Să ne imaginăm că, peste câţiva ani, intelectualii mediatizaţi şi oamenii politici din Ucraina ar vorbi despre trecutul recent al ţării lor ca şi cum Zelenski ar fi fost nesemnificativ, ar repeta acuzaţiile pe care le vântură ruşii împotriva lui, sau ar folosi imaginea lui în favoarea propagandei ruse. Ce concluzie am putea trage? Nu am avea motive să afirmăm că o mare parte dintre ucrainenii cu responsabilităţi publice au ajuns nişte mancurţi fără omenie şi conştiinţă istorică? Ei bine, aceasta este situaţia noastră acum: intelectualii mediatizaţi şi oamenii politici prooccidentali de la noi îi ignoră pe Maniu şi Mihalache, rusofilii încă mai repetă minciunile criminale care circulau împotriva liderilor ţărănişti pe timpul lui Stalin şi, concomitent, nu se sfiesc să se folosească de imaginea lor pentru a-i pune în slujba propagandei ruse (alături de Căpitan, Mareşal şi Ceauşescu).

Varianta audio a articolului, realizată cu Microsoft Edge:

Opţiunea moderată, care să reunească principiile creştine, libertatea, patriotismul şi orientarea către Vest este ignorată sau ridiculizată în spaţiul public românesc, deşi sondajele, statisticile şi istoria ţării arată că instituţiile tradiţionale, Biserica şi Armata, şi orientarea proeuropeană constituie baza unui un model de politică verificat şi viabil pentru România.

Acest model a fost aplicat de Partidul Naţional Ţărănesc, un partid ai cărui lideri au avut un rol determinant în istoria României. Cunoşterea PNŢ-ului şi mai ales a resurselor sale morale, este indispensabilă pentru a înţelege istoria recentă a ţării, România Mare, rezistenţa antisovietică, eşecul regimului Iliescu şi aderarea la UE şi NATO în ciuda persistenţei structurilor şi mentalităţilor comuniste.

Cel mai mare deficit de democraţie şi ce mai mare problemă de corupţie a României constă în faptul că oamenii de pe stradă sunt majoritar creştini, proeuropeni, cu opţiuni conservatoare, iar cei care îi conduc, politicienii şi intelectualii care au acces la media, nu îi reprezintă pe ei, ci impun alte două alternative extremiste: ori secularismul radical şi servilismul faţă de UE, ori mitocănia pseudopatriotică rusofilă, care vizează ruperea alianţelor cu Occidentul.

PNŢ a contribuit esenţial la modernizarea ţării după 1918, s-a opus dictaturilor, a rezistat ocupaţiei sovietice, închisorilor staliniste şi regimului Ceauşescu. Fără niciun ajutor din Vest, ţărăniştii şi-au păstrat crezul sub o  ocupaţie rusească lungă şi extrem de barbară, care a avut consecinţe morale foarte profunde asupra conştiinţei oamenilor. PNŢ a fost prima şi o vreme singura formaţiune care cerea aderarea României la structurile euro-atlantice. Datorită presiunilor PNŢ, această idee a fost adoptată de public şi a devenit realitate.

Cele mai drastice măsuri, cu cea mai vizibilă publicitate, au fost luate împotriva PNŢ. Ruşii şi lacheii lor s-au temut cel mai mult de ţărănişti, pentru că ei credeau în adevăr (nu e vorba de un dosarul de beatificare a partidului, ci de principiile la care se raportau majoritatea membrilor), erau înrădăcinaţi în trecutul ţării, aveau o doctrină clară şi lideri excepţionali. Acestea au fost resursele rezistenţei. Liderii PNŢ sunt exemple concrete de oameni de stat creştini, capabili să gestioneze situaţii foarte complicate şi schimbări majore pentru binele public, fără ispite de compromisuri morale, deznădejde, dezbinare şi extremism. Atitudinea morală şi cariera lor politică, incompatibile atât cu rusofilia, cât şi cu ateismul şi relativismul, sunt un exemplu de patriotism românesc autentic, sigur pe sine, moderat, integrat în cultura europeană.

Astăzi, nu se vorbeşte despre PNŢ în spaţiul public. Nu s-au scris încă biografiile complete ale fruntaşilor săi. Ultima istorie (sumară) a PNŢ datează de peste 25 de ani. Chiar şi atunci când publicul e informat de momente istorice în care PNŢ a avut un rol important, contextul general este atât de incomplet prezentat încât adevărul istoric este practic inaccesibil. Dacă PNŢ-ul nu ar fi păstrat în memoria familiilor de rezistenţi anticomunişti, Stalin ar avea motive să creadă că planul lui pentru România a reuşit.

Subversiunea Moscovei este un act ostil şi planificat, care se bazează în foarte mare măsură pe manipularea istoriei. Necunoaşterea PNŢ-ului şi a conducătorilor săi, cei mai redutabili opozanţi ai Moscovei de la noi, nu este doar o alegere morală condamnabilă şi o dovadă de limitare  intelectuală. În condiţiile războiului informaţional al Kremlinulului este, în plus, un act de colaboraţionism cu cea mai mare ameninţare la adresa securităţii ţării.

Agresivitatea rusă nu va fi niciodată combătută cu pedagogia ruşinii de România pe care o promovează Humanitas, G4media, Hotnews şi contributors. Dacă, Doamne fereşte!, militarismul Kremlinului ne va afecta direct, comentariile politico-istorice ale lui L. Boia şi O.J. Schmitt, dispreţul faţă de omul de rând, comunicarea insuficientă şi ambivalentă a politicienilor şi diplomaţilor se vor dovedi la fel de distrugătoare ca istoria lui Roller, Ceauşescu, Coja şi Cristoiu şi ca agitaţia bolşevică care au intoxicat spaţiul nostru poblic, de la Ana Pauker, Iosif Chişinevschi, Silviu Brucan şi Gogu Rădulescu la Păunescu, Vadim, Simion şi Şoşoacă. În cazul unei crize reale, nu va fi nevoie de critică dizolvantă şi văicăreli, ci de de tărie morală, memorie istorică şi de exemple credibile de eroi şi patrioţi.

Pentru a risipi măcar în parte erorile şi miturile privitoare la PNŢ, în cele ce urmează, prezentăm o foarte scurtă schiţă a profilului moral şi politic al lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache şi a acţiunilor PNŢ de combatere a agresiunilor antiromâneşti din ultimul secol. Textul este, în parte, o dezvoltare a unui articol pe care l-am publicat pe ILD în 2017.

Lenin şi Stalin împotriva României Mari

Chiar dacă şi-a modernizat pe alocuri PR-ul, mentalitatea şi modul de acţiune moscovit nu s-au schimbat. Ca pe vremea ţarilor, Moscova manipulează toate perspectivele şi tendinţele, stânga şi dreapta, mediul academic şi interlopii, habotnicii şi ateii, boierii de viţă veche şi revoluţionarii de meserie. Încurajează pe toate căile corupţia, extremismele, revoluţiile şi acţiunile teroriste, lupta fratricidă, calomniile, şi acţionează programatic pentru blocarea şi marginalizarea moderaţilor, defăimarea şi eliminarea fizică personalităţilor incomode. Ameninţă şi îi mituieşte pe cei cu influenţă în viaţa publică, influenţeaztă cultura, rescrie istoria şi se foloseşte de ortodoxie pentru ingerinţe în afacerile altor ţări. Toate acestea nu sunt noutăţi surprinzătoare ale actualului război informaţional, ci  elemente definitorii ale acţiunii ruse din toate timpurile.

Lenin şi Stalin au dezvoltat metodele ţariste cu ură marxist-leninistă şi cruzime pseudoreligioasă rusească. În 1944 (ca acum), cei aflaţi sub cizma rusească, trebuiau să fie deposedaţi de conştiinţa lor naţională şi de memoria istorică, să fie dezorientaţi, să se teamă şi să se supună, să admită că sunt fascişti, imperialişti şi înapoiaţi şi le fie ruşine de ţările lor. Pentru ca acest scop să fie atins, au fost eliminate conştient şi sistematic elitele religioase, morale, politice şi culturale ale ţărilor ocupate. România nu a fost o excepţie.

Subversiunea şi agresiunile moscovite antiromâneşti sunt vechi. Ţarii şi-au manifestat „frăţia ortodoxă” prin sforării în afacerile românilor şi prin anexarea părţii de Est a Moldovei. În 1917, Armata Rusă a părăsit frontul din Moldova şi a lăsat România singură în faţa Puterilor Centrale pe Frontul de Est. După ce deseori se purtaseră ca hegemoni, nu ca aliaţi, soldaţii ruşi bolşevizaţi s-au dedat la distrugeri, violenţe şi propagandă leninistă. Nu au făcut adepţi, pentru că românii voiau să fie proprietari, nu comunişti. În 1919, aliaţii lui Lenin  din Republica Socialistă Federativă Sovietică Maghiară a lui Bela Kun au început o agresiune în Vest, care, prin  joncţiunea cu bolşevicii de la Est, era menită să producă scânteia revoluţiei comuniste europene. Planul a eşuat lamentabil atunci, însă nu a fost abandonat. Au urmat atentatul cu bombă din Senatul României (1920), înfiinţarea Partidului Comunist din România (o agentură a Moscovei, care promova principiul „autodeterminării, până la despărțirea de statul român a unor provincii”) şi Răscoala de la Tatar Bunar (1924). Comiternul leninist a lansat acuzaţii de imperialism şi fascism împotriva României Mari. A fost inventată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi câteva accente ale limbii române au fost denumite „limbă moldovenească”. În 1939, în cârdăşie cu Hitler, URSS a ocupat partea de Est a ţării.  

După pactul Hitler-Stalin, intenţia de asasinare morală şi fizică a fruntaşilor naţionali legitimi a devenit şi mai clară. Mii de români de peste Prut, în frunte cu unioniştii, au fost asasinaţi sau duşi în Gulag. În timpul războiului, oamenii Moscovei au semnalat că nu vor să colaboreze cu liderii democraţi ai partidelor istorice. După alegerile furate din 1946, au organizat distrugerea elitei naţionale şi înfiinţarea unor servicii de securitate antiromâneşti, care le-au permis comuniştilor să stăpânească ţara prin barbarie şi minciună peste 40 de ani.

Indiferent dacă au fost la putere sau în clandestinitate, comuniştii de la noi (şi de pretututindeni) s-au ucis între ei şi au luat deciziile pe ascuns, în mod arbitrar. Nevoia de „dictatură a proletariatului” e dovada absenţei conexiunii istorice şi culturale cu ţara, „rolul conducător al proletariatului” fiind numai o minciună propagandistică. „Nimeni nu i-a înjurat pe comunişti mai mult decât proletariatul”, spunea Camil Demetrescu.

Comuniştii nu au fost internaţionalişti şi nici naţionalişti, ci doar asasini, hoţi şi mincinoşi, nebuni după putere.

Când au spus că sunt internaţionalişti, au fost imperialişti rusofili, veniţi pe tancurile unei armate de ocupaţie. I-au dispreţuit pe români, au falsificat istoria ţării în favoarea Rusiei, au impus învăţarea limbii ruse şi cult public pentru Stalin şi poporul rus, distrugând elitele şi sărăcind ţara. Când şi-au pus masca patriotică, au consolidat sistemul ilegitim şi criminal impus de sovietici. În plus, şi-au anexat roadele acţiunilor patrioţilor adevăraţi, mai ales Unirea de la 1918. Dacă leniniştii şi staliniştii au acuzat România Mare de imperialism şi fascism, urmaşii lor au pângărit şi ridiculizat România Mare. Cu bâlciul şi minciunile lor, Ceauşescu şi slugile lui au adâncit efectele crimelor împotriva lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, card. Iuliu Hossu, Ilie Lazăr, Mihai Popovici, Ion Lugoşanu, Pr. Zenobie Pâclişanu, Ghiţă Popp şi a altor înfăptuitori ai Marii Uniri, care fuseseră condamnaţi în procesul PNŢ şi în numeroasele crime juridice asemănătoare.

Atât „internaţionaliştii”, cât şi pseudopatrioţii s-au bazat pe aparatul de represiune şi pe teme de propagandă moscovite. Toţi au practicat „critica nemiloasă a tot ce există”, aşa cum i-a învăţat Marx, au subminat familia, proprietatea, justiţia şi principiile morale normale, chiar dacă perioadele de represiune sălbatică au alternat dialectic cu cele de „destindere”. (Din nefericire, spaţiul public încă nu s-a eliberat de dispreţul sovietic faţă de poporul român şi nici de subversiunea rusească ascunsă sub slogane patriotarde.)

Partidului Naţional Ţărănesc – rod şi apărător al României Mari

Progesul interbelic şi rezistenţa semnificativă împotriva dictaturilor calistă, antonesciană şi comunistă nu ar fi fost posibile fără România Mare. Acesta este motivul pentru care ruşii şi nemţii s-au înţeles pentru ciopârţirea ţării noastre, chiar atunci când se certau pe alte teme.

Partidul Naţional Ţărănesc a fost un rod al României Mari, rezultat din unirea, în 1926, a două formaţiuni unioniste, Partidului Naţional Român şi Partidul Ţărănesc. Patriotismul, respectul pentru oameni, abnegaţia pentru binele comun, dar şi deosebirile dintre tărănişti au contribuit la legătura strânsă cu societatea şi la prestigiul  partidului, care a reuşit să-i unească pe români în momente de cumpănă.

Deşi provenind din medii sociale şi zone geografice diferite, conducătorii şi membrii partidului s-au raportat la fel la credinţa creştină, la trecutul ţării şi la cultura europeană. În cazul PNŢ (ca în cazul tutoror formaţiunilor politice din toate timpurile), linia partidului a fost determinată de opţiuni religioase şi culturale. Principiile creştine au determinat alegerile morale şi culturale şi din acestea au decurs cele politice. Aceastea nu au apărut în 1926, la crearea partidului şi a programului său, ci au existat mult înainte. Meritul liderilor şi membrilor PNŢ a fost de a transpune într-o structură viabilă şi în acţiuni concrete opţiunile şi disponibilitatea de comuniune deja prezente în societatea românească. Cea mai clară dovadă este că, în timpul persecuţiilor, credinţa a fost principala sursă de rezistenţă morală şi politică.

Maniu şi Mihalache au spus ce gândesc şi au făcut ce au spus. Au făcut politică pentru oameni, deschis, în Parlament, pe baza celor patru binecunoscute pricipii: morală creştină, patriotism luminat, dreptate socială, democraţie. În plan extern, au promovat orientarea ţării spre Vest şi relaţii strânse cu ţările estice democrate din vecinătatea noastră. Maniu şi Mihalache sunt eroi naţionali ca lideri politici. (Cei care nu acceptă acest lucru, chiar dacă sunt factori de decizie la Academia Civică, arată frustrări sau rea intenţie, după cum bine spune Doru Radosav).

Iuliu Maniu (1873-1953) provenea dintr-o familie de mici aristocraţi rurali din Transivania. Şi-a început activitatea ca lider al studenţilor români din Transilvania. După terminarea studiilor şi obţinerea titlului de doctor în drept, a fost avocatul Mitropoliei Române Unite de la Blaj, profesor de drept civil la semniarul greco-catolic şi, din 1906, deputat în Parlamentul maghiar. A fost un strateg al Unirii şi a avut un rol esenţial în organizarea Adunării de la 1 Decembrie 1918. De asemenea, a avut un rol politic important în eliberarea Transilvaniei, în 1919.

În viaţa publică a României Mari, în condiţii complicate pe plan intern şi extern, a ales şi îndeplinit obiective foarte dificile, cu claritate morală, corectitudine şi politeţe extremă.

Deşi nu era comunicativ, pentru viziunea şi consecvenţa politicii sale, a fost foarte respectat şi iubit de popor. A promovat libertatea şi politica civilizată, s-a opus regimului dictatorial şi corupt al lui Carol al II-lea şi a fost un adversar hotărât şi onest al lui Ion Antonescu. A avut un rol decisiv în conceperea şi realizarea ieşirii României din războiul alături de Hitler, fără de care nu ar fi fost posibilă recuperarea Transilvaniei de Nord (şi poate nici menţinerea statalităţii ţării). În ciuda opoziţiei liderilor militari, care nu credau că Bucureştiul poate fi apărat eficient la 24 august 1944, şi-a asumat decizia organizării apărării Capitalei. A încercat, cu preţul vieţii, să reducă efectele prăpădului rusesc în România. A fost tratat cu cinism de vestici şi cu barbarie de sovietici. Majoritatea românilor au avut încredere în el şi foarte mulţi l-au urmat în închisori.

Fiu de ţăran sărac, Ion Mihalache (1882-1963) a devenit învăţător. A participat la campania militară din 1913 şi, în 1916, la luptele din Dobrogea, la Manevra de la Flămânda şi la luptele de la Câmpulung. A fost remarcat pentru curajul şi spiritul său de sacrificiu în luptele de la Mărăşti.

Ministerul cultelor l-a trimis peste Prut pentru a face activitate publică în favoarea Unirii. A fost decorat cu ordinele Mihai Viteazul, Coroana României, Sfânta Ana (decoraţie rusească) şi Legiunea de Onoare. În iunie 1941, a cerut să facă parte din unităţile care i-au eliberat pe românii de dincolo de Prut şi a fost mobilizat la Marele Stat Major, însă, pentru că s-a împotrivit trecerii Nistrului, din ordinul lui Ion Antonescu, a fost lăsat la vatră după câteva săptămâni.

Ca om politic, a militat pentru împroprietărire, perfecţionerea învăţământului agricol, eficientizarea muncii ţăranilor şi îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă, având o poziţie mai pronunţat de stânga înainte de constituirea PNŢ. Personalitate publică foarte populară şi orator extrem de apreciat, Ion Mihalache a fost alături de preşedintele PNŢ în cele mai dificile momente prin care a trecut partidul. După moartea lui Maniu (1953), Mihalache a fost cea mai importantă figură a rezistenţei anticomuniste. Cu preţul unor suferinţe atroce, nu s-a dezis niciun moment de crezul său politic, de Iuliu Maniu şi de PNŢ, având parte de o moarte eroică în temniţa de la Râmnicu Sărat.

Politica PNŢ a fost unitară. Doctrina şi programul au fost aceleaşi în toată ţara. Nu este adevărat că în PNŢ ar fi existat o „aripă Maniu”, în Transilvania, mai conservatoare şi mai anticomunistă şi, în Vechiul Regat, o „aripă Mihalache” mai socialistă şi mai puţin rezistentă, cum sugerează O.J.Schmitt. Cum România era o ţară de dimensiuni medii şi PNŢ un partid de mase, era normal şi benefic să existe diferenţe între organizaţii şi între membri şi să apară dezbateri aprinse şi chiar controverse, însă multitudinea opiniilor nu a dus la idei şi acţiuni contradictorii. Liderii PNŢ erau prea ataşaţi Unirii ca să pemită aşa ceva. Tocmai legăturile strânse dintre ţărăniştii din toate regiunile şi mediile sociale, au făcut ca partidul să reziste şi să renască extrem de rapid în 1990, în ciuda celor peste 40 de ani de teroare comunistă. Cei care susţin teza existenţei celor două aripi diferite, nu înţeleg cum lucrau Maniu şi Mihalache şi sunt complet ignoranţi cu privire la detenţia politică din România. Unii sunt şi duşmani ai României Mari şi ar vrea să pună în discuţie Tratatul de la Trianon, insinuând că ţara noastră „a anexat” (O.J. Schmitt) teritorii după Primul Război Mondial, că transilvănenii şi regăţenii au prea puţin în comun şi că Unirea a fost făcută la noroc, fără o suficientă conştientizare din partea poporului.

Deciziile politice ale PNŢ erau discutate în forurile partidului şi la nivelul organizaţiilor, unde se analizau actualitatea internă, teme doctrinare generale sau de politică internaţională etc. Orientarea generală a PNŢ a fost considerată de centru stânga. Această tendinţă este explicabilă prin dorinţa cvasi unanimă de împroprietărire, care nu se putea satisface decât prin exproprieri, şi prin faptul că elitismul politic era discreditat, pentru că amintea de felul în care se purtaseră ungurii şi ruşii în provinciile eliberate după Primul Război Mondial. PNŢ a avut totdeauna importante opţiuni conservatoare, mai ales ataşamentul faţă de principiile creştine, eroii şi trecutul ţării, respectul pentru proprietatea privată şi economia liberă. (Nu întâmplător România este astăzi o ţară de proprietari.) Nimic nu era mai departe de ţărănişti decât intenţia lui Marx de a distruge familia, proprietatea, justiţia şi moralitatea.

Primul guvern național-țărănist (1928-1931) a desfiinţat cenzura şi a ridicat starea de asediu în regiunile în care era în vigoare. A realizat stabilizarea monetară a leului și convertibilitatea monedei naționale şi a reuşit adoptarea mai multor legi importante (legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor publice; legea privind organizarea administrativă a României, care asigura autonomie locală şi limita ingerinţele puterii centrale în judeţe şi comune; legea pentru organizarea jandarmeriei rurale; legea pentru organizarea poliției generale a statului; legea cu privire la organizarea învățământului agricol și casnic; legea pentru organizarea primului recensământ general al populației României Mari; legea pentru ameliorarea terenurilor degradate; legea pentru înființarea de silozuri; legea pentru plantarea drumurilor publice, a pășunilor și a hotarelor). De asemenea, a asigurat, prin credite, dezvoltarea agriculturii românești (legea pentru organizarea creditului Funciar Rural și a creditului agricol), a permis, prin câteva legi conversiune a datoriilor agricole, o amânare a plății acestora, şi a înlăturat aplicările deficitare ale împroprietăririi (legea pentru revizuirea împroprietării).

PNŢ a redus taxele vamale la maşinile agricole şi unele bunuri de consum, a promulgat o lege privind organizarea cooperativelor, a iniţiat un un program de reparații feroviare și construcții de șosele şi înfiinţarea unui sistem național de legături telefonice. A reglementat reorganizarea administrativă a țării, regimul pământurilor cultivabile, a luat măsuri de combatere a cămătăriei, a  introdus contractul colectiv de muncă (se introducea, pentru prima dată, concediul de odihnă plătit de 7-30 de zile pe an), etc.

Iuliu Maniu a acceptat revenirea în ţară a lui Carol al II-lea, cu condiţia de a se despărţi de Elena Lupescu, de a-şi reface căsătoria cu Principesa Elena şi de a guverna conform Constituţiei. Carol a lăsat să se înţeleagă că acceptă aceste condiţii, însă, după cum se ştie, a avut un comportament dezonorant şi a adus-o în ţară pe Elena Lupescu, iar camarila formată în jurul ei a avut un rol politic. Aceasta a atras dezaprobarea lui Iuliu Maniu, care a devenit un critic al obiceiurilor imorale şi dictatoriale ale regelui. (Cei care îi reproşează lui Iuliu Maniu că ar fi fost „naiv” cu privire la Carol al II-lea, nu înţeleg principiile lui Maniu şi nici importanţa cuvântului de onoare în viaţa publică. Maniu, şi orice alt om de stat ataşat principiilor democrate, nu putea să nu se bazeze pe legile onoarei în raport cu regele.)

Pe plan extern, PNŢ a promovat Mica Antantă (cu Iugoslavia şi Cehoslovacia) şi relaţii bune cu Polonia şi, de asemenea, a  avut o contribuţie la rezolvarea onestă a Crizei Optanţilor maghiari.

Guvernul PNȚ au fost nevoit să facă faţă marii crize economice începută în anul 1929. Prețul petrolului și al produselor agricole, principalele produse de export ale României, a scăzut dramatic, ajungându-se ca, în ciuda dublării sau triplării producției și a exporturilor, sumele încasate să fie mai scăzute, ceea ce a obligat guvernul să înceapă aplicarea „curbelor de sacrificiu”.

Criza economică a atras şi conflicte de muncă, unul dintre ele fiind greva de la Lupeni. În acea perioadă mediului politic, a presa şi publicul nu sprijineau mişcările de protest. Iniţial, reacţia generală a fost negativă, după care s-a înţeles că situaţia minerilor era într-adevăr foarte dificilă şi revendicările lor erau justificate. Neînţelegerile dintre mineri şi angajatori au dus la un proces, a cărui hotărâre finală i-a nemulţumit pe mineri. În plus, conducerea Societăţii „Lupeni” a decis să nu permită sindicatului să plătească muncitorilor o zi de lucru din fondurile sindicale, ceea ce a declanşat greva . Nu toţi minerii au participat la grevă. Acţiunea s-a desfăşurat normal la început, însă o grupare radicală, care nu era apropiată de conducerea sindicatului, a recurs la sabotarea uzinei electrice. Mecanicul şef al uzinei a refuzat să oprească maşinile, însă a fost înjunghiat şi dus la spital. Jandarmul care păzea locul a fost bătut şi personalul evacuat cu forţa. Exista riscul ca minerii aflaţi în subteran să fie asfixiaţi datorită lipsei curentului electric. În zonă nu se aflau decât 18 jandarmi, iar serviciile de siguranţă din judeţ au decis să aducă întăriri de la Hunedoara şi au dispus o acţiune în forţă, care s-a soldat cu morţi. Avocatul minerilor, Panait Istrati, care avea convingeri comuniste, a exagerat dimensiunile tragediei. (Pentru că Bela Kun i-ar fi criticat pe comuniştii din România că nu s-au implicat în acţiune, unii au tras concluzia superficială că sabotajul a fost complet străin de comunişti. Metodele utilizate au fost specific bolşevice. În plus, Kun nu are niciun fel de credibilitate, fiind un fanatic mincinos, cu trecut dovedit sângeros, care credea, ca Lenin, că moralitatea actelor este decisă de interesele de clasă. El regreta ocazia ratată de comunişti de a acapara mişcarea muncitorească, nu faptul că minerii nu fuseseră sprijiniţi.)

În timpul în care PNŢ a fost în opoziţie, Ion Mihalache a iniţiat o lege privind controlul averii tuturor funcționarilor publici și demnitarilor de după 1914 și pentru apărarea onoarei, însă proiectul nu a trecut însă de comisiile tehnice ale Parlamentului.

În anii ’30, în urma unor neînţelegeri, au plecat din PNŢ personalităţi importante precum Constantin Stere şi Grigore Iunian, care au format partide separate, fără relevanţă deosebită pentru electorat. Tot în această perioadă a avut loc scandalul legat de tratativele cu firma Skoda pentru înzestrarea armatei, în care au fost nereguli, ce i-au fost atribuite personal lui Iuliu Maniu de presa pro-Carol II şi de alţi duşmani politici (inclusiv rusofilii ante- şi postdecembrişti). Comisia parlamentară care a investigat afacerea a stabilit lipsa de temei a acuzaţiilor şi faptul că Maniu nu avusese nicio implicare. (Guvernul Tătărescu a reluat contractul cu Skoda, cu o reducere de 15%).

În a doua perioadă în care ţara a fost condusă de PNŢ (1932-1933), preşedinţi ai Consiliului de miniştri au fost Alexandru Vaida-Voievod (iunie-octombrie 1932; ianuarie-noiembrie 1933) şi Iuliu Maniu (octombrie 1932-ianuarie 1933).

În toamna anului 1932, Vaida a demisionat în urma dezacordului cu Nicolae Titulescu privitor la tratativele cu URSS. După ce Carol II s-a angajat că se separă de Elena Lupescu şi de camarilă, Maniu a preluat postul de prim-ministru, însă a demisionat după trei luni, din solidaritate cu Ion Mihalache, care era ministru de interne, pentru că suveranul a refuzat cererea lui Mihalache de a-i înlocui pe prefectul poliţiei şi comandantul jandarmeriei, care făceau parte din camarilă. Vaida, într-un gest lipsit de solidaritate faţă de Maniu şi Mihalache, a preluat conducerea guvernului, până când a pierdut sprijinul PNŢ, la sfârşitul anului 1933.

 În această perioadă, impozitul profesional, pentru avocați, medici, ingineri, etc. a fost redus de la 8% la 6%, iar cel agricol scădea cu 50% ), a fost adoptată legea controlului averii funcționarilor publici (controlul se făcea de către magistrați, la sesizarea oricărei persoane; în cazul în care averea era nejustificată, se aplica un impozit de 90%, însă dacă cel controlat își justifica averea, denunțătorul putea fi pedepsit cu închisoare), legea pentru unificarea asigurărilor sociale, înființarea jurisdicției muncii şi înființarea impozitului pe venitul global etc. În contextul crizei economice, PNŢ a introdus contingentările la import, în scopul protejării producției naționale, introducând tarife vamale ridicate, pe bază de reciprocitate.  

În luna februarie 1933, muncitorii de la Atelierele CFR Griviţa au intrat în grevă. În acea perioadă, comuniştii făceau agitaţie pentru a crea sindicate comuniste radicale, paralele şi rivale cu cele social-democrate. După negocieri cu administraţia atelierelor, cele mai multe revendicări fuseseră acceptate şi sindicatele social-democrate au anunțat încheierea grevei. Comuniştii, care voiau vărsare de sânge, pentru a câştiga vizibilitate, au format un comitet de fabrică, similar sovietelor ruseşti din  1917, şi i-au forţat pe muncitorii care îşi reluaseră lucrul să reînceapă acţiunea grevistă. Printre liderii comuniști implicați s-au numărat Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Ilie Pintilie. S-au găsit manifeste comuniste la câţiva muncitori. Pentru a întreţine starea de conflict, s-au lansat zvonuri tipice agitaţiilor bolşevice, de exemplu, despre un muncitor care ar fi fost concediat fără plata salariului, sau despre alţii care ar fi fost arestaţi noaptea de Siguranță. Numele presupuselor victime şi locurile lor de muncă erau totdeauna false). Acţiunea a fost reprimată din ordinul lui Armand Călinescu, care era subsecretar de stat la ministerul de interne, şi s-a soldat cu şapte morţi.

La sfârşitul anului 1933, Vaida-Voievod, recunoscând că tactica de colaborare cu Carol II nu a dat rezultate, a demisionat din funcția de prim ministru şi de președinte al PNŢ. Conducerea partidului a fost preluată de Ion Mihalache.

În noiembrie 1937, după demisia guvernului Tătărescu, lui Ion Mihalache i s-a propus să devină prim ministru, cu condiția de a încheia un acord cu Vaida, care avea sprijinul regelui. Mihalache a respins însă propunerea, renunțând la posibilitatea de a deveni șef de guvern. Tătărescu a primit un nou mandat de prim-ministru, iar Mihalache a renunțat la funcția de președinte al PNŢ în favoarea lui Maniu.

În noiembrie 1937, PNŢ a încheiat un pact de neagresiune electorală cu PNL (Gheorghe Brătianu) și cu legionarii, la care s-au alăturat Partidul naţional-agrar (C. Argetonianu), PSD (I. Jumanca), Partidul evreiesc (W. Filderman), Partidul ţărănesc maghiar (Retti) şi PNL (Dinu Brătianu). Intenţia pactului era de a stăvili dictatura regală şi stilul de conducere corupt al lui Tătărescu. După alegeri, Carol II l-a numit prim-ministru pe Octavian Goga, conducător al Partidului Naţional Creştin, de orientare fascistă, care se clasase al patrulea după alegeri. Unii lideri țărăniști (printre care Armand Călinescu), care au acceptat să facă parte din guvernul Goga, au fost excluși din partid, însă Nicolae Titulescu şi câţiva colaboratori ai săi s-au apropiat mai mult de PNŢ.

La 30 martie 1938, toate partidele politice au fost dizolvate. PNŢ a devenit ilegal, însă poziția partidului a fost prezentată în memorii adresate lui Carol II şi apoi lui Ion Antonescu. Chiar dacă activitatea politică a fost  impiedicată de regimurile dicatoriale ce au urmat, dezbaterile şi legăturile dintre ţărănişti nu au încetat niciodată, nici măcar în închisorile şi lagărele fasciste şi comuniste.

În 1940 s-a început organizarea de întâlniri sub forma unor cercuri de studii, oarecum informale şi clandestine, în care se critica războiul împotriva aliaţilor, evoluţia frontului, politica lui Antonescu etc. Au participat, între alţii, Emil Ghilezan, Nicolae Penescu, Mihai Popovici, Goia, Samoil Negrei, Gh. Măcărescu, Ghiţă Pop, V. Isac, Anton Alexandrescu, S. Sima, D. Gerota, Constantin Hagea, Ioan Bărbuş.

Maniu şi Mihalache s-au opus cedării fără luptă a Transilvaniei de Nord şi nu au fost de acord cu dictatura lui Ion Antonescu, cu aderarea României la Pactul Tripartit, cu apropierea de Germania nazistă şi cu trecerea Nistrului. Încă din 1940, Maniu a păstrat legături clandestine cu guvernul britanic, prin staţii radio clandestine şi, în cele din urmă, şi pe canale diplomatice.

Revenirea României la alianţele tradiţionale, concretizată prin actul de la 23 august 1944, a fost iniţiată şi în mare parte concepută şi realizată de Iuliu Maniu. Preşedintele PNŢ s-a coordonat cu diplomaţii din Ministerul Afacerilor Străine (MAS), care au pregătit ieşirea României din războiul alături de Hitler. Actul de la 23 august 1944 a permis o scurtă revenire la Constituţia din 1923, adică la normalitate, deci nu a fost o revoluţie sau o insurecţie armată (cum au susţinut comuniştii).

Părăsirea Germaniei naziste de către România a scurtat războiul şi a determinat eliberarea românilor aflaţi vremelnic sub stăpânire ungurească, fiind salutată de toată ţara, inclusiv de întreaga Armată.

23 august 1944 a creat condiţiile ca România să primească statutul de cobeligerant. Acest statut a fost refuzat la vot, ca ruşii să primească despăgubiri de război. Cu toate aceasta, prezenţa fizică pe Frontul de Vest a întregii Armate Române, nu doar a Diviziei Tudor Vladimirescu, nu poate fi anulată. Românii au fost pe Frontul de Vest 239 de zile, suferind pierderi totale de 169.822 oameni – morţi, răniţi şi dispăruţi -, iar efortul economic a fost estimat de peste un miliard două sute de mii de dolari, la cursul anului 1938. Prin scurtarea războiului datorită actului de la 23 august 1944 şi apoi prin mobilizarea potenţialului său uman şi economic pentru Frontul de Vest, România a contribuit de facto în mod substanţial la victoria de la 10 mai 1945.

În anii ’40 a avut loc o apropiere între liderii ţărănişti şi colaboratori din afara PNŢ, cum ar fi intelectualii remarcabili din MAS, de talia lui fraţilor Grigore şi Radu Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Camil Demetrescu, susţinători ai democraţiei parlamentare de inspiraţie anglo-saxonă, de orientare mai conservatoare. Grigore Niculescu-Buzeşti a fost considerat multă vreme un posibil urmaş al lui Iuliu Maniu.

Dupa 23 august 1944, a existat în PNŢ un interes pentru lucrările apologeţilor pieţei libere. Astfel, în 1946 a fost discutată lucrarea “Drumul spre servitude” de Friederich Hayek (tradusă atunci sub titlul “Calea spre iobăgie”). Având în vedere că, în perioada respectivă, PNŢ a fost cea mai importantă forţă anticomunistă, era firesc ca ţărărniştii să discute despre diferenţa dintre orientarea moderat de stânga a partidului şi sălbăticia comunismului impus de ocupanţi.

În anii de după război, Tineretul Universitar naţional Ţărănesc (TUNŢ) a devenit o forţă anticomunistă foarte puternică, având o structură eficientă, organizată pe facultăţi. Studenţii ţărănişti s-au implicat în manifestaţii anticomuniste, difuzare de manifeste, sprijin pentru cei arestaţi şi pentru partizani, în activitatea cercurilor de studii şi în elaborarea unor documente care să explice politica PNŢ (Ioan Bărbuş, Paul Lăzărescu şi Adrian Marino, care s-a delimitat de TUNŢ după ieşirea din închisoare).

Odată cu intensificarea violenţelor armatei de ocupaţie şi ale comuniştilor, PNŢ a primit în rândurile sale un număr redus de legionari, cu condiţia să nu fi luat parte la acte dezonorante şi să respecte principiile democrate. Aceştia s-au integrat în politica PNŢ şi nu au avut influenţă doctrinară.

În anii care au urmat, totalitarismul sovietic şi apropierea dintre stânga occidentală şi URSS au compromis şi mai mult stângismul în ochii ţărăniştilor şi au accentuat tendinţele conservatoare.

Procesul Neamului

„Procesul Neamului”, cum a fost numit Procesul PNŢ de cunoscutul avocat liberal Aurelian Bentoiu, a fost o agresiune rusească împotriva întregii ţări. Nu a avut legătură cu vreo decizie politică anume a liderilor ţărănişti, ci a fost menit să distrugă rezistenţa românească antisovietică. Înscenarea de la Tămădău a fost doar un pretext, motivaţia reală a represiunii ce a urmat fiind legătura dintre poporul român şi PNŢ.

Iuliu Maniu se bucura de un prestigiu imens în ţară şi în străinătate. Era un realizator al României Mari şi promovase întreaga sa viaţă libertatea, iubirea de ţară şi principiile morale în viaţa publică, spre deosebire de ruşi care îi duşmăneau pe români dintotdeauna, îşi împărţiseră teritoriul naţional cu nemţii, predicau ura, prădau ţara şi îi chinuiau şi omorau pe locuitorii ei. Sprijinul cvasiunianim pentru actul de la 23 august 1944, popularitatea acţiunii ţărăniste, arătată în participarea numeroasă la manifestaţiile împotriva ciumei roşii, mai ales cele de la 8 noiembrie 1945 şi 10 mai 1946, votul masiv pro-PNŢ la alegerile din noiembrie 1946, confirmaseră clar că Maniu şi PNŢ sunt urmaţi de marea majoritate a românilor, de la miniştri, diplomaţi, profesori universitari şi ofiţeri, la primari de comune, învăţători şi ţărani simpli. Liderii PNL şi PSD-Titel Petrescu au înţeles că interesul ţării cerea ca rezistenţa naţională antisovietică să aibă un singur lider şi că Iuliu Maniu era cel mai credibil şi capabil, astfel că s-au alăturat lui.

Eliminarea partidelor politice istorice şi a liderilor legitimi din viaţa publică românească a fost pregatită la Moscova înainte de 23 august 1944 şi a fost organizată de stat, care era deja acaparat de o minoritate antiromânească foarte fanatică şi violentă. Procesul PNŢ a avut loc în 1947, însă politic şi propagadistic începuse mult înainte, prin calomnierea partidelor istorice, incitări la ură şi crimă şi prin agresiuni fizice sistematice împotriva membrilor şi simpatizanţilor PNŢ şi PNL.

Principalii înfăptuitori ai terorii, procurorii, anchetatorii, torţionarii, politrucii şi propagandiştii, au avut  roluri bine fixate şi au fost fanatizaţi, îndoctrinaţi, compromişi şi şantajaţi în mod planificat. La jocul comuniştilor au contribuit unii politicieni veroşi, în frunte cu liberalul Gheorghe Tătărescu, dar şi intelectualii imorali precum Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, George Călinescu, Mihai Ralea, etc.

Deznodământul a fost hotărât la Moscova, înainte de începerea procesului. Pentru a găsi un pretext pentru eliminarea PNŢ, s-a inventat un scenariu de „complot”  cu o componentă politică, una militară şi una diplomatică. Prin urmare, au fost implicaţi oameni politici, diplomaţi şi militari. Unii dintre „complotişti” nici nu se întâlniseră până atunci. Nicolae Carandino a făcut cunoştinţă cu Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti în ziua primei şedinţe a  procesului. În timpul anchetei, acuzaţii au fost supuşi unor presiuni morale şi fizice (hrană proastă şi insuficientă, anchete lungi noaptea, izolare) şi nu au avut posibilitatea să consulte documentele care îi acuzau. Marea majoritate nu au avut apărători oneşti. Acuzaţii nu a fost bătuţi, însă au fost bătuţi nevinovaţii care refuzau să dea mărturie mincinoasă împotriva acuzaţilor.

Condamnarea lui Maniu şi Mihalache, la 11 noiembrie 1947, a declanşat eliminarea unei întregi elite a ţării. Mulţi şi-au pierdut viaţa în detenţie, alţii au fost nevoiţi să rămână în exil sau împiedicaţi să aibă o carieră potrivită cu capacităţile lor. Iuliu  Maniu a murit la 5 februarie 1953, la Sighet, şi Ion Mihalache la 5 februarie 1963, la Râmnicu Sărat. Practic, au fost asasinaţi cu cruzime. Moartea lor a fost deliberat lentă, în izolare, în închisori special concepute pentru elite, conduse de doi psihopaţi sadici şi semianalfabeţi: Vasile Ciolpan la Sighet şi, respectiv,  Alexandru Vişinescu la Râmnicu Sărat. Represiunea a fost menită să terorizeze populaţia şi să mărească suferinţa rezistenţilor anticomunişti, iar minciunile propagandiştilor să le terfelească memoria şi după moarte.

Moscova nu a decis doar condamnarea duşmanilor reali sau imaginari ai regimului, ci şi funcţionarea sistemului de închisori şi lagăre de muncă forţată după model sovietic. În închisorile destinate exterminării elitelor au fost duse personalităţi cu înaltă ţinută morală, cu prestigiu personal, imensa majoritate creştini, cu vederi democrate, calităţi de lider şi capacitate intelectuală, care rezistaseră abuzurilor puterii comuniste şi presiunilor din timpul anchetelor şi detenţiei. La Sighet (1950-1953), au fost încarceraţi un mare număr de fruntaşi ţărănişti şi liberali, mulţi dintre realizatorii Unirii din 1918, cei care se opuseseră Dictatului de la Viena, dictaturilor antonesciene şi comuniste, numeroşi profesori universitari, miniştri, diplomaţi, ofiţeri superiori, episcopatul catolic, etc. Închisoarea de la Sighet a fost desfiinţată după moartea lui Iuliu Maniu. La Râmnicu Sărat (1957-1963) au fost o parte din personalităţile care supravieţuiseră închisorii de la Sighet şi alţi lideri mai tineri, între care ţărăniştii care declanşaseră Greva Foamei de la Aiud (1957), diplomaţi, preoţi şi ofiţeri de la închisorile Gherla şi Piteşti. Penitenciarul Râmnicu Sărat a fost desfiinţat după moartea lui Ion Mihalache, care a rămas liderul recunoscut al PNŢ până în 1963. (La Sighet şi Râmnicu Sărat nu au fost legionari în locurile în care au fost încarcerate elitele democrate.)

Regimul din închisorile Sighet şi Râmnicu Sărat a fost ales cu mare atenţie, pentru eliminarea  personalităţilor care puteau să ţină vie conştiinţa naţională, să transmită memoria istorică a ţării şi să preia conducerea ţării în cazul în care situaţia internaţională ar fi devenit defavorabilă ruşilor. Aceştia nu s-au temut de destinele individuale ale celor încarceraţi, ci de puterea comună a elitei româneşti. Chiar dacă fiecare personalitate a avut caracterul şi parcursul său unic, care trebuie să fie cunoscut, toţi, împreună, erau esenţiali pentru susţinerea acţiunii naţionale împotriva ateismului, a minciunilor şi a barbariei ruseşti, prin mesajul lor de credinţă, prin politica şi prin argumentele istorice afirmate de ei. (Din păcate, cei care au acum în grijă aceste închisori, Academia Civică şi IICCMER, s-au oprit la destinele individuale, nu înţeleg şi deci sunt incapabili să prezinte publicului motivaţia profundă şi crezul comun, care a constituit coloana vertebrală a rezistenţei anticomuniste naţionale.)

Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au rămas liderii opoziţiei anticomuniste chiar şi în detenţie. PNŢ a fost interzis, nu desfiinţat. Niciunul dintre liderii săi nu a admis desfiinţarea partidului, nici măcar sub cele mai dure presiuni.

Membrii şi simpatizanţii partidelor istorice au fost foarte numeroşi în închisorile politice, mult mai numeroşi decât legionarii

În ciuda regimului de exterminare la care au fost supuşi, majoritatea ţărăniştilor au găsit resurse să rămână fideli principiilor lor şi să-şi păstreze credinţa şi omenia faţă de cei din jur. Prestigiul PNŢ a crescut constant până mult după arestarea lui Maniu şi Mihalache şi datorită curajului şi demnităţii pe care le-au arătat ţărăniştii în detenţie. Aceştia au fost deopotrivă intelectuali şi oameni simpli. Ideea marxistă că societatea e divizată în clase antagoniste nu a existat în PNŢ. Nu există indicii că o anumită categorie, intelectualii sau ţăranii, ar fi rezistat mai bine.

Prieteniile din închisori nu s-au legat în funcţie de numărul de diplome. Cei care au rezistat, au spus că şi-au găsit resursele în credinţa în Dumnezeu, iubirea de ţară şi de familie, şi în educaţia primită acasă şi la şcoală. Nu au apărut până acum informaţii despre ţărănişti atei sau despre ţărănişti scârbiţi de poporul român.

Nu programul partidului a determinat atitudinea de rezistenţă anticomunistă a PNŢ, ci credinţa şi principiile morale.Aceasta demonstrază ce am afirmat anterior, că parcursul PNŢ şi rolul său în istoria ţării au fost expresia opţiunilor religioase şi culturale ale ţărăniştilor. Din fericire, poporul a susţinut politica lor la momente de cumpănă din secolul XX, ca 23 august 1944, alegerile din noiembrie 1946 sau rezistenţa anticomunistă.

Citiți a doua parte a articolului: