Începe Postul cel Mare al Sfintelor Paști. Revăd un articol-răspuns la o mojicie gratuită (era vorba de închiderea expoziției ”Destine de martiri”) și mă gândesc la toți acei creștini ce nu-și pot mărturisi credința, decât cu riscul vieții. În urmă cu ceva mai bine de un an, estimarea era următoarea: “Creștinismul se află în fața celei mai mari persecuții din istoria sa: 250 de milioane de creștini, în pericol”. Și pentru ce se face vinovat Creștinismul, în definitiv? Oare pentru îndemnul: cu dragoste și iertare să acoperim (adică să nu le supunem oprobriului și bârfei) greșelile aproapelui nostru? sau poate pentru îndemnul: dobândește blândețea și în jurul tău se vor mântui mii? De unde atâta câinism față de învățătura dragostei jertfelnice?

Articolul:

Am urmărit cu interes comentariile la demersul creştinilor ortodocşi de a-şi apăra dreptul la cinstirea memoriei colective a Bisericii Ortodoxe, la fel cum evreii au dreptul să nu le fie batjocorită memoria victimelor Holocaustului. M-a impresionat acel comentariu foarte percutant, poetic chiar: „Popii sînt ca rotweillerii: – dacă nu-i baţi zilnic peste bot, îţi sar la beregată!” L-am preluat (Dumnezeu să-i dea sănătate celui care l-a creat) pentru că-mi sună atît de apropiat: tatăl meu m-a educat pe astfel de slogane. Aşadar, comentariile de acest fel trezesc în mine nostalgia copilăriei.

Am văzut însă că cineva a trecut dincolo de această învăţătură sau prevedere legată de rotwaileri. Zice unul din comentatori că o comparaţie dintre popi şi rotweilleri este o jignire pentru cei din urmă. Rotweilerii pot, cel mult, să fie hrăniţi cu cîte o pulpă de popă. Poetică imagine, dacă nu ar fi fost şi adevărată de atîtea ori. Să ştiţi, iubiţi comentatori, că mulţi popi au fost aruncaţi ca hrană la cîini şi la porci în timpul persecuţiilor asupra creştinilor din Uniunea Sovietică şi de aiurea.

Îi înţeleg perfect pe comentatori şi îmi dau seama că vorbele acestea sînt pentru ei un fel de demonstraţii sclipitoare de inteligenţă, de revoltă lăuntrică, îndreptăţită mai mult sau mai puţin. Citindu-le însă, mi-am dat seama că lumea în care trăim are totuşi doza ei de coşmar.

Pe cînd eram pionier, fiu de propagandist al ateismului ştiinţific, am aflat că bunicul meu, pe care nu l-am cunoscut niciodată, a fost preot. „Popa Toader”, tatăl mamei mele, a murit la 37 de ani. Ştiam puţin despre el, deoarece pe atunci nu dădea bine la CV să se ştie că cineva din neam îţi este preot. Iar mama mea era „artistă” şi tatăl propagandist, filozof de Leningrad. În pod însă s-au păstrat cizmele lui popa Toader, pe care eu, copil fiind, le scoteam în fiecare iarnă, le cremuiam şi le luam la sanie. Erau prea mari pentru mine, dar îmi erau atît de scumpe. Erau nişte cizme vii care mă legau de un om pe care nu l-am cunoscut niciodată, dar pe care, nu ştiu cum, îl simţeam aproape. Mai tîrziu, fratele meu, care e cu 10 ani mai mic decît mine, a distrus acele cizme.

Timpul a trecut şi eu, spre mirarea tuturor, am ajuns călugăr şi preot. Am început să mă interesez de soartă bunicului meu. N-am mai aflat mare lucru. Atît doar că vlădica Dorimedont, Dumnezeu să-l ierte, atunci cînd a aflat că am avut bunic preot şi că, stînd în puşcăriile staliniste, după 2 ani a murit, a zis: „Pentru rugăciunile lui te-a chemat Dumnezeu la pocăinţă”.

Popa Toader a fost un bărbat frumos, cu voce frumoasă, care atrăgea la slujbele sale oamenii din împrejurimi. Era şi puţin nonconformist: ştia să facă viori din beţe de porumb şi îi plăcea să se plimbe cu motocicleta. A fost arestat pentru că, în loc să dea banii de la biserică puterii sovietice, îi dădea crîsnicului care avea mulţi copii. În puşcărie a fost udat cu apă rece iarna şi a făcut tuberculoză. A fost eliberat cu prilejul morţii lui Stalin, dar mai trăind doi ani, a murit. Mama mea, care pe atunci avea 5 ani, spune că nu poate uita ochii lui mari, albaştri, plini de lacrimi şi sîngele care i-a ţîşnit din nări şi din gură.

Iată de ce, atunci cînd cineva spune că popii trebuie bătuţi şi omorîţi, în mine se trezeşte nostalgia copilăriei şi o grămadă de amintiri frumoase umplu capul meu. Dumnezeu să ne ierte, iubiţii mei, că trăim într-o lume care este aşa cum este.

Ieromonah Savatie Baștovoi

*icoana: Sfântul Mucenic Ignatie a fost urmaş direct al Apostolilor, a fost al doilea episcop/patriarh al Antiohiei, după Evod (unul din cei 70 Apostoli). A fost ucenic al Sfântului Apostol Petru. Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parţilor, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a cercetat îndelung şi a văzut că nu poate fi întors de la credinţa în Iisus Hristos. De aceea a fost chinuit în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostaşi, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetăţile prin care trecea şi se ruga să fie mâncat de fiare, „ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu”. În Roma a fost aruncat în stadion şi a fost sfâşiat de leii sloboziţi asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creştinii şi le-au dus în Antiohia, dându-le fraţilor, ca un dar dorit. Aceştia le-au aşezat cu toată cinstea aceste sfinte moaşte în pământ. Biserica prăznuieşte cu bucurie sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ignatie Teoforul (adică Purtătorul de Dumnezeu) la 29 ianuarie.