Tribunalul Constituțional din Polonia a declarat neconstituțional avortul eugenic, pe 22 octombrie 2020, în sărbătoarea sfântului Ioan-Paul al II-lea. Avortul eugenic, permis pe motiv de handicap sau boală incurabilă a fătului, a fost depenalizat în Polonia prin articolul 4a §1.2 din legea din 7 ianuarie 1993, referitoare la planing-ul familial, la protecția fătului uman și la conditțile pentru avort.

În concret, decizia Tribunalului a oprit uciderea copiilor atinși în mare parte de trisomia 21 în pântecul mamei lor, protejându-le astfel viața.

Este vorba despre acești copii pe care îi vedem în acest video servind în cafeneaua Joyeux din Paris, și pentru care s-au găsit și alte soluții, în afară de avort. Este suficient să ne pese și să dorim să facem ceva pentru ei și familiile lor, pentru a-i ajuta și a le face viața mai ușoară. Iar ce vedeți în acest video este doar una dintre multele inițiative dezvoltate deja în Europa și chiar și în România, iar ele trebuie susținute și răspândite. Este o barbarie ca în secolul prezent, cu toate mijloacele pe care le avem, singura soluție pe care le-o propunem acestor familii la problemele lor să fie doar avortul.

Întâlnim zilnic copii amărâți și cu boli incurabile, însă nu am auzit niciodată ca părinții acestora să ceară eutanasierea lor, ci să fie ajutați ca să îi videce sau să se poată ocupa decent de ei. Este inuman să suprimi viața unui adult, darămite a unui copil, fie el și nenăscut. Oare când ne vom schimba mentalitățile? Când vom ieși din paradigma asta cultural marxistă a culturii morții?

Revenind la decizia Tribunalului Constituțional, trebuie spus, întâi de toate, că aceasta este una justă, pentru că reflectă principiile civilizației și culturii care au generat Constituția Poloniei: Creștinismul. Constituția și legile unei țări au în spate o viziune despre persoana umană și despre societate, care pentru lumea Occidentală este cea creștină, astfel că acestea nu pot fi interpretate în afara patrimoniului și a principiilor morale creștine. În afara dreptului natural și a demnității umane.

Papa Benedict al XVI-lea reamintea care sunt principiile non negociabile, înscrise în natura umană și menite să protejeze și să promoveze demnitatea persoanei umane și să susțină Creștinismul, în discursul său de la congresul organizat la Vatican de Partidului Popular European, din 30 martie 2006.

Aceste trei principii sunt câmpul de bătălie la care asistăm astăzi:

« – Protecția vieții în toate etapele sale, din primul moment al concepției și până la moartea naturală;
– Recunoașterea și promovarea structurii naturale a familiei – ca uniune între un bărbat și o femeie fondată pe căsătorie – și apărarea acesteia împotriva tentativelor menite să o considere, din punct de vedere juridic, echivalentă cu forme de uniuni radical diferite care, în realitate, îi aduc prejudicii și contribuie la destabilizarea acesteia, ascunzând carecterul său specific și rolul său social de neînlocuit;
– Protecția dreptului părinților de a-și educa copiii ».

Pentru civilizația creștină, viața umană este un dar de la Dumnezeu, este un bun care trebuie prezervat și protejat. De aceea, ființa umană se bucură de un drept natural la viață primit de la Creator, pe care statul, prin tribunale, în cazul de față, are obligația să îl recunoască și să îl protejeze, împiedicându-i pe cei care vor să îi priveze pe alții de acest drept. Așadar, dreptul la viață al ființei umane nevinovate precede orice regulă de drept. Nu e un drept care se acordă, ci care se recunoaște, pentru că este un drept natural. El este fundamentul oricărei Constituții și al oricărui tratat internațional.

Iar Tribunalul Constituțional nu a făcut altceva decât să reafirme demnitatea și dreptul la viața, atât al copilului aflat în pântecul mamei sale, cât și al femeilor.

Avortul nu este un drept al femeii, așa cum se tot afirmă. El este o corupție a legii și un atac asupra civilizație creștine. El nu are cum să fie un drept. A suprima viața unei ființe umane nevinovate nu poate fi un drept. E o violare a dreptului la viața al acesteia. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre o ființă umană fragilă, precum copilul cu un handicap sau cu o boala incurabilă, pe care o societate civilizată încearca pe cât posibil să îl protejeze.

Avortul poate fi cel mult o excepție a dreptului la viață și asta doar în măsura în care există un motiv justificat pentru a fi suprimată viața copilului încă nenăscut. De exemplu, dacă pentru a fi salvată viața mamei este sacrificată viața copilului nenăscut, în cazul acesta fiind vorba de rezolvarea unui conflict între două drepturi la viață, cel al femeii prevalând, de obicei.

De obicei, doar la creștini, mama este aceea care își sacrifică viața pentru ca copilul său să poată trăi, și o face pe principiul conform căruia părinții se sacrifică pentru copii și nu invers. De aceea, în legislații avortul este depenalizat doar în anumite situații, strict prevăzute de lege și nu e consacrat ca un drept.

În istorie, doar regimurile totalitare (comunismul și nazismul) și-au permis să se folosească de practici eugenice pentru a-și realiza modelul de societate. Avortul eugenic este o astfel de practică pe care Tribunalul Constituțional din Polonia a sancționat-o pentru că nu a interpretat Constituția în funcție de o ideologie, ci conform spiritului în care aceasta a fost redactată. Pentru ca un judecător, atunci când interpretează Constituția este obligat să țină cont de principiile etice și morale ale civilizației care a creat acea Costituție, și nu de o ideologie sau de propriile-i convingeri. Altfel acesta nu merită să se numească judecător sau slujitor al legii și justiției, ci militant ideologic sau activist judiciar. Parafrazând cuvintele Papei Benedict al XVI-lea din enciclica Deus Caritas est, am putea spune că niște judecători fără principii morale nu sunt altceva decât o bandă de raufăcători.

Nu trebuie uitat faptul că pe 9 martie 1943 Hitler a introdus avortul pentru femeile poloneze, considerate inferioare celor germane, dar și ca masură de securitate, căci numărul nașterilor femeilor poloneze era considerat drept o armă biologică împotriva poporului german. Cum ar spune Papa Ioan-Paul al II-lea în eciclica Evangelium Vitae: « Faraonul din vechime, resimțind ca un coșmar prezența și înmulțirea fiilor lui Israel, i-a supus la toate formele de asuprire și a poruncit să fie uciși toți nou-născuți de parte bărbătească ai femeilor evreice (cf. Ex 1, 7-22). În același mod se comportă astăzi nu puțini dintre cei puternici ai pământului » (§ 16).

În referința față de acest fapt istoric teribil pentru Polonia, Papa Ioan Paul II, în vizita sa în Polonia din iunie 1991, compara « cimitirele avortului » cu câmpurile de exterminare.

Vedem cum modul în care este interpretată o Constituție sau o lege contează foarte mult. Atât pentru cultura juridică, cât si pentru societate în general. Dacă tribunalele în mod repetat vor interpreta Constituția și legile în functie de o ideologie și nu de principiile etice și morale creștine, ideologia se va substitui creștinismului. Cu consecintele pe care le cunoaștem din istorie.

În al doilea rând, decizia Tribunalului Constituțional este o victorie împotriva « culturii morții », cum o numea Papa Ioan-Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae:

« suntem în fața unei realități mai vaste, care poate fi considerată ca o adevărată structură a păcatului, caracterizată de impunerea unei culturi care nu prețuiește solidaritatea, care se prezintă în multe cazuri ca adevărată «cultură a morții». Ea este promovată activ de puternice curente culturale, economice și politice, purtătoare ale unei concepții eficientistice a societății » (§ 12).

Această «cultură a morții» a fost creată prin concepte inventate în universităti, prin știință, rupte de realitate, pentru a transmite o nouă viziune despre persoana umană și despre societate. Prin aceste noi concepte și această nouă viziune, oamenii au fost convinși să recurgă la avort, să nu mai fondeze familii și să suprime încă din pântecul mamei copiii cu handicap sau boli incurabile, căci înainte nu era așa.

Este vorba despre o « luptă între cultura vieții și cultura morții » (§ 21), după cum spunea Papa Ioan-Paul al II-lea în aceeași enciclică. Este o luptă pentru hegemonie, între cultura adevărului și a realității și cea a minciunii și a ideologiei, luptă care se duce cu mijloace intelectuale. Totodată este o bătălie spirituală între descendența Femeii și cea a diavolului, în care se dorește distrugerea cât mai multor oameni, fii și operă a lui Dumnezeu, pentru ca aceștia să nu ajungă în cer, dar și a familiei, cea care educă la sfințenie:

« Dușmanie voi pune între tine și Femeie, între descendența tă și descendența ei; aceasta își va zdrobi capul, iar tu îi vei ințepa călcâiul » (Gen. 3, 15).

În al treilea rând, avortul este un produs recent al culturii morții, o invenție a ingineriei sociale.

Sunt unii care se vaită că apărarea vieții copilului încă nenăscut este un trend recent, apărut datorită influenței Biserici catolice și a conservatorilor care sunt acum la putere în diferite state. Este fals. Este exact invers. Avortul nu există de când lumea ca fenomen cultural și juridic. În Antichitate nu se avorta. Se practica pruncuciderea imediat după naștere, dacă copilul nu corespundea standardelor fizice (privilegiul lui pater familias). Începând cu creștinismul, viața umană, de la concepție și până la moartea naturală a fost considerată valoroasă, este sacra și a fost întotdeauna protejată de lege și de tratatele internaționale. Așadar putem spune că apărarea vieții copilului nenăscut există de apropae 2000 de ani.

Când și de ce a apărut avortul și cine au fost militanții în favoarea acestuia?

Trendul s-a schimbat pentru prima dată în 1920, când Lenin a legalizat avortului în Rusia, inspirat fiind de idei de distrugere a familiei, pentru a se putea construi o societate egalitară, iar pentru asta trebuia să fie „eliberată femeia de sub jugul bărbatului și al familiei”, căci, spunea Marx, prima luptă de clasă are loc în familia întemeiată pe căsătoria monogamă, unde femeia este „exploatată” de bărbat. În 1936, avortul a fost interzis de Stalin, dar autorizat din nou, în același scop, în 1955. Hitler a legalizat și el avortul după ce a câștigat alegerile în 1933 și l-a impus apoi și teritoriilor ocupate.

Apoi, în lumea civilizată, începând cu anii 1950, marile fundații internaționale (precum Rockefeller, Ford, MacArthur, Consiliul Populaței, International Women’s Health Coalition și mai apoi Bill și Melinda Gates etc), care se ocupă cu reducerea populației, au promovat la nivel mondial planning-ul familial, adică avortul, contracepția și sterilizarea, pentru a rezolva astfel „problemele cu care se confruntă omenirea” și pentru a „menține pacea” în lume.

La sfârșitul anilor 1960, feministele marxiste din Occident (precum Kate Millet, Shulamite Firestone, Margaret Sanger, Judith Butler, Simone de Beauvoir etc) și-au adus aminte de ce spusese Marx despre ce trebuie făcut pentru a se putea construi o societate egalitară. Astfel, au creat baza ideologică și mijloacele intelectuale ale revoluției sexuale prin care să se realizeze mult dorita distrugere a instituției familiei naturale, origine a „inegalității si exloatării femeii”, dar și a oricărei „inegalități si opresiuni sociale”, deschizându-se astfel calea către „eliberarea femeii și a societății”.

În anii 1990, mișcarea de reducere a populației împreună cu feministele marxiste au inventat noi concepte, precum « genul », « drepturi și servicii de sănătate reproductivă » și s-au pus pe inginerie socială, pentru a schimba fundamental cultura Occidentală creată de Creștinism și pentru a altera structura societății și dezvoltarea naturală a acesteia. Pentru un impact mondial, noile concepte au fost introduse la ONU și în alte instituții, ca instrumente de presiune asupra statelor pentru ca acestea să își modifice legislația și programele de acțiune. În paralel, prin ONG-uri locale, mișcarea de control a populației și a feministelor marxiste au dus o luptă culturală, politică și judiciară împotriva culturii vieții, impunând cultura morții în societate.

Acestor mișcări ar mai trebui adaugată și mișcarea ecologiștilor marxiști care își doresc reducerea populației pentru a „elibera” și „salva planeta” de „opresiunea, violența si imperialismul omului asupra naturii”. Aceste idei au fost introduse la ONU in special prin Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro din 1992.

Așadar, vedem că avortul nu a exitat dintotdeauna în societate și că nu a apărut în mod natural. El este un fenomen artificial care a fost creat și răspandit prin militantism foarte bine gândit și finanțat. Asta pentru că avortul este un proiect ideologic, construit în scopuri de putere. Dacă avortul ar fi fost un trend milenar și natural, dacă el ar fi existat în mentalitatea și în practica oamenilor, de ce s-ar mai fi apucat Lenin, dar mai ales marile fundații internaționale și feministele marxiste de o treabă atât de uriașă, de costisitoare și de lungă durată în favoarea avortului?

Cum au realizat militanții în favoarea avortului această inginerie socială

Este foarte important să știm cum au procedat inginerii sociali ai avortului ca să implanteze cultura morții în lumea întreagă. Nu îi vom putea combate eficient dacă nu știm cine sunt, cum operează și prin ce mijloace. Nu ne putem angaja în această bătălie dacă nu suntem foarte bine pregătiți, dacă nu știm ce se întâmplă și încotro merg acești militanți, căci nu vom știi cum anume și prin ce acțiuni i-am putea combate și construi o cultură a vieții.

S-a observat că avortul, neapărând natural în spațiul public, a fost mai întâi foarte bine gândit si formulat de mediul academic, iar apoi finantat și pus în practică de marile fundații internaționale cu ajutorul ONG-urilor locale. Pentru lansarea în public a fiecărui mijloc prin care se răspândea avortul, precum « steriletul », « contracepția de urgență », « îngrijirile post avort » sau « avortul sigur prin medicamente », s-a procedat pe etape, întotdeauna aceleași, scopul ultim rămâmând întotdeauna același: libertatea totală a avortului în întreaga lume.

Iată etapele:

• Preluau o tehnologie de realizare a avortului deja existentă, cu scopul de a o răspândi la scară mondială;
• Foloseau mediul academic pentru a crea, difuza și valida ideea/conceptul și retorica care urmau să fie folosite pentru ca aceasta să poata fi acceptat de către public;
• Lucrau la schimbarea mentalității și a comportamentului oamenilor cu ajutorul ONG-urilor locale;
• Depuneau eforturi pentru ca avortul să fie legalizat, începand prin depenalizarea acestuia în anumite situații;
• Introduceau noile concepte și noua retorică la ONU și în alte instituții, formulând recomandări pentru state pentru a avea instrumente de presiune asupra lor, acestea vazându-se presate să implementeze la nivel național respectivele recomandări, în legislație și în cultură cu ajutorul sistemului de învățământ.

Comisia de apărare a vieții a Conferinței Naționale a Episcopilor din Brazilia (CNBB Regional Sul 1), în documentul său « Noua strategie mondială a culturii morții » din 2012 (2), identifica cronologic 3 strategii prin care a fost creată cultura morții:

1. Între 1952 și 1990, prin promovarea planing-ul familial și legalizarea avortului, marile fundații internaționale conving guvernele statelor, în special pe cele din lumea a treia, să își reducă populația.

Aceste fundații au investit în studii (în special în demografie și medicină), în răspândirea planning-ului familial în diverse state, în special din Asia, Africa și America Latina, și în lobby pe lângă guvernul Statelor Unite, convingându-l de necesitatea investirii în reducerea populației, creșterea populației fiindu-i prezentată ca o amenințare la adresa securității naționale.

Așa arăta propaganda pentru planning-ul familial în 1968 pentru țările din lumea a treia, finanțată de Consiliul Populației a lui Rockefeller:

Alte exemple de afișe de propagandă:

Totodată, a fost cooptat ONU pentru a recunoaște necesitatea reducerii populației. În 1967 acesta susținea că folosirea anticoncepționalelor va reduce avortul, iar în 1968, la Conferința Internațională privind drepturile omului de la Teheran, a declarat planning-ul familial drept al omului.

În același an, Papa Paul al VI-lea publica enciclica Humanae Vitae, reamintind învățătura Bisericii conform căreia « fiecare act matrimonial trebuie să rămână deschis transmiterii vieții » (§ 11), căci există o legatură « inseparabilă » dintre căsătorie, uniunea sexuală și procreare (§ 12), iar « viața umană e sacră, chiar de la originea sa » (§ 13). Prin urmare, condamna orice acțiune de impiedicare a procreării, în special avortul și sterilizarea (§ 14) și atrage atenția asupra consecințelor grave ale planning-ului familial: deschiderea căii către infidelitatea conjugală și scăderea generală a moralității, pierderea respectului pentru femeie, intervenția statului în viața privată și conjugală a oamenilor (§ 17).

În ceea ce privește legalizarea avortului, s-a investit într-o primă fază în depenalizarea avortului. În Europa, avortul fusese depenalizat mai întâi în țările comuniste, în anii 1950: în 1955 – URSS, în 1956 – Bulgaria, Polonia, Ungaria și Romania, în 1957 – Cehoslovacia, în 1960 – Iugoslavia. Apoi, în Occident, între anii 1970-1980: în 1967 – Marea Britanie, în 1970 – Finlanda, în 1972 – Germania de Est, în 1974 – Austria, în 1975 – Franța, Islanda și Norvegia, 1976 – Germania de Vest, în 1978 – Italia, 1981 în Olanda, 1984 în Portugalia, 1985 în Spania și 1986 în Grecia. Exceptie au făcut câteva state care îl depenalizaseră deja: Suedia, în 1937, Danemarca, în 1938 și Elveția, în 1942.

Acest lucru a generat o serie de litigii, atât la nivel național, cât și european, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitoare în special la protecția dreptului la viață a copilului nenăscut, dar și la drepturile și libertătile celor care se exprimau pe acest subiect. Acestor litigii li s-au adăugat mai apoi cele de activism judiciar în favoarea avortului, pentru a obliga statele să extinda permisibilitatea acestuia în legislația sau practica acestora.

2. Între 1990 și 2002, prin promovarea « drepturilor și sănătății sexuale și reproductive », acolo unde avortul era permis (depenalizat), marile fundații internaționale împreună cu feministele marxiste au convins familiile și femeile, prin marxism cultural, să nu aibă copii sau să aibă mai puțini.

Acolo unde a fost depenalizat, s-a lucrat la extinderea practicii avortului, în limitele permise de lege, prin deschiderea cât mai multor clinici și lărgirea serviciilor de avort.
S-a investit în mod special în științele sociale, în tehnici de schimbare a culturii și a mentalității Occidentale pentru a se putea altera structura societății.

Este extrem de interesant de observat cum în anii 1990 promotorii avortului și-au înlocuit retorica de reducere a populație cu cea a statutului și rolul femeii în societate. Nu pentru că dintr-o dată au început să fie cu adevărat preocupați de soarta femeilor, ci pentru că metodele sanitare folosite în planning-ul familial nu reduceau suficient de mult populația. O spun chiar ei. Fundația Ford constata într-un raport din 1991 că reducerea fertilității se datorează în proporție de 60% factorilor socio-economici și de 40% planning-ului familial, astfel că ar trebui adoptată o nouă abordare, cea mai eficace pentru chestiunea populației fiind aceea a perspectivei femeii.

Ideea nu e nouă. Ea aparține sociologului Kingsley Davis, care într-un articol din 1967 (5) constata că metodele de planning familial nu dau rezultate suficiente pentru că ele neglijează motivația femeii de a avea copii. Pentru a reduce în mod eficient creșterea populației, trebuie schimbată motivația femeii și a familiilor, spunea Davis, astfel încât acestea să nu își mai dorească să aibă copii. Trebuie de asemeni alterată complementaritatea dintre bărbat și femeie. Iar acest lucru se poate realiza prin modificarea structurii societătii, care se face prin modificarea uzanțelor, a cutumelor, a legilor și a instituțiilor (precum familia). Trebuie provocată o schimbare instituțională. Davis însă nu a reușit să îi convingă pe cei de la Fundatia Rockefeller să lucreze pe chestiunile de reducere a populației din perspectiva femeii, schimbând rolul social al femeii, încercând să convingă femeile să renunțe la maternitate.

A reușit în schimb fosta sa studentă, socioloaga Adrienne Germaine, angajată a Fundației Ford, împreună cu Joan Dunlop, angajată a Fundației Rockefeller și mâna dreaptă a lui Rockefeller III. Însă pentru acest lucru trebuia creată o întreagă ideologie, inventate concepte, creat un întreg proiect de inginerie socială, căci lupta se ducea împotriva adevărului și a naturii femeii, avortul fiind contrar acesteia. Este în natura femeii să fie mamă, să își educe copiii, să fie soție, ceea ce nu înseamnă că aceasta nu se poate implica și în alte activități. Dimpotrivă. Însă una e când femeia aleage liber să se implice și în alte activităti, și alta, atunci când niște ONG-uri îi spun că ea trebuie să renunțe să fie mamă, educatoare a copiilor săi și soție, pentru a se implica mai degraba în alte activități.

Dacă citim articolele lui Adrienne Germaine, observăm, în cele mai vechi, de prin anii 1970 (6), cum aceasta le spune clar colegilor săi de breasla că, dacă vor rezultate, dacă vor să fie eficienți în reducerea populației, trebuie să folosească perspectiva femeii (statutul și rolul femeii în societate, drepturile femeii etc). În articolele mai recente, publicate începând cu anii 1990 (7), limbajul folosit este în totalitate cel al drepturilor femeii și al drepturilor și sănătații sexuale și reproductive.

Așadar, pentru a schimba structura societătii, comportamentul femeilor, al bărbaților și al familiilor, marile fundații internaționale, împreună cu feministele marxiste, au promovat pe lângă conceptul de gen, o viziune nouă despre femeie, sexualitate și avort, fiecare dintre aceste două mișcări păstrandu-și motivele și căile diferite de a-și atinge scopul:

Emanciparea femeii 
Marile fundații internaționale au promovat ideea potrivit căreia femeia nu se realizează prin maternitate, prin educarea copiilor săi, sau în rolul de soție, ci printr-o activitatea profesională exercitată în afara casei. Pentru acestea, o femeie ocupată cu serviciul nu își va mai dori copii, sau își va dori mai puțini.

Feministele marxistele, pe de altă parte, au vehiculat ideea conform căreia femeia, pentru a nu mai fi exploatată de către barbat, trebuie să renunțe la fondarea unei familii și să se elibereze de maternitate, de fidelitatea față de soț, căci graviditatea este o inegalitate și o injustiție pentru femei.

Alterarea moralității relațiilor sexuale și ore de educație sexuală în școli
Marile fundații au propagat ideea relațiile sexuale sunt o distracție și că ele nu sunt rezervate procreării în cadrul căsătoriei. Astfel era imperios ca femeia să își ia toate măsurile pentru ca aceasta să nu rămână gravidă.

Feministele marxiste au susținut această viziune despre sexualitate, căci scopul lor era să distrugă morala creștina pentru a distruge familia, astfel incat sa se revina la o ordine primitiva, in care persoanele au relatii sexuale cu oricine, in care nu exista roluri sociale, iar persoanele nu sunt proprietatea nimanui.

Avortul ca drept, acolo unde acesta era depenalizat
Marile fundații au susținut ideea conform căreia copilul este un agresor, o tumoare pentru femeie și că el trebuie înlăturat.

Feministele marxiste spuneau că femeia nu trebuie să se supună biologiei, ci să se elibereze de aceasta, căci sarcina e oribilă și nașterea e durerosasă.

Aceste viziuni noi despre femeie, sexualitate și avort au fost promovate prin lobby la ONU, în cadrul Conferințelor despre populație și despre femeie de la Cairo, din 1994, de la Beijing, în 1995, precum și la intâlnirea de la Glen Cove, din 1996. Adrienne Germaine și Joan Dunlop povestesc cu amănunte cum au realizat acest proiect.

Papa Ioan-Paul al II-lea și-a dat seama ce se întâmplă, astfel că pe 25 martie 1995, înainte de Conferinlța de la Beijing, a publicat enciclica Evangelium Vitae reafirmând valoarea vieții umane și inviolabilitatea acesteia (§ 5).

Totodată, a recunoscut în atacurile împotriva vieții umane o « criză profunda a culturii » (§ 11), o « cultura a morții » (§ 12), o « mentalitate contraceptivă » (§ 13), care nu sunt niște fenomene spontane, ci:

« este vorba de amenințări programate în mod științific și sistematic (…) ne aflăm în realitate în fața unei obiective «conspirații împotriva vieții», în care vedem implicate și instituții internaționale, angajate în încurajarea și programarea unor adevărate campanii pentru răspândirea contracepției, a sterilizării și a avortului. În sfârșit, nu se poate nega că mijloacele de comunicare în masă sunt adesea complice la această conspirație, acreditând în opinia publică acea cultură care prezintă recurgerea la contracepție, la sterilizare, la avort și chiar la eutanasie ca semn al progresului și al cuceririi libertății, în timp ce descrie ca inamice ale libertății și progresului pozițiile aflate în mod necondiționat în favoarea vieții » (§ 16).

Un rol extrem de important în procesul de formatare l-a avut, pe lângă ONG-urile locale care sunt foarte importante în propaganda culturală, sistemul de învătământ, instrumentalizat pentru transmiterea aceastei ideologii noii generatii. La asta servesc de fapt cursurile de educație sexuală, de etică, de educație civică și juridică sau de mediu din școlile publice. Aceste cursuri nu au nimic de-a face cu reducerea sarcinilor la minore, cu lupta împotriva discriminării de orice fel, cu lupta pentru diversitate sau cu vreo altă cauză aparent nobilă, ci cu transmiterea unei noi viziuni ideologice despre persoana umană și despre societate.

Joan Dunlop, angajată de Rockefeller III pentru a identifica cauzele stagnării reducerii populației, mărturisea într-un interviu că acesta era foarte interesat nu doar de legalizarea avortului, ci și de introducerea educației sexuale în scoli, ca mijloc de reducere a populației. Ea povestește cum Rockefeller III o trimitea pe teren să cunoască diferite persoane și grupuri care se ocupau cu desensibilizarea sexuală, pentru a stabili o eventuală colaborare cu aceștia în vederea introducerii educației sexuale în școli.

3. Între 2002 și 2012, prin promovarea unei politici de « reducere a daunelor » și pentru « avortul sigur », acolo unde avortul era interzis sau unde exista o rezistență împotriva avortului, marile fundații internaționale împreună cu feministele marxiste au dus o muncă de supunere populatiei la cultura morții.

Prezentarea pozitivă a avortului: avortul « reduce daunele » 
Această strategie își propunea să prezinte avortul ca pe ceva pozitiv, care reduce mortalitatea femeilor, când de fapt era vorba despre un mijloc prin care să se schimbe percepția oamenilor despre avort, pentru ca îndată ce va fi acceptat de societate, să se treaca la legalizarea acestuia. S-a folosit în acest scop o retorică mincinoasă de genul: « femeile vor muri dacă avortul nu este legal și sigur », « femeile vor avorta mai puțin dacă avortul va fi legal », « nu este ilegal ca medicul să învețe cum se avortează sau să îndrume o femeie în acest sens, ci doar să practice avortul ».

Protocolul de « ingrijiri post avort »
IPAS este o organizație privată, creată în 1976 pentru a deschide și consilia clinici de avort legale și ilegale, precum și pentru a forma medici din toată lumea în procedurile de avort, cărora le furniză echipamente în acest sens. În 1993, IPAS împreuna cu alte organizații a fondat Consorțiul pentru îngrijiri post avort pentru a forma operatorii de sănătate din întreaga lume despre consecințele « avortului nesigur » și pentru a dezvolta ingrijirile post avort ca strategie de sănătate publica.

În 2001, un memorandum al guvernului american stabilea că Mexico City Policy (prin care Ronald Reagan înăsprea în 1984 interdicțiile în finanțarea federală pentru promovarea avortului) nu interzicea tratarea prejudiciilor cauzate de un avort legal sau ilegal și nici îngrijirile post avort. Astfel, era suficient să se spună că formările și echipamentul servesc îngrijirilor post avort, pentru ca organizații precum IPAS să continue să primeasca fonduri de la USAID pentru a răspândi avortul în întreaga lume.

« Îngrijirile post avort » – termen inventat în 1991 de IPAS pentru a se conturna interdicția de finanțare a avortului prin programele USAID referitoare la creșterea populației (impusă de amendamentul Helms în 1973 și de Politica Mexico City din 1984), dar și pentru a se promova avortul în al doilea trimestru de sarcina (începând cu luna a patra), avort pe care medicii refuzau să îl practice, dat fiind faptul că fătul era deja bine conturat.

În concret, nu e vorba despre îngrijirea medicală clasică a femeii, ci despre formarea medicilor despre cum să procedeze ca să evacueze fătul din uter, după ce femeia și-a provocat avortul, pentru ca avortul să fie « sigur ». Este vorba de tehnici care nu se învață în universități sau în mediul academic, pentru că avortul este ilegal. Învățând cum să expulzeze fătul deja ucis, medicii învățau în același timp și cum să procedeze atunci când acesta este viu.

« Inițiativele sanitare » din Uruguai sau protocolul de « îngrijiri pre avort » din 2002
Acestea sunt un fel de « ingrijiri pre avort ».— Pe 8 martie 2002, o echipa de medici de la maternitatea unui spital din Uruguai a propus Ministerului sănătății să aprobe un protocol prin care toți medicii să fie obligați să le învețe pe femeile care doreau să avorteze cum să o facă « fără risc », prescriindu-le antibiotice la 24 de ore după avort și garantându-le că, dacă vor avea hemoragii, acestea vor fi primite la spital pentru ingrijiri. Astfel, femeile erau învățate să își provoace singure avortul, urmând ca medicii să intervină scoțând fătul deja mort. În 2004, noul ministru al sănătății din Uruguai aprobă protocolul și îl face obligatoriu pentru întreaga țară, iar în 2008 această simplă normă a ministerului e ridicată la randul de lege.

Trebuie subliniat faptul că cei care propun avortul « legal și sigur » sunt aceiași care l-au practicat « ilegal și nesigur » tocmai pentru a provoca depenalizarea avortului. « Inițiativele saitare » nu au fost puse în practică pentru prima dată in Uruguai, ci în Brazilia, în Campinas, în 1990, în mod ilegal, de Anibal Faundes, profesor de ginecologie și obstetrică la Unicamp și membru permanent, din 1970, al Consiliului Populației, organizație fondată de Fundația Rockefeller pentru a reduce populația globului prin avort, contracepție si sterilizare.

Consorțiul internațional pentru contracepția de urgență (ICEC) – « pilula de a doua zi »  
Trebuie precizat mai întâi că expresia « contracepția de urgență » este un eufemism, pentru că pilula, dacă ar fi contraceptivă, ar trebui să impiedice concepția. Atunci de ce se cheamă « de urgență » dacă copilul nu e conceput? Așadar, vedem că de fapt pilula e avortivă și nu contraceptivă, pentru că vizează suprimarea embrionului, pentru că fecundarea poate avea loc de la câteva minute la câteva ore de la relațiile sexuale. Este prin urmare vorba de un avort. Pentru că pilula, luată la maxim 72 de ore de la relațiile sexuale, produce schimbarea texturii endomentrului, impiedicând nidarea embrionului deja existent, acesta urmând a fi eliminat prin menstruație.

Apoi, mai trebuie amintit faptul că « pilula de a doua zi » fusese descoperită încă din 1960, dar a fost răspândită la scară mondială abia în 1995, când Fundația Rockefeller și-a dat seama că aceasta nu e interzisă, pentru că era percepută ca un contraceptiv. Industria farmaceutică nu o comercializase în tot acest timp pentru că știa că este un avortiv și nu dorea să fie acuzată de avort — în nesfarșite litigii juridice.

Însă militanții reducerii populației s-au apucat să lucreze pentru a pregăti difuzarea pe piață a « pilulei de a doua zi ». Organizații precum IPPF-ul, Family Health International, Population Council, Concept Foundation, Packard Foundation, OMS au organizat în aprilie 1995 Congresul de la Bellagio (Italia) la care au fost invitați 24 de specialiști din întreaga lume. Scopul imediat era să publice o declarație și să fondeze Consorțiul internațional pentru « contracepția de urgență », ICEC, care urma să sprijine difuzarea pilulei de a doua zi. Declarația de consens despre contracepția de urgență cuprindea 14 recomandări referitoare la modul în care urma să fie introdusă pe piața pilula. Se recomanda să se spună că pilula nu e una avortivă. Industia farmaceutică urma să o distribuie ca și cum ar fi vorba de un fenomen natural, rezultat al progresului știintei. Era prevazută propaganda și promovarea acesteia în special în rândul tinerilor. Pilula urma să fie inclusă în programele de planning familial, în lista de medicament esențiale și în programa școlilor sanitare. ICEC urma să furnizeze finanțarea pentru avocați, în caz de litigii, să susțina din spate lobby-ul industriei farmaceutice pe lângă parlamentele naționale pentru ca acestea să permită vânzarea pilulei în farmacii, să distribuie pilula, să furnizeze structura care va lucra pentru ca aceasta să fie aceptată atat de medici (prin formări), cât și de femei, creîndu-se astfel cererea pe piață. Cinci alte subconsorții continentale au fost create pentru a eficientiza difuzarea pilulei și au fost alese 4 state pilot pentru testarea și implementarea proiectului: Mexicul, Kenia, Sri Lanka și Indonezia.

« Consorțiul internațional pentru avortul medical »/« avortul sigur » (ICMA) din 2002
« Avortul medical » sau « îngrijiri complete în avort » este o sintagmă în care sunt reunite « ingrijirilor pre și post avort ». Este vorba despre o strategie prin care avortul va putea fi răspândit în întreaga lume, fără a mai fi nevoie de un lobby pentru legalizarea acestuia. În concret, femeia își induce singură avortul la ea acasă cu ajutorul unei pilule.

În 2003, pentru realizarea acestui proiect, Fundația Rockefeller fondează Gynuity, care avea drept scop crearea și diseminarea în mediul academic a ideii de « avort sigur cu ajutorul medicamentelor » și obținerea validării acesteia prin studii, congrese, articole etc. S-a folosit retorica de genul « femeile mor pentru că practică avorturi nesigure », « avortul este o problema de sănătate publică ».

În urma unui congres internațional organizat la Bellagio, a fost redactat un manual despre modul în care trebuie introdus avortul prin medicamente în țările în dezvoltare, adică în țările în care avortul este ilegal. În același an, OMS publică manualul « Avortul sigur: ghid tehnic iș politic pentru sistemele de sănătate » (reeditat în 2012).

În paralel, în 2002, Reproductive Health Alliance fondează la Londra ICMA, un forum care reunea principalii actori din domeniu și care avea același rol pe care ICME îl are pe chestiunea « contracepiței de urgență ». În 2004, cu spijinul financiar al Suediei și Germaniei, ICMA organizează Conferința internațională despre « avortul sigur » de la Johannesbourg, la care au participat 108 reprezentanți din 50 de state de pe toate continentele, care au fost formați pentru a crea consorții regionale și pentru a aplica la nivel local ceea ce au fost învățați. Cu aceasta ocazie, a fost mutat sediul ICMA în Republica Moldova și s-a obtțnut sprijinul financiar de la Fundația Packard, de la Olanda, Marea Britanie și Suedia.

În 2005, guvernele Marii Britanii, Danemarcei, Suediei, Norvegiei și Elveției au creat « Fondul de acțiune pentru avortul sigur » (SAAF), un fond internațional pentru finanțarea serviciilor de « avort sigur » în țările în dezvoltare, administrat de IPPF.

În 2007, guvernul Marii Britanii, IPAS și Marie Stopes au finanțat organizarea « Conferinței mondiale despre avortul sigur » la Londra pentru a discuta implantarea serviciilor de « avort sigur » în întreaga lume.

Promovarea avortului în al doilea trimestru de sarcină
În martie 2007, ICMA organizează Conferința despre avortul în al doilea trimestru de sarcină la Londra. Medicul Anibal Faundes spunea la conferința că, atât ultrasunetele, care permit medicilor să vadă « fătul cu toate trăsăturile sale individuale », cât și « tradiția de apărare și protejare a vieții acestuia », crează probleme privind practica avortului în al doilea trimestru. Astfel, spunea acesta, una din avantajele noii strategii a avortului sigur prin intermediul automedicației femeii constă în faptul că aceasta permite « o abordare mai pozitivă privind avortul ». Motivul fiind simplu: « dupa luna a treia de sarină este mai usor pentru medic să scrie o rețetă, în loc să practice chirurgia pentru a extrage fătul ».

4. Din 2012 încoace, prin implementarea noii agende politice globale: sănătatea și drepturile femeii ca drepturi ale omului, educația sexuala a adolescentilor și a copiilor

Într-un interviu acordat la Facultatea de sănătate publică de la Harvard în noiembrie 2012, Adrienne Germaine spunea că provocarea cea mai mare din ziua de astăzi este implementarea realizărilor obținute până în prezent de către militanții în favoarea avortului. Aceștia au reușit să își îmbunătățească baza de date, să fie mai bine înțelesi de către profesiile care au de-a face cu sănătatea și drepturile femeii ca drepturi ale omului, să construiască multă retorică și să schimbe politica la nivel global.

Marea lor realizare a fost obținută la Conferinta ONU de la Cairo din 1994, unde marile fundații și feministeme marxiste au reușit să schimbe agenda politicii gobale în sensul înlocuirii politicii de distribuire verticală a planningului familial cu o politică care să aibă în centru sănătatea și drepturile femeii ca drepturi ale omului și ale adolescenților. O astfel de politică trebuie să asigure femeilor un pachet minim de servicii reproductive compus din contracepție, îngrijiri la naștere, tratarea bolilor cu transmitere sexuală și acces la « avortul sigur ». Pasul următor este trecerea de la acest pachet minim la un sitem de sănătate centrat pe femeie.

Cum în majoritatea statelor din Asia, Africa și America Latină populația avea sub 19 ani, militanții au obținut pentru adolescenți și recunoașterea unui drept la informație, educație, pe lângă pachetul minim de servicii reproductive.

Dacă vă întrebați de ce Președintele Iohannis sau alte înstitutii țin atâta morțiș să introducă educația sexuală în școli, fără acordul părinților, sau să introducă ideologia de gen în școli, veți realiza că propunerile își au originea în aceste politici. Adrienne Germaine spune la un moment dat în conferința de la Harvard că ceea ce ei, militanții în favoarea avortului, vor o:

« educație sexuală globală care să îi pregatească pe tineri pentru o viață diferită față de cea a părinților lor sau a persoanelor mai în vârstă din jurul lor » și nu o « educație despre boli ». Tot ea spunea că « trebuie să schimbăm lucrurile astfel încât femeile să se bucure de protecția drepturilor omului și de egalitate. Acum, asta înseamnă să ne creștem fiii diferit. De aceea, munca noastră s-a orientat din ce in ce mai mult spre cei tineri. Fără sa neglijăm femeile, încă suntem acolo pentru toate femeile, însă am realizat că trebuie să îi incorporam pe adolescenți. Și acum realizăm că trebuie să mergem la copii de la 7-8 ani ».

Pentru a convinge oamenii politici să implementeze noua agendă, Germaine recomandă asocierea cercetării de politici. Oamenilor politici trebuie să li se furnizeze informația de care au nevoie pentru a putea crea noi politici.

Într-un mediu socio-cultural neprimitor trebuie făcute compromisuri, spunea Germaine, însă fără a se pierde din vedere scopul final. E ca atunci când navighezi, avansezi, dar câteodată te mai și abați din drum, însă întotdeauna revii și îți continui drumul. Ea recomandă studenților ca, pentru a deveni buni specialiști, să investească în înțelegerea realității din viețile oamenilor, implicându-se în munca de cercetare din teren, pentru a vedea cât de bine cum funcționeaza anumite măsuri propuse, să își dezvoltarea aptitudinile de advocacy și aă își facă aliați, căci crearea de politici de sănătate este o muncă fundamantal politiăa, iar pentru a-și susține convingerile în cadrul procesului politic e nevoie de aliați.

Adrienne Germaine indică trei priorități pentru activismul viitor:

• Susținerea femeilor în vederea mobilizării acestora, pentru a avea acces la informații și servicii de sănătate și pentru a proteja drepturile femeii ca drepturi ale omului, pentru că, spunea ea, « finanțarea activismului feminist este singurul mod în care se poate păstra vie mișcarea care va produce schimbarea », căci mișcările feministe au fost cele care au schimbat paradigma și care au introdus la ONU concepte precum « drepturile femeii ca drepturi ale omului », « violență împotriva femeii », « accesul la avortul sigur » etc.
• Revoluționarea modului în care guvernul SUA, dar și al altor state, investește în serviciile de sănătate.
• Investirea în generațiile viitoare.

Acestea fiind spuse, înțelegem de ce atacurile împotriva deciziei Tribunalului Constituțional din Polonia sunt atât de dure și diabolice. Miza este enormă. Decizia este ca o piatră aruncată pe nesimțite în angrenajul culturii morții.

Este începutul surpării minciunii construite costisitor, timp de zeci de ani, prin munca asiduă a nenumărați militanți și activiști. Asta pentru că Polonia a ascultat și a pus în practica cuvintele Papei Ioan-Paul al II-lea din 22 octombrie 1978, din ziua inaugurării pontificatului său:

« Nu vă fie teamă! Deschideți, deschideți larg toate porțile lui Cristos! Deschideți (…) vastele domenii ale culturii, ale civilizației, ale dezvoltării! Nu vă fie teamă! ».