Articolul a apărut în original pe site-ul MEMRI, sub pana dr. Vladislav Inozemtsev, MEMRI Russian Media Studies Project Special Advisor, and Founder and Director of the Moscow-based Center for Post-Industrial Studies.
Săptămâna trecută, armata Azerbaidjanului și-a desfășurat propria “operațiune militară specială”, cu scopul de a alunga forțele armenești din auto-proclamata Republică Nagorno-Karabakh. Baku [Capitala Azerbaidjanului n.t.] încearcă să-și întărească strânsoarea asupra părții de teritoriu încă sub control armean [n.t. – referințe în privința situației actuale, în notele traducătorului], făcând față la răspunsuri reduse sau inexistente în fața “forțelor de pace” ale Rusiei aflate în regiune din anul 2020.
Pe data de 19 septembrie 2023, comandamentul Azer a informat Rusia despre planurile sale militare “numai câteva minute înaintea declanșării operațiunii”, însă Moscova nu a anunțat Armenia, potrivit declarațiilor oficiale rusești.
De fapt, se pare că Rusia nu are nicio intenție să fie implicată în lupte, dar nici nu are niciun motiv legal de a se implica, deoarece majoritatea acordurilor care reglementează prezența lor în regiune nici măcar nu au fost semnate de către Azerbaidjan. În consecință, Moscova nu se poate înfrunta cu forțele regulate ale Azerbaidjanului, nici dacă ar vrea.
Rusia și Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), condusă de Moscova, au ignorat asalturile Azerbaidjanului asupra teritoriului Armeniei și au rămas inerte, în timp ce Erevan a cerut în mod direct ajutor militar de la CSTO, al cărui participant este. În ultimele luni, forțele rusești nu au făcut nimic pentru a opri blocada Azeră asupra “Coridorului Lachin”, unica șosea pe care Armenia o poate folosi pentru a aproviziona enclava Nagorno-Karabakh.
Cu toate acestea, în timp ce Armenia făcea primele încercări de a-și întări legăturile cu Occidentul – a început ratificarea statutului de la Roma al Curții Criminale Internaționale (ICC), a efectuat exerciții militare comune cu SUA și și-a trimis Prima Doamnă la Kyiv pentru o întâlnire găzduită de soția președintelui Zelensky – Kremlinul s-a plâns despre aceste manevre.
De fapt, în ciuda mandatelor de arestare pe care ICC le-a emis împotriva lui Vladimir Putin, alăturarea Armeniei la ICC pare să fie singura cale de a urmări penal Azerbaidjanul pentru crime de război. Mai mult, măsurile politice pro-Occidentale par să fie singurul răspuns pe care micul stat îl poate întreprinde în fața lipsei de sprijin din partea Rusiei. În 2021, Uniunea Europeană a reluat discuțiile cu Armenia care fuseseră întrerupte în 2013, atunci când Erevanul a hotărât să se alăture Uniunii Economice Eurasiene, care i-a furnizat 2.6 miliarde de euro în ajutor și împrumuturi din partea Moscovei.
Armenia și Azerbaidjanul după prăbușirea URSS
Privind înapoi la istoria relațiilor dintre Rusia și Armenia și încercând să învățăm lecții din criza din Nagorno-Karabakh, trebuie să observăm că situația actuală nu ar trebui să ne surprindă. Atunci când, în anii 1990, războiul dintre Armenia și Azerbaidjan a devenit unul dintre cele mai sângeroase conflicte de pe tărâmurile post-sovietice, Rusia a făcut tot ce a putut pentru a promova o politică care mai apoi a fost numită “doctrina instabilității gestionate”. Moscova a încercat să se poziționeze ca un aliat indispensabil pentru ambele părți aflate în conflict și a încercat să mijlocească un armistițiu și un acord de pace după ce ostilitățile s-au mai liniștit.
Rusia a sprijinit în 1994 așa-zisul “proces Minsk” pentru a promova un armistițiu. De atunci, negocierile au continuat în mod formal, fără însă să producă vreun tratat de pace cuprinzător. Kremlinul a dorit să continue să controleze procesul, dar aparent nu a fost interesat într-o rezolvare clară. În consecință, în timp ce Erevanul a luat partea Moscovei, Baku a încheiat cu Ankara o alianță care viza să aducă zona Nagorno-Karabakh sub controlul Azerbaidjanului.
Trebuie observat că, de când Armenia și Azerbaidjanul și-au dobândit independența după prăbușirea URSS, căile lor de dezvoltare au fost considerabil diferite.
Pe la mijlocul anilor 1990, Azerbaidjanul și-a depășit certurile politice interne și a devenit un stat autoritar cu un sistem de putere ereditar [n.t. condus de fostul șef local al KGB, ulterior Prim-Secretar al Partidului Comunist, Heydar Aliyev, moștenit în 2003 de fiul său Ilham Aliyev). Țara, bogată în resurse naturale, s-a integrat cu succes în economia regională și a devenit nu numai un furnizor de petrol către țările învecinate, dar și un “coridor energetic” legând Asia Centrală cu Turcia și Europa [n.t. – prin Georgia].
Între 1991 și 2020, Produsul Intern Brut al Azerbaidjanului, exprimat în dolarii de astăzi la rata pieței de schimb, a crescut de aproape 15 ori, iar populația sa a crescut de la 7 milioane la peste 10 milioane de locuitori. Deși Azerii trăiau în toată Uniunea Sovietică, emigrația a rămas moderată dinspre Azerbaidjanul independent către diaspora Azeră din lume, alcătuită în special de Iran, unde trăiesc mai mult de 30 de milioane de Azeri.
Armenia, însă, a urmat o cale de “nedezvoltare”. Din 2005 până în 2020, PIB-ul (GDP) său a stagnat. În consecință, peste un milion de locuitori au părăsit țara în căutare de lucru, ceea ce a crescut aportul transferului de valută din străinătate la peste 10% din PIB.
În ceea ce privește apărarea, bugetul militar al Azerbaidjanului a crescut din 2004 de la aproximativ $400 de milioane, până la mai mult de $2.6 miliarde în 2022.
În același timp, din anul 2000 cheltuielile de apărare ale Armeniei au rămas de 10 ori mai mici decât cele ale Azerbaidjanului. Armenia are o armată în stil sovietic, fiind aprovizionată cu armament rus care s-a dovedit extrem de vulnerabil când s-a confruntat cu cel occidental și turc [n.t. – în special din cauza lipsei dronelor]. Deținând în 1991 un PIB nominal mai mic de 9% raportat la combinația Azerbaidjan-Turcia, Armenia nu și-a administrat economia în mod eficient. Liderilor de la Erevan le-au lipsit idei realiste pentru țara lor, pretinzând că poate deveni fie un “pod” între Occident și Uniunea Euroasiatică sau o destinație prețuită de turiștii străini [n.t. – o simplă privire pe hartă arată că Armenia este un pod între nimeni și nimic, iar turismul este complet în urmă în raport cu cel al Georgiei vecine și relativ amicale; singurul potențial de turism sunt milioanele de etnici armenieni din diaspora, care de altfel au adus și o industrie high-tech promițătoare].
Îngrijorare adâncă asupra reluării ostilităților
Criza curentă în relațiile dintre Rusia și Armenia se datorează faptului că Rusia niciodată nu a avut nevoie de Armenia și niciodată nu a intenționat să sprijine această națiune stagnantă. În 2014, în timp ce Moscova a anexat Crimea și Putin s-a pregătit să pună bazele unui nou proiect de integrare sub numele de Uniunea Economică Euroasiatică, Rusia deodată a “cumpărat” Armenia, oferindu-i aproape $400 de milioane în împrumuturi și ajutor militar, în schimbul unei cereri imediate de a se alătura Uniunii. În 2015, Armenia a devenit membră a organizației, iar aceasta a fost o victorie simbolică pentru Kremlin, deoarece în perioada precedentă Armenia avusese negocieri intense cu Uniunea Europeană pentru semnarea unui Acord de Asociere care includea un Tratat Profund și Cuprinzător de Comerț Liber (Deep and Comprehensive Free Trade Area). După alăturarea la Uniunea Euroasiatică, negocierile cu UE au fost întrerupte.
Numai după ce a pierdut al Doilea Război din Karabakh, Erevanul a ratificat “the Armenia-EU Comprehensive and Enhanced Partnership Agreement”, care a intrat în vigoare pe 1 Martie 2021. În timp ce Occidentul încă încearcă să ajute Armenia, Rusia nu a făcut aproape nimic. În 2020, Moscovei i-a luat mai mult de o lună să intervină diplomatic atunci când forțele azere au cucerit Shusha, orașul cheie care le-a deschis calea pentru ofensiva asupra capitalei Nagorno-Karabakhului, Stepanakert.
Comunitatea globală, inclusiv Rusia, și-a exprimat îngrijorarea adâncă privind reluarea ostilităților, dar nici un rezultat semnificativ nu a fost obținut. De fapt, Azerbaidjanul este puternic din punct de vedere militar, iar Kremlinul este preocupat cu războiul său în Ucraina. Mai mult, Rusia și puterile occidentale caută calea să stabilească legături mai strânse cu Turcia, astfel dând mână liberă Ankarei să ajute Baku-ul în eforturile sale.
Concluzii
Desfășurarea conflictului din Karabakh după 2020, ca și invazia Rusiei în Ucraina, au deschis un capitol complet nou în istoria tărâmurilor post-sovietice. Pentru aproape 30 de ani după prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia a rămas singurul actor principal în fostul său teritoriu, cu excepția statelor baltice care s-au alăturat rapid Uniunii Europene.
Rusia a dictat alianțele economice și de securitate din Eurasia, a reușit să rezolve în proprii termeni câteva conflicte armate (de exemplu în Tadjikistan, unde țara a rămas unită), a intervenit în teritorii suverane (în Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014), și a reușit aceasta cu intervenții minore ale unor forțe externe, sau chiar fără). Cu toate acestea, începând cu Al Doilea Război din Nagorno-Karabakh, conflictele post-sovietice au devenit internaționale: actori externi au început să antreneze, să echipeze și să sprijine forțe militare locale care pun la încercare ordinea pe care Moscova încearcă s-o instaleze sau s-o păstreze.
Aceasta apare ca o schimbare serioasă de agendă: Kremlinul și-a pierdut în conducerea afacerilor statelor post-sovietice și cu Vestul (precum în Ucraina și Moldova), dar și cu Sudul (cu toate statele trans-caucaziene eliberându-se de influența Rusiei și căutând protecția Turciei și a națiunilor Europei). Îndepărtarea de Rusia a Asiei Centrale este numai o chestiune de timp, dar evoluțiile de acolo apar tot mai complexe în timp ce Rusia, China, Occidentul, Turcia și chiar țările Golfului Persic au cu toate interesele lor în regiune. Totuși, în timp ce aceste tendințe pot evolua, un lucru răzbate de la distanță: Rusia își pierde acum statutul de putere conducătoare regională, pe care s-ar putea să nu-l mai recapete niciodată.
***
Traducătorul este Ștefan Kranzdorf, un inginer israelian născut și educat în România, care încearcă să adâncească prietenia și înțelegerea între cele două țări ale căror cetățean este.
Notele traducătorului
La ora scrierii rândurilor, 25 septembrie, forțele armate ale Republicii Nagorno-Karabakh au capitulat și au consimțit să predea armele. Forțele armate ale Azerbaidjanului încă nu au ocupat capitala Stepanakert, în care domnește foametea, panica și anarhia. Parte din civilii armeni s-au refugiat în baza militară rusă din aeroportul orașului Stepanakert. Mii de civili etnici armeni încearcă să părăsească teritoriul, dar trebuie să treacă prin coridorul Lachin de 8 km, aflat încă din 2020 sub controlul Azerbaidjanului. Azerbaidjanul a anunțat că va “judeca criminalii de război armeni”, dar s-a oferit să “integreze” populația civilă armeană din Nagorno-Karabakh. Este îndoielnic că mulți armeni vor pune bază pe promisiunile statului azer, având în vedere trecutul consecvent de pogrom și curățire etnică a etnicilor armeni din Azerbaidjan.
Autoritățile de la Baku susțin că la ora actuală în Azerbaidjan trăiesc 3 mii de armeni, cu toții aflați în căsătorii mixte sau de origine mixtă armeano-azeră.
Cine vrea să creadă că evoluțiile actuale reprezintă sfârșitul războiului început acum 34 de ani, încă pe vremea existenței URSS, s-ar putea să fie dezamăgit. Armata Azerbaidjanului ocupă peste 50 de km2 din teritoriul recunoscut internațional al Armeniei, iar dictatorul Aliyev emite pe față pretenții la provincia din sudul Armeniei, Syunik, cunoscută și sub numele de Zangezur, aflată între Azerbaidjan și exclava azeră Nakhichevan, la rândul ei mărginită de Armenia, Iran și Turcia. Azerbaidjanul cere oficial deocamdată numai un coridor extrateritorial care să treacă prin Armenia și să o lege cu această exclavă azeră, fieful clanului Aliyev. Toate acestea aproape că garantează continuarea războiului, cu alte obiective și sub altă formă.
Observa ca la sudul Armeniei si Azerbaidjanului se afla Iranul.
La vestul Armeniei se afla Turcia. Armenia istorica se intindea considerabil in actuala Turcie, dar armenii “din Vest” au fost exterminati sau expulzati.
Observa ca Azerbaidjanul cuprinde 2 parti separate: partea majora din est, si exclava Nakhicevan, aflata in sud-vestul Armeniei, care este fieful clanului Aliyev (dictatorul).
Nakhichevan se invecineaza pe 10 km si cu Turcia.
Observa ca Armenia NU se invecineaza cu Rusia. Legatura terestra cu Rusia se face printr-o sosea muntoasa din Georgia care pina acum vreo 5 ani era complet blocata de zapezi toata iarna. Acum a fost modernizata.
Aceasta este singura sosea care leaga si Georgia de Rusia, pentru ca restul granitei e blocat, pentru ca e constituit de regiunile pe care Rusia le-a ocupat in Georgia (Osetia de Sud si Abhazia).
Frontiera terestra a Armeniei cu Turcia este blocata.
Urmatorul razboi se prefigureaza pentru controlul asupra sudului Armeniei.
Azerbaijanul vrea sa-si conecteze cele 2 parti.
Azerbaijanul are relatii proaste cu Iranul, pentru ca Azerbaijanul este secular, iar cea mai mare parte a poporului azer traieste in Iran (30 de milioane) sub asuprire etnica din partea Persilor si regim islamist fanatic.
Azerii sunt inruditi etnic cu Turcii, limbile sunt inter-inteligibile. Azerii sunt insa musulmani shiiti (ca si Persanii), iar turcii sunt sunniti.
Din cauza ostilitatii fata de Azerbaijan, Iranul islamist are relatii bune cu Armenia crestina, furnizandu-i toata energia si au si relatii comerciale.
Din cauza ostilitatii comune fata de Iran, Israelul si Azerbaijanul au relatii militare si comerciale excelente. Se zice ca Azerbaijanul da Israelului pozitii de observatie asupra Iranului.
Israelul vinde Azerbaijanului drone (pe langa turci) si alt echipament electronic avansat.
Azerbaijanul vinde Israelului (prin Georgia si Turcia) o mare parte din consumul de petrol.
Relatiile dintre Israel si Armenia sunt quasi-inexistente, pentru ca Armenia nu are nimic de oferit Israelului, in afara de ceva programe software (armenii din America au investit in industria IT din Armenia).
Ce învățăminte ar trebui să tragem din deznodământul tragic, pentru armeni, al războiului din Karabakh? În primul rând, cine se culcă cu câinii nu trebuie să se mire când se scoală cu purici, spune vechea înțelepciune populară. Armenii au intrat sub plapuma cu Rusia și s-au trezit dați afară din pat. Pe ruși nu se poate pune bază decât că o să te trădeze.
În afara de asta, fiecare națiune trebuie să-și construiască o economie viabilă, bază pentru o forță armată credibilă. Chiar și în fața aliaților cei mai buni, trebuie să aduci ceva la masa de negocieri.
Armenia se găsește în situația geopolitică cea mai teribilă, a avut un noroc nemaipomenit în victoria din Primul Război din Karabakh (1988-1994), dar nu a știut după aceea să-și depășească lipsa de resurse naturale și starea de subdezvoltare. Pentru asta plătește scump astăzi, continuarea existenței fiind pusă sub semnul întrebării.
Oare vor ști România și Republica Moldova să evite greșelile Armeniei?
