Desfăşurarea evenimentelor din Libia nu mai lasă loc de întoarcere. Violenţele comise până în acest moment au atins deja un nivel prea mare pentru a se mai putea spera că s-ar putea încheie repede şi fără prea multe nenorociri. Victimele sunt deja prea multe şi, întrucât în politica arabo-musulmană nu există loc doi, nici puterea, nici opozanţii nu mai pot da înapoi. Colonelul Gaddafi ştie că dacă nu învinge, îl aşteaptă execuţia, iar demonstranţii sunt la fel de conştienţi de sălbăticia represaliilor care îi aşteaptă dacă eşuează în tentativa lor de a răsturna unul dintre cele mai longevive regimuri din lume (nici mai mult, nici mai puţin de 42 de ani de domnie).
Chiar dacă rapoartele care ne parvin sunt incomplete şi nu sunt cu totul demne de încredere, este destul de clar că Gaddafi se află într-o situaţie de neconceput până acum o săptămână: se pare că a pierdut controlul asupra zonei de est, regiune unde se află majoritatea puţurilor de petrol. Liderul libian se află într-o asemenea pierdere de autoritate, atât în interiorul graniţelor, cât şi în plan internaţional, că este asemănat, mai des ca niciodată, cu un nebun sinistru: s-a făcut de râs prin câteva discursuri destul de incoerente şi şi-a atras oprobriul atâtor state şi instituţii internaţionale, încât îţi vine greu să întrevezi un posibil contracondidat la o performanţă atât de dificil de egalat şi puţin de invidiat.
Dacă informațiile sunt corecte și revolta s-a extins cu adevărat la o bună parte din țară, înseamnă că obstacolul în calea stabilităţii a ajuns să fie chiar el, devenit incapabil să mai restabilească ordinea. Numai timpul ne poate spune dacă Gaddafi va lupta după cum a promis, „până la ultimul cartuş” şi „ultima picătură de sânge”, ori se va urca frumos într-un avion personal şi va fugi în unul din puţinele state prietene pe care le mai are (poate Venezuela, poate Sudan; în Iran nu are ce să caute pentru că l-a supărat pe Mahmud, autoerijat în apărător al revoluţiilor din afara graniţelor Republicii Islamice a Iranului).
Liga Arabă, Uniunea Africană şi Conferinţa Islamică au condamnat acţiunile liderului libian, iar Uniunea Europeană şi marile puteri europene s-au pronunţat împotriva violenţelor şi au cerut impunerea de sancţiuni. Mai interesantă a fost reacţia preşedintelui american, Barack Hussein Obama. Dacă Obama a reacţionat aproape instantaneu la protestele egiptene – nici nu începuseră bine şi cerea ascultarea „vocii poporului egiptean” şi plecarea lui Mubarak, un preşedinte apropiat Statelor Unite şi Occidentului -, i-a luat câteva zile să scoată o vorbă despre Libia, deşi retorica şi acţiunile lui Gaddafi, unul dintre conducătorii africani cei mai anti-occidentali, au fost extrem de violente. Nici declaraţiile lui Obama nu sunt mai puţin interesante, dar ele sunt analizate mai bine decât aş fi putut să o fac eu de Robert Spencer, aşa că nu mă voi lansa într-o încercare de interpretare şi îl voi lăsa doar pe el (textul este un pic mai jos, după paragraful următor, tradus în limba română).
Până şi incapabila ONU a schiţat câteva gesturi împotriva regimului Gaddafi. Consiliul de Securitate a hotărât, în unanimitate, impunerea de sancţiuni: un embargo al vânzării armelor, precum şi îngheţarea fondurilor şi bunurilor lui Gaddafi şi ale statului libian. Ce-i drept, valoarea embargo-ului cerut de Franţa şi Marea Britanie, acum impus cu ajutorul ONU, este aproape nulă – e ca şi cum te-ai afla pe marginea unei străzi, priveşti cum în centrul ei doi golani înarmaţi se atacă unul pe altul şi începi să spui trecătorilor, mândru de tine, că dacă vreunul dintre ei îţi va cere, contra cost, o armă, vei refuza să i-o furnizezi pentru că eşti un om superior şi violenţa îţi repugnă (exemplul nu-mi aparţine, dar mi s-a părut o descriere potrivită a ridicolului Naţiunilor Unite). De altfel, trebuie spus că această condamnare venită din partea ONU nu semnalizează nici o schimbare operată la nivelul gândirii oficialilor Naţiunilor Unite. Organizaţia rămâne aceeaşi instituţie coruptă, lipsită de voinţă şi curaj care a permis Libiei să fie ani de zile un membru al Comisiei ONU pentru drepturile omului, în ciuda unei istorii repetate de încălcări ale celor mai elementare drepturi şi a nenumărate acte de terorism comise cu concursul sau la îndemnarea liderului libian. Iar pentru a anula cu totul gestul birocraţilor ONU, cred că nu este nevoie decât să observăm că decizia vine după ce atâţia alţi actori internaţionali denunţaseră deja acţiunile colonelului Gaddafi şi până şi reprezentantul libian la Naţiunile Unite ceruse condamnarea statului african.
Dar să zicem că gestul contează şi să trecem mai departe, la articolul lui Spencer.
Iluziile deşarte ale lui Obama
Robert Spencer
În declaraţia sa de miercuri despre revolta din Libia, Barack Obama a afirmat, cumva contrafactual, că „de la un capăt la celălalt al acestei perioade de nelinişte şi revoltă din regiune, Statele Unite au susţinut un set de principii centrale care s-au aflat la baza abordării noastre.” A adăugat că „aceste principii se aplică situaţiei din Libia” şi, pe măsură ce le-a descris, a devenit evident că susţinea puternic poporul libian şi pe ceilalţi protestatari din Orientul Mijlociu şi presupunea că recentele revolte din Orient erau mişcări idealiste, umaniste şi pro-democraţie. În realitate, ele sunt orice, dar nu asta.
Obama a condamnat „folosirea violenţei în Libia”, declarând că „suferinţa şi vărsarea de sânge sunt revoltătoare şi inacceptabile. Aşa sunt şi ameninţările şi ordinele de a împuşca protestatari paşnici şi de a pedepsi în continuare poporul Libiei.” A afirmat că „de asemenea, Statele Unite sprijină puternic drepturile universale ale poporului libian”, enumerând câteva dintre acele drepturi. „Dreptul la liberă asociere, dreptul la liberă exprimare şi posibilitatea ca poporul libian să-şi determine propriul destin.”
Chiar însăşi exprimarea sugerează că Obama îşi imagina că mulţimile ce dau năvală pe străzile din Tripoli, cerând vărsarea sângelui lui Gaddafi şi purtând imagini cu el având desenată pe frunte o stea a lui David, sunt cumva asemănătoare Părinţilor Fondatori ai Statelor Unite reuniţi în Congres. De asemenea, el i-a mai văzut pe Jefferson şi Madison şi în altă parte, din moment ce a adăugat că „chiar şi în condiţiile în care suntem concentraţi pe situaţia de primă importanţă din Libia”, administraţia sa încerca să determine „modul cel mai eficient în care comunitatea internaţională ar putea susţine tranziţia paşnică la democraţie atât în Tunisia, cât şi în Egipt.”
Obama şi-a exprimat satisfacţia că „schimbarea care are loc în regiune este condusă de oameni ai locului. Această schimbare nu constituie opera Statelor Unite sau a oricărei alte puteri externe, ci reprezintă aspiraţiile unor oameni care îşi doresc o viaţă mai bună” şi a citat un libian care a spus „Vrem doar să putem trăi ca fiinţe umane”. În concluzie, Obama a promis că „de-a lungul acestei perioade de tranziţie, Statele Unite vor continua să susţină libertatea, dreptatea şi demnitatea tuturor popoarelor.”
Singurul lucru pe care preşedintele nu l-a explicat era pe ce baze crede că poporul libian (sau tunisian şi egiptean) este interesat de principii şi drepturi precum libertatea de exprimare şi demnitatea tuturor oamenilor ori au o înţelegere a libertăţii şi dreptăţii ce poate fi măcar puţin comparată cu cea a sistemului constituţional american. Din păcate pentru Obama, există numeroase semne că poporul libian nu este interesat de aşa ceva.
Însemnarea de către protestatari a tablourilor lui Gaddafi cu steaua lui David nu este un vandalism întâmplător; mai degrabă, ea este un indiciu al antisemitismului islamic generalizat şi al viziunii asupra lumii pe care o au protestatarii. Când protestatarii musulmani doresc să portretizeze pe cineva ca un demon, îi pun în frunte o stea a lui David. Asta arată şi naivitatea lui Obama şi a celorlalţi care insistă că demonstranţii din Libia, Egipt (unde Steaua lui David a fost desenată şi pe imaginile lui Mubarak) şi oriunde altundeva din Orientul Mijlociu sunt secularişti pro-democraţie. Ei ar putea fi pro-democraţie în măsura în care doresc ca voinţa populară să fie ascultată, dar dată fiind viziunea lor asupra lumii, cadrul lor de referinţă şi presupunerile centrale pe care le fac privitor la lume, dacă acea voinţa populară va fi ascultată, ea va duce cel mai probabil la victorii importante ale Frăţiei Musulmane şi ale altor asemănătoare grupuri pro-Şaria. De aici şi scandarea ubicuă a protestatarilor libieni: nu „Libertate sau mai bine moarte!”, ci „Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah!”.
În acelaşi timp, este greu să împaci aprobarea călduroasă a acestor proteste de către Obama ca fiind „conduse de popoarele regiunii” cu indicaţiile clare că starea sufletească a „popoarelor regiunii” este hotărât anti-americană. Chiar şi înainte ca reporteriţa CBS Lara Logan să fi fost violată sălbatic în piaţa Tahrir din Cairo de o mulţime care strica „Evreico, evreico!”, alţi câţiva reporteri din Statele Unite au fost intimidaţi sau ameninţaţi, inclusiv Anderson Cooper şi Christiane Amanpour. Aceşti doi jurnalişti de extremă stângă au afirmat în repetate rânduri că Islamul este o religie a păcii şi că oricine susţine altceva este un bigot şi un rasist; în Cairo, s-au întâlnit cu cruda realitate.
În acest timp, vinerea trecută, una dintre cele mai mari mulţimi din întreaga revoluţie egipteană s-a strâns în piaţa Tahrir pentru a-l asculta pe şeicul Yusuf al-Qaradawi, unul dintre cei mai influenţi clerici musulmani din lume. Deşi a fost lăudat ca fiind un „reformist”, Qaradawi este în realitate un fanatic antisemit care a emis justificări islamice teologice ale atentatelor sinucigaşe comise împotriva civililor israelieni, a susţinut pedeapsa cu moartea pentru apostazie şi s-a lăudat că Islamul va cuceri, în curând, Europa şi căruia îi este interzis accesul în Statele Unite. Lunea trecută a cerut uciderea lui Gaddafi al Libiei. Recepţia entuziastă de care s-a bucurat Qaradawi în Cairo în ziua de vineri, împreună cu interzicerea liberalului secular Wael Ghonim de a apărea pe aceeaşi scenă publică, au fost semne rău prevestitoare că democraţia adevărată nu este pe cale să se nască în Egipt.
Posibilitatea ca Frăţia Musulmană să joace un rol important în regimul egiptean post-Mubarak a determinat două mii de creştini să organizeze săptămâna trecută un miting în Cairo, cerând schimbarea constituţiei egiptene în vederea garantării unui stat secular. Deşi Egiptul nu aplică în totalitate legea islamică, articolul 2 din constituţia actuală stipulează că „Islamul este religia oficială în stat. Araba este limba lui oficială şi principala sursă de jurisprudenţă este jurisprudenţa islamică (şaria)”. Protestatarii au scandat „Spuneţi poporului că revoluţia este o cruce şi o semilună!” Unul dintre ei a declarat: „Ne-am sacrificat sufletele de dragul Egiptului şi scopul nostru este un stat civil, nu unul religios. Am venit aici pentru a cere egalitate, schimbarea constituţiei şi abrogarea articolului 2.”
Dar nimic nu pare mai puţin probabil de a se întâmpla. Lucrurile se mişcă în direcţia opusă. Conştient de acest lucru, preşedintele rus Dmitri Medvedev a fost mai realist decât Obama atunci când a spus despre situaţia din Orientul Mijlociu: „Aceste situații sunt dificile şi este foarte probabil că ne aşteaptă vremuri grele, inclusiv ajungerea la putere a unor fanatici. Asta va însemna decenii de conflicte şi o extindere a extremismului”.
Din moment ce, măcar pentru următorii doi ani, el va fi răspunzător de acele conflicte, Obama ar trebui să ia aminte.
În original Obama’s Wishful Thinking
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
32 Comments
warpguy
28 February 2011Ce bravii si cu asta am inpropat si Dreptul International. Complimente lui Obama si Consiliului de Siguranta care nu este ONU ci pepiniera americanilor!
Costin A.
28 February 2011warpguy, ce vrei sa spui? ONU, cel care condamna Israelul saptaminal e ok doar penru ca nu e pepiniera americanilor? preferi OIC, pepiniera islamica unei pepiniere pretins americane?
Pataphyl
28 February 2011Costin, probabil se referă la Consiliul de Securitate (United Nations Security Council). Bob cu bob, sînt următorii membri:
Permanenți: China, Franța, Rusia („ex”-URSS), UK, US.
Ne-Permanenți:
– anul ăsta Bosnia-Herțegovina, Brazilia, Gabon, Liban, Nigeria
– la anul (cine mai apucă) Columbia, Germania, India, Portugalia, Sud-Africa.
Anul ăsta numai prieteni ai Statelor Unite, nu?
Silvapro
28 February 2011A propos de asta, pe youtube sub cintecul satiric „Zenda zenda” compus de israelianul Noy Alooshe, am gasit comentarii „interesante”. Multe din mesajele calduroase de solidaritate si suport moral adresate poporului libian de catre israelieni, au fost intimpinate de poporul libian, care „lupta pentru democratie, dreptate si libertate”, prin manifestari de ura pura si injuraturi impure.
emil b.
28 February 2011Silvapro, nu se face sa va bagati in „treburili interne”. Pai asta chiar ar fi revolutie: arabi relaxati in compania evreilor.
Pataphyl
28 February 2011Și tot despre ONU (O!… NU!):
E vorba de respectarea Drepturilor Omului în Libia, apreciată de Iran, Venezuela, Coreea de Nord, Arabia Saudită, chiar și Canada!
Pentru mai multe amănunte: U.N. Council Poised to Adopt Report Praising Libya’s Human Rights Record
Vlad M.
28 February 2011silvapro
Tocmai de aceea am si scris ce am scris. In Libia suntem martorii altei farse „democratice”.
warpguy
Dar de ce este ONU o pepiniera a americanilor ? Ce argumente pot fi aduse in sprijinul acestei afirmatii?
PacNi TutabItse
28 February 2011Asemenea unui autentic prolet din 1984, domnul autor a uitat de inconştienţii care incită lumea arabă la revoluţie si si-a dat seama, dupa 41 de ani de dictatura Gaddafi, ca acesta s-a făcut de râs prin câteva discursuri destul de incoerente şi şi-a atras oprobriul atâtor state şi instituţii internaţionale, încât îţi vine greu să întrevezi un posibil contracondidat la o performanţă atât de dificil de egalat şi puţin de invidiat. Mai bine dupa 41 de ani decat niciodata.
Vlad M.
28 February 2011Ma plictisesti, stimabile, cu interventiile tale stupide.
N-am uitat de inconstienti, te am in fata, iar daca vreau, mai gasesc si pe altii imediat, o suita intreaga de ignoranti care asteapta „primavara araba” adusa de valul „democratic” care trece prin Orient si prin nordul Africii. Vezi tu, PacNi cum te-o fi chemand, in fata ta si a altora ca tine nu pot decat sa zambesc, stiu ca nu sunteti rau intentionati si nu o sa pricepeti vreodata ceva din lumea islamica. Traiti prea mult in lumea fantastica a democratiei islamice pentru a se putea spera vreodata ca v-ati putea depasi conditia de idioti utili ai islamismului. ???? In cele din urma, poate ca asa si trebuie. De ce sa nu aiba si stupidul Carter, cel mai prost presedinte american de pana la Hussein, niste mostenitori la fel de rasariti ca el?
In rest, observ ca esti selectiv ca orice alt aparator al „democratiei” islamice. Ai grija, nu te impiedica de strigatele de „Nu exista alt Dumnezeu in afara de Allah” si steaua lui David de pe tablourile lui Gaddafi. Fii un amarat de liberal pana la capat si viseaza frumos, doar-doar s-or schimba musulmanii peste noapte, doar-doar s-o schimba realitatea numai pentru ca vrei tu sa o ignori, asemenea inteleptului strut. Musulmanii nu s-au schimbat un pic in sute de ani, sigur o vor face acum.
Sunteti ridicoli. Deluded fools.
Vlad M.
28 February 2011Cu dedicatie, pentru inconstienti.
God is greatest = Allah Akhbar; strigat islamic de lupta. Da’ voi n-aveti de unde sa stiti, bai, Pacni. Multiculturalismul vostru va face sa va simtiti warm and fluffy, n-are a face cu cunoasterea, un minim de cultura sau chiar inteligenta. Da, baieti, vine democratia peste Libia. ????
Vezi, poate ai decenta si inghiti in tacere. Te-ai facut de ras destul, nu mai e nevoie sa iti complici situatia, incercand a transforma negrul in alb. ????
Vlad M.
28 February 2011Daca tot vorbim despre Libia si liderii ei:
Din pacate, au scos codul pentru embed, asa ca nu pot fi vazute decat pe Youtube. Click pe ele si se vor deschide.
Gadhafi’s Sons, An ABC Exclusive Interview 2/27/2011
Libya’s Leader Speaks Out
14
28 February 2011Aşa de tare mi-ar place să se instaureze nişte regimuri gen Iran în toată lumea arabă! Să fie înlăturaţi toţi lingăii Israelului!
Vlad M.
28 February 2011Uite de aia viata bate filmul.
14
28 February 2011Dacă nu putem schimba lumea,măcar să-i dăm foc…
Vlad M.
28 February 2011„Some men just want to watch the world burn.”
bugsy
28 February 2011….just for inspiration! Like Nero!
Pataphyl
28 February 2011Nerobama!
Costin A.
28 February 2011si vine o vreme cind acei oameni conduc lumea si fac cartile. 14 e la putere
bugsy
28 February 2011Fire!Fire!Fire! Cool!
http://www.youtube.com/watch?v=X15ShiDhtwI&feature=related
DanCanada
28 February 2011Cluelessu’ de Obama calare cu „haturile” istoriei in mina ????
http://townhall.com/cartoons/michaelramirez/2011/2/28/81103
calehari
28 February 201114 din carti stie ca , una este sa dai foc si alta , sa-ti dai foc . Focul , actioneaza ca un afrodisiac asupra piromanului temperat , numai atunci cand el este spectator nu si combustibil . Piromanul este voiyeur-ist si nu masochist , din aceasta cauza 14 isi doreste ” sa se instaureze niste regimuri gen Iran in toata lumea araba „. De ce nu si-n ” lumea lui ” , acolo unde el isi tasteaza masturbator fantasmele ? Raspunsul este simplu si 14 din carti , il stie : n-ar mai putea sa dea foc si sa se lase apoi ciugulit prin zonele erogene de pasarea Phoenix pentru ca , ” niste regimuri iraniene ” l-ar casapi inainte sa atinga orgasmul !
Vlad M.
28 February 2011Bai, Pacni-inconstientule, unde esti? Cat got your tongue? Nu vezi ca vine democratia in Libia? De ce nu esti si tu aici ca sa sarbatorim impreuna victoria fortelor progresiste?
Egyptian analyst: Pro-Sharia forces „the only organized group that could be effective in determining the future of Libya„
Arab Press Ablaze With Rumors That Gaddafi Is Secretly a Jooo…
Gaddafi – evreul! Vai, dar cum de nu ne-a trecut prin cap?
Vlad M.
28 February 2011Libya: Beijing & Moscow Against Military Intervention
We’ll Use Military Force to Free Libya, Vows UK PM: Cameron Plans No-Fly Zone Over Country and Even Threatens to Send British Troops
Libya: In Benghazi: A Revolt 30 Years in the Making. And Plans to Finish the Job
Iar Al Jazeera, „CNN-ul lumii arabe”, da vina pe … ghici cine! Evrei! Evreii se afla in spatele mercenarilor lui Gaddafi.
Press: Israel Behind African Mercenaries in Libya
Stirea apare numai in editia araba, desigur.
PacNi was unavailable for comment.
warpguy
28 February 2011dragi copchii,
ce ati spune voi daca niscvai comndo-suri din Venezuela ar di debarcat in zilele (Pardon, noptile astea) astea pe malurile Floridei?!
Si chiar nu ati auzit de „Dreptul International” … pe site-ul acesta seamana cu o injuratura !?
Scuzati pentru deranj ????
Vlad M.
28 February 2011Relevanta intrebarii fiind… ?
Vlad M.
28 February 2011Forte speciale americane au debarcat in Libia, unde ii antreneaza pe rebelii anti-Gaddafi
Daca o fi adevarat.
emil b.
28 February 2011O stire de ieri din Montreal Gazette, preluata se pare din Daily Telegraph:
israelianca
28 February 2011Articolele lui Pacepa se adeveresc pe zi ce trece.
Aici despre Libia si amicul nostru Muammar.
Vlad M.
28 February 2011Deosebit de amuzanta incapacitatea occidentalilor de a face ceva, chiar si intr-o situatie in care intreaga planeta il condamna pe Gaddafi. Discuta despre cum vor avea discutii si despre cum se pregatesc sa discute despre posibilitatea de a nu mai avea discutii si poate de a se gandi cu privire la ceva concret. Ridicoli toti, in frunte cu golden Dave Cameron. ????
Vlad M.
28 February 2011Excelent spus: Qaddafi is our enemy, and so are those fighting him.
Pataphyl
28 February 2011Doamnelor și domnilor, simpatiile poporului oprimat libian se îndreaptă nu spre Dear Leader Barrrrrack, ci spre… tam-tam:
Libyan Rebels Cry Out For Help From. . .George Bush. . .
Dear Leader performs another miracle, getting the Arab world to miss Bush
Vlad M.
28 February 2011„We’re tightening the noose” (Barack Hussein Obama)