numai prima.
Pe bună dreptate!
Liv St Omer
5 March 2011@ Pataphyl, si ceilalti:
Liv si atat, nu domnule, decat la misto, daca vreti.
Impresionanta povestea cu teza de bacalaureat. Pe vremea aceea insemna altceva sa fii profesor; chiar daca nu erau toti straluciti, era o meserie considerata inca un fel de „misionariat”, cerea o anumita forma de devotament. Intre timp acesta s-a subtiat pana la disparitie; nu-mi dau seama daca din anii ’80 sau de mai tarziu, probabil ca inca de atunci.
PDL si celelalte partide reusisera, prin 2008 sau 2009, parca, sa cada de acord macar asupra acestui singur punct: facusera o „Strategie nationala pentru reforma in educatie”, dar probabil ca a amanat criza si treaba asta. A ramas inca esentiala o strategie in domeniul asta, pentru ca reforme s-au facut una peste alta, cam tot atatea cati ministri a avut Educatia.
Scuze ca n-am raspuns la timp, acuma am vazut comentariile
PS Pata, bine ai facut ca ti-ai trimis fata in America.