Vi-l puteți imagina, imediat după anunțarea rezultatelor, pe câștigătorul alegerilor prezidențiale din Statele Unite apărând la conferința de presă și declarând, nonșalant, în fața tuturor ziariștilor de la marile agenții media: “Programul meu va fi asemenea unui ciocan cu care îmi voi zdrobi adversarii”? Nu? Nici eu!

Hai să încercăm altfel! Să spunem că noul președinte al Statelor Unite a venit la conferința de presă și în fața sutelor de ziariști și a zecilor de camere de televiziune, hotărât să facă istorie, zice ce n-a mai zis nimeni altul înaintea lui, adică chestia asta cu “programul ca ciocanul, cu care își zdrobește adversarii”.

Convenim, prin urmare, că a zis-o? Da! Atunci vă puteți imagina posibilitatea ca nimeni dintre cei aflați de față să nu reacționeze ba, mai mult, a doua zi cât și în zilele următoare, atât media cât și opinia publică să nu acorde atenția cuvenită uluitoarelor vorbe? Mai mult chiar, vă puteți închipui că înțelesul vorbelor sale va fi rastălmăcit și cațiva ziariști vor scrie entuziaști despre noul președinte ca despre omul de acțiune mult așteptat decis să-și traducă ideile în fapte? Nu? Nici eu!

Fără discuție nu este vina noastră, ci a americanilor care, după cum știm, sunt total lipsiți de fantezie. Să lăsăm atunci bogata imaginație latino-balcanică să zburde liber pe pământul vechiului continent.

Ați crede, dacă ați afla că după victoria Partidului Conservator în alegeri, primul ministru Cameron va spune cu subiect și predicat, în așa fel încât să-l audă și să-l priceapă întreaga lume: “Manifestările opoziției vor fi dispersate cu lovituri de baston în cap”? Nu? Nici eu!

Hai să încercăm altfel pentru că, nici imaginația, fie ea chiar și latino–macho, nu-l poate face pe efeminatul Cameron sau pe orice alt prim ministru britanic, să pună mâna pe bâtă.

Să mergem atunci în Germania, unde s-a văzut că amestecul de bere, varză și cârnați a hrănit, pe vremuri, totalitarismul oamenilor politici obișnuiți să spumege în fața auditoriului, fără să le pese că fluieră astfel în catedrala democrației. Așadar, creștin-democrații obțin o zdrobitoare victorie în alegeri iar energicul cancelar Merkel îi anunță pe social-democrați că de câte ori vor ieși din casă, va ploua cu bastoane! Mai mult, câțiva ziariști scriu că germanii au nevoie, pentru a-și menține poziția în lume, de liniște și pace, așa că au ascultat bucuroși cuvintele cancelarului! Vi se pare veridic? Nu? Nici mie!

Ne aflăm în țări ca Statele Unite, Marea Britanie sau Germania, într-un punct mort, aș zice într-un triunghi al Bermudelor, un cimitir al fantasmagoriilor totalitare, în care imaginația noastră – soră siameză a realității în care trăim – nu mai funcționează în parametrii normali, ba chiar, inexplicabil, s-a evaporat brusc.

Hai să încercăm altfel! Ați crede, dacă ați afla, că Mao a spus: “Comunismul nu înseamnă dragoste, comunismul este un ciocan cu care îți zdrobești adversarul”? Da? Și eu!

Îl credeți în stare pe V.V. Putin să spună: ”Manifestările opoziției vor fi dispersate cu lovituri de baston în cap”? Da? Și eu!

L-ați auzit pe V.V. Ponta, în seara lui 9 decembrie, rostind cuvintele: “În perioada imediat următoare, cine va ridica sabia, de sabie va muri”? Da? Și eu!

Își anunța astfel adversarii politici că “România are nevoie de o perioadă de pace!”
Da, în România, ca și în Rusia sau China, realitatea este de multe ori, totuna cu febra închipuirilor de coșmar. Așa că, blazați, analiștii și comentatorii politici, fruntașii opoziției și marii ziariști români, n-au reacționat deloc în momentul în care l-au văzut și auzit pe Ponta imaginându-și democrația cu grumazul pe butuc și sabia deasupra capului.

Ba, mai mult, nici în zilele care au urmat, media și opinia publică, hipnotizate parcă de imaginea zilelor în care pacea lui Ponta va bântui năucă prin țară cu sabia în mână, nu l-au amendat, pentru vorbele îmbăloșate scuipate de pe ecranele televizoarelor, pe “pacificatorul” român, discipol al politicienilor germani de ieri și nu al celor de azi.

Putem să ne imaginăm atunci o Românie cuprinsă de liniștea unei necropole, în care, în lunga “perioadă de tihnă” decretată, democrația și valorile ei să aibă parte de odihna vesnică? Da? Și eu spun la fel!