Plecăm de la un citat: Iubirea este un Imperiu Austro-Ungar unind tot felul de sentimente, comportamente şi atitudini, uneori având foarte puţin în comun, sub rubrica de ‘dragoste’. Bernard I.Murstein a reuşit să găsească o formulare fericită pentru un amalgam. Dar eseistul şi filozoful Jose Ortega Y Gasset a explicitat mecanismul iubirii laolaltă cu oglinda sa negativă, ura, lăsându-ne un model de analiză comparativă a acestor sentimente. Din volumul Studii despre iubire, un fragment din capitolul „Caracteristicile iubirii”. Iar alături de iubire – ura.

Caracteristicile iubirii

de Jose Ortega Y Gasset

Dat fiind că aceste definiţii ilustre nu ne satisfac, e mai bine să încercăm descrierea directă a actului iubirii, stabilindu-i filiaţia, aşa cum face entomologul cu o insectă capturată într-un desiş. Trag nădejdea că cititorii iubesc sau au iubit ceva sau pe cineva şi pot să-şi prindă acum sentimentul de aripile străvezii, ţinându-l fix în faţa privirii interioare. Eu am să enumăr caracterele cele mai generale, cele mai abstracte ale acelei albine frisonante care ştie ce este mierea şi înţepătura. Cititorii vor aprecia dacă formulele mele se ajustează cu ceea ce văd ei înşişi în sinea lor.

Prin modul de a începe, iubirea seamănă, desigur, cu dorinţa, pentru că obiectul ei – lucru sau persoană – o stârneşte. Sufletul se simte iritat, delicat rănit într-un punct de un stimulent ce ajunge de la obiect până la el. Stimulentul respectiv are deci o direcţie centripetă: de la obiect vine la noi. Actul iubirii nu începe decât după această excitare, mai bine zis incitare. Prin porul deschis de către săgeată incitantă a obiectului ţâşneşte iubirea şi se îndreaptă activ către acesta: merge aşadar, în sens invers faţă de incitaţie şi de orice dorinţă. Se deplasează de la îndrăgostit la obiectul iubit – de la mine la celălalt – în direcţie centrifugă. Această caracteristică de a se găsi psihic vorbind în mişcare, în drum către un obiect, faptul de a ne deplasa continuu în intimitate dinspre fiinţa noastră către cea a aproapelui, este esenţială iubirii şi urii. Vom vedea şi prin ce se diferenţiază ambele. Nu e totuşi vorba să ne mişcăm fizic către cel iubit, să realizăm apropierea şi convieţuirea externă. Toate aceste acte exterioare se nasc, desigur, din iubire ca afecte ale ei, dar nu ne interesează pentru a o defini, şi trebuie să le eliminăm cu totul din încercarea pe care o întreprindem acum. Toate cuvintele mele se referă neapărat la actul iubirii în intimitatea să psihică privit ca proces sufletesc.

Nu poţi merge către Dumnezeul iubit cu picioarele trupeşti, dar, cu toate acestea, a-l iubi înseamnă a merge către El. În actul de a iubi părăsim liniştea şi repausul din lăuntrul nostru şi emigrăm virtualmente către obiect. Iar această stare perpetuă de emigrare înseamnă a iubi.

Pentru că – după cum poate s-a observat – actul de a gândi şi cel de voinţă sunt instantanee. Întârziem mai mult sau mai puţin în pregătirea lor, dat executarea lor nu durează: se produce cât ai clipi din ochi; sunt acte punctuale. O frază o aud, dacă o aud, dintr-odată şi într-o clipă. Iubirea în schimb, se prelungeşte în timp: nu iubim într-o serie de momente subite, de puncte ce se aprind şi se sting ca scânteia magnetoului, ci ne iubim obiectul iubirii în mod continuu. Împrejurarea această determină un nou atribut al sentimentului pe care-l analizăm; iubirea este un fluid, un şuvoi de materie psihică, un fluid care care curge încontinuu ca dintr-un izvor. Am putea spune, căutând expresii metaforice capabile să reliefeze intuiţia şi să denumească trăsătura la care mă refer acum, am putea spune că iubirea nu este un foc de armă, ci o emanaţie continuă, o iradiere psihică ce merge de la îndrăgostit către obiectul iubirii. Nu e o unică lovitură, ci un curent.

Pfander a stăruit cu multă subtilitate asupra acestui aspect fluid şi constant al dragostei şi al urii.

Până acum am indicat trei caracteristici sau atribute, toate trei comune iubirii şi urii: sunt centrifuge, sunt o deplasare virtuală către obiect şi sunt continue sau fluide.

În momentul de faţă putem stabili însă diferenţa radicală dintre iubire şi ură.

Ambele posedă aceeaşi direcţie, dat fiind că sunt centrifuge, şi în ele persoana se deplasează către obiect, dar în cadrul acestei direcţii unice au o semnificaţie distinctă, o intenţie opusă. În ură mergi către obiect, dar mergi împotrivă lui, semnificaţia ei este negativă. În iubire mergi tot către obiect, dar mergi în beneficiul lui.

Altă observaţie care ni se oferă în aceeaşi ordine de idei, ca trăsătură comună a acestor două sentimente şi superioară deosebirii dintre ele, e următoarea: gândirea şi voinţa sunt lipsite de ceea ce putem numi temperatura psihică. Iubirea şi ura, dimpotrivă, comparate cu gândirea care gândeşte o teoremă în matematică, au căldură, sunt calde şi, în plus, focul lor dispune de cele mai nuanţate gradaţii. Orice dragoste traversează etape cu temperaturi diferite, iar limbajul uzual vorbeşte în mod subtil de iubiri care se răcesc, iar îndrăgostitul se plânge de lipsa de căldură sau de răceala iubitei. Capitolul temperaturii sentimentale ne-ar putea duce, episodic, în teritorii amuzante ale observaţiei psihologice. În el ar putea apărea aspecte ale istoriei universale, până acum, ignorate de morală şi artă. Am putea vorbi despre temperatura diferită a marilor naţiuni istorice – frigul Greciei şi al Chinei, cel al secolului al XVIII-lea, dogoarea medievală, a Europei romantice etc – ; am putea vorbi despre influenţa, în domeniul relaţiilor umane, a temperaturii diferite dintre suflete – când se întâlnesc două fiinţe, primul lucru pe care-l percep una despre cealaltă este gradul de calorii sentimentale al fiecăreia -; în sfârşit, despre calitatea care, în stilurile artistice, îndeosebi literare, merită să se numească temperatură. Ar fi însă cu neputinţă să atingem fie şi doar în treacăt acest amplu subiect.

Ce anume e acea temperatură a iubirii şi a urii o putem înţelege mai bine dacă o privim dinspre obiect. Ce face dragostea în jurul acestuia? Aproape sau departe, oricum ar fi, de femeie sau copil, de artă sau ştiinţă, de patrie sau Dumnezeu, iubirea depune eforturi în jurul obiectului iubit. Dorinţa se bucură de obiectul dorit, primeşte din partea lui satisfacţie, dar nu aduce nici o ofrandă, nu dăruieşte, nu pune nimica de la ea. Dragostea şi ura acţionează constant; cea dintâi învăluie obiectul într-o atmosferă favorabilă şi este de aproape sau de departe, mângâiere, răsfăţ, sprijin, pe scurt grijă. Ura îl învăluie, cu nu mai puţin foc, într-o atmosferă defavorabilă,; îi meneste răul, îl pârjoleşte ca un siroco torid, îl distruge virtual, îl corodează. Nu e nevoie – repet – ca toate acestea să se întâmple în realitate; mă refer acum la intenţia care există în ură, la acea irealizare ce constituie sentimentul însuşi. Vom spune, aşadar, că dragostea curge sub forma unei calde susţineri a obiectului iubit, iar ură secretă o virulenţă corosivă.

Această intenţie contrară a ambelor efecte se manifestă sub alte forme: în dragoste ne simţim uniţi cu obiectul. Ce înseamnă această unire? Nu este în sine, unire fizică şi nici măcar proximitate. Poate că prietenul nostru – să nu uităm prietenia când vorbim în mod generic de iubire – trăieşte departe şi nu ştim ce face. Cu toate acestea, ne aflăm cu el într-o convieţuire simbolică – sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulus, pare a birui distanţele şi, indiferent unde ne află, ne simţim într-o reunire esenţială cu el. – E ceea ce exprimăm oarecum când, într-o situaţie dificilă, îi spunem cuiva: contează pe mine – sunt alături de dumneata – ; cu alte cuvinte, cauza lui este şi a mea, sunt de partea persoanei şi a fiinţei lui.

În schimb ura, – în ciuda faptului că se îndreaptă constant către obiectul urât – ne separă de obiect, în acelaşi sens simbolic, ne menţine la o distanţă radicală, căsca între noi un abis. Iubirea înseamnă inimă alături de inimă, concordie; ura e discordie, disensiune metafizică, disociere absolută de obiectul urii.

Întrezărim acum în ce constă acea activitate, acea laboriozitate pe care o bănuiam, fireşte, în ură şi în iubire, spre deosebire de emoţiile pasive, ca bucuria sau tristeţea. Nu degeaba se spune: a fi vesel sau a fi trist. Sunt de fapt stări, nicidecum strădanii, evoluţii. Tristul, în măsură în care e trist, nu face nimic, după cum nici veselul în măsură în care e vesel. Iubirea, dimpotrivă, ajunge la acea dilatare virtuală către obiect şi se îndeletniceşte cu o trudă invizibilă, dar divină, şi cea mai delicată din câte sunt: se străduieşte să-şi afirme obiectul. Gândiţi-vă ce înseamnă să-ţi iubeşti patria sau arta: e ca şi cum nu te-ai îndoi nici o clipă de dreptul pe care-l au de a exista, e ca şi cum ai recunoaşte şi confirma în fiecare clipă că sunt vrednice să existe. Şi nu în maniera unui judecător care pronunţă sentinţa la rece reconoscand un drept, ci astfel încât sentinţa favorabilă e totodată intervenţie, punere în fapt. Dimpotrivă, a urâ e că şi cum am ucide virtualmente ceea ce urăm, anihilându-l în intenţie, suprimându-i dreptul de a respira. A urâ pe cineva înseamnă a te simţi iritat de simpla lui existenţă. Te-ar satisface numai dispariţia sa radicală. A iubi un lucru înseamnă a te obliga să-l faci să existe, a nu admite, în măsura în care depinde de tine, posibilitatea unui univers din care obiectul respectiv să fie absent. E de observat însă că această e totuna cu a-i da necontenit viaţă, în măsura în care depinde de noi, intenţionat. Iubirea înseamnă vivifierea, crearea şi conservarea intenţională a obiectului iubit. Ura înseamnă anulare şi asasinat virtual – nu însă un asasinat pe care-l execuţi o singură dată, ci starea de ură e o asasinare fără răgaz, o eliminare din existenţă a fiinţei pe care o urăm. Dacă, odată ajunşi aici, rezumăm atributele iubirii aşa cum ni s-au revelat, vom spune că e un act centrifug al sufletului care se deplasează către obiect într-un flux constant şi-l învăluie într-o susţinere caldă, unindu-se cu el şi afirmandu-i, cu promptitudine şi eficacitate, fiinţa (Pfander).

El Sol, iulie 1926.

Din volumul Studii despre iubire de Jose Ortega Y Gasset, editura Humanitas, 2001-2008.
Sursă alternativă: On Love. Aspects of a Single Theme, pe situl questia.