FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Discursul secret al lui Nikita Hruşciov – Partea întâi

Iosif Vissarionovici Stalin murise în anul 1953, lăsând o Uniune Sovietică atotputernică între graniţele sale, în răsăritul Europei şi în largi spaţii din Asia, dar URSS era o ţară lagăr care nimicise programatic largi pături ale populaţiei pe considerente de natură socială, politică şi economică. Atât de teribilă fusese puterea, dar şi represiunea bolşevică şi stalinistă, atât de supuşi, orbi şi docili ajunseseră cei care ajungeau în faţa organelor de anchetă, atât de fără de lege era sistemul de judecată introdus în soviete, că unii membri ai Partidului Comunist recunoşteau vini ireale doar pentru a se încadra în ceea ce li se spunea, cu speranţa că vor fi iertaţi de Marele Conducător măcar după moarte. Şi mureau purtând în suflet flacăra comunistă jurându-i credinţă lui Stalin! Dar membri Partidului Comunist au reprezentat o minoritate faţă de nenumăratele alte victime ale perioadei în care Stalin fusese la cârma ţării. An de an, oamenii erau luaţi noaptea din casele lor şi erau duşi în grupuri mari către abatorul pe care Aleksandr Soljeniţîn l-a numit Arhipelagul Gulag.

În continuare vă prezentăm prima parte a discursului secret al lui Nikita Hruşciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 24-25 februarie 1956. Hruşciov a vrut să condamne cultul personalităţii lui Stalin şi uciderea a nenumăraţi membri de partid, dar discursul său, care a fost ţinut secret în toate ţările comuniste, a condus în timp la devoalarea feţei hidoase a comunismului, regim criminal şi ilegitim atunci şi mai pe urmă, la ei şi la noi, oriunde a venit blestemul ca să cucerească puterea.

Discursul lui Nikita Hruşciov – Partea întâi

Tovarăşi! În raportul Comitetului Central al Partidului la cel de-al XX-lea Congres şi într-un număr de cuvântări ale delegaţilor la Congres, ca şi mai înainte în timpul sesiunilor Plenarei CC al PCUS (Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice), s-a vorbit foarte mult despre cultul personalităţii şi despre consecinţele sale păgubitoare.

După moartea lui Stalin, Comitetul Central a început să implementeze o politică de explicare concisă şi consitentă că este inadmisibil şi străin spiritului marxism-leninismului să înalţi pe o persoană, să o transformi într-un supraom care posedă caracteristici supranaturale, asemănătoare acelora ale unui zeu. Un asemenea om se presupune că ştie totul, că vede totul, că gândeşte pentru fiecare, că poate orice şi că este infailibil în comportamentul său.

O asemenea credinţă despre un om, şi în mod specific despre Stalin, a fost cultivată printre noi timp de mulţi ani. Obiectivul acestui raport nu este o evaluare integrală a vieţii şi activităţii lui Stalin. Despre meritele lui Stalin, un număr pe de-antregul suficient de cărţi, pamflete şi studii au fost scrise în timpul vieţii sale. Rolul lui Stalin în pregătirea şi execuţia Revoluţiei Socialiste, în Războiul Civil, dar şi în lupta pentru construcţia socialismului din ţara noastră, este cunoscut pe plan mondial. Şi fiecare îl ştie bine.

În prezent, suntem preocupaţi de o problemă care are o importanţă imensă pentru partid, acum dar şi în viitor cu privire la modul în care cultul personalităţii lui Stalin a crescut gradual, – cultul care a devenit la un moment dat chiar sursa unei întregi serii de pervertiri foarte serioase şi grave ale principiilor Partidului, a democraţiei de Partid şi a legalităţii revoluţionare.

Deoarece nu toţi am înţeles pe de-a întregul consecinţele practice rezultate din cultul personalităţii, sau marea pagubă cauzată de violarea principiilor unei conduceri colective dată de Partid, Comitetul Central consideră că este absolut necesar să pună la dispoziţia celui de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist un material referitor la acest subiect.

În primul rând permiteţi-mi să vă reamintesc tuturora cât de sever au denunţat clasicii marxism-leninismului orice manifestare a cultului personalităţii. Într-o scrisoare adresată lucrătorului politic Wilhelm Bloss, Marx a declarat: “Din cauza antipatiei mele faţă de cultul personalităţii, nu am făcut public niciodată în timpul existenţei Internaţionalei I a numeroase scrisori din diverse ţări care îmi recunosc meritele, scrisori care m-au necăjit foarte tare. Nici nu le-am dat răspuns, cu excepţia uneori a unor scrisori de dojenire a autorilor. Engels şi eu am aderat la societatea secretă a comuniştilor sub condiţia că tot ce va conduce către o adorare superstiţioasă a autorităţii va fi şters din statut. Ulterior, Ferdinand Lasalle a făcut opusul la aceasta.”

Engels a scris mai târziu: “Şi eu şi Marx am fost întotdeauna împotriva oricărei manifestări în public cu referire la individualităţi, cu excepţia cazurilor când trebuia să fie cu un scop important. Ne-am opus cu fermitate la asemenea manifestări care ni se adresau în mod personal în timpul vieţii noastre.”

Este cunoscută marea modestie a geniului revoluţiei, Vladimir Ilici Lenin. Lenin întotdeauna a subliniat rolul creator al popoarelor în istorie, rolul conducător şi cel organizaţional ale Partidului ca un organism viu şi creativ, dar şi rolul Comitetului Central.

Marxismul nu neagă rolul liderilor clasei muncitoare în conducerea mişcării revoluţionare de eliberare.

În timp ce atribuia o mare importanţă rolului liderilor şi organizatorilor maselor, în acelaşi timp Lenin a stigmatizat fără cruţare orice manifestare a cultului personalităţii, combătând inexorabil orice vederi străine marxismului despre un “erou” şi o “mulţime”, şi a fost adversar la toate eforturile care opuneau “eroul” maselor şi poporului.

Lenin ne-a învăţat că puterea Partidului depinde în mod indisolubil de unitatea sa cu masele, datorită faptului că în spatele Partidului vin masele – muncitori, ţărani, şi intelectuali. Lenin a spus că “Numai cine crede în popor, cine se adânceşte pe sine însuşi în fântâna creativităţii vii a poporului, numai acela va câştiga şi va păstra puterea.”

Lenin a vorbit cu mândrie despre Partidul Comunist Bolşevic ca un lider şi un învăţător al poporului. El a cerut să se prezinte toate problemele importante în faţa opiniei lucrătorilor cu experienţă şi înaintea opiniei Partidului lor. El a spus: “Noi credem în asta, noi vedem în asta înţelepciunea, onoarea şi conştiinţa epocii noastre.”

Lenin a stat în mod hotărât împotriva oricărei încercări care ţintea să micşoreze sau să slăbească rolul conducător al Partidului în structura statului sovietic. El a stabilit principiile bolşevice ale direcţiei Partidului şi norme ale vieţii de Partid, subliniind că principiul călăuzitor al conducerii Partidului constă în colegialitatea sa. Deja în timpul anilor premergători revoluţiei, Lenin a numit Comitetul Central un colectiv de lideri, un gardian şi un interpret al principiilor Partidului. “În timpul perioadei dintre congrese,” a subliniat Lenin, “Comitetul Central păzeşte şi interpretează principiile Partidului.”

Subliniind rolul şi autoritatea Comitetului Central, Vladimir Ilici a arătat: “Comitetul nostru Central constituie prin sine însuşi un foarte strâns grup centralizat şi cu cea mai înaltă autoritate.”

În timpul vieţii lui Lenin Comitetul Central a reprezentat o expresie reală a conducerii colective: a Partidului şi a naţiunii. Fiind un militant revoluţionar-marxist, întotdeauna neabătându-se de la principii, Lenin nu a impus niciodată prin forţă vederile sale în faţa celor ale colaboratorilor săi. El a încercat să convingă. El şi-a explicat părerile cu răbdare celorlalţi. Lenin întotdeauna a văzut înfăptuirea normativelor Partidului şi întărirea statutului Partidului prin realizarea la intervale regulate a congreselor Partidului şi a sesiunilor plenare ale Comitetului Central.

La marile realizări ale lui V.I. Lenin în victoria clasei muncitoare şi a ţăranilor muncitori, pentru victoria Partidului nostru şi pentru aplicarea în viaţă a ideilor comunismului ştiinţific, se adaugă expresia minţii sale ascuţite demonstrată în cele ce urmează. El a detectat la timp în Stalin acele caracteristici negative care au condus ulterior la consecinţe grave. Temându-se pentru soarta viitoare a Partidului şi a patriei sovietice, V. I. Lenin a făcut lui Stalin o caracterizare în totalitate corectă. El a subliniat ca era necesar să se ia în considerare transferul lui Stalin din poziţia de Secretar General deoarece Stalin era excesiv de brutal, nu avea o atitudine adecvată faţă de tovarăşii săi, era capricios şi abuza de putere.

În decembrie 1922, într-o scrisoare către Congresul partidului, Vladimir Ilici a notat: “După ce a ocupat poziţia de Secretar General, tovarăşul Stalin a acumulat în mâinile sale o putere incomensurabilă şi nu sunt sigur dacă el va fi în stare să-şi utilizeze puterea cu grija necesară.”

Această scrisoare – un document politic de o importantă covârşitoare, cunoscută în istoria Partidului ca “Testamentul” lui Lenin – a fost distribuită printre voi, delegaţii la cel de-al XX-le Congres. Aţi citit-o şi fără îndoială că o veţi citi din nou nu numai o dată. Aţi putea să reflectaţi asupra cuvintelor clare ale lui Lenin, în care se exprimă anxietatea lui Vladimir Ilici faţă de Partid, de popor, de stat şi de direcţia viitoare a politicii Partidului.

Vladimir Ilici a scris:

“Stalin este excesiv de brutal, iar acest defect, care poate fi liber tolerat în mijlocul nostru şi în contactele dintre noi comuniştii, devine un defect care nu poate fi tolerat la cineva care deţine poziţia de Secretar General. Datorită acestui lucru, eu propun ca tovarăşii să ia în considerare metoda prin care Stalin să fie mutat din această poziţie şi pentru care un alt om să fie selectat, un om care, mai înainte de toate, va diferi de Stalin printr-o singură calitate, mai exact, printr-o mai mare toleranţă, o mai mare loialitate, o mai mare bunătate şi o atitudine cu mai multă consideraţie faţă de tovarăşi, un temperament mai puţin capricios etc”

Acest document al lui Lenin a fost făcut cunoscut delegaţilor la cel de-al XIII-lea Congres al Partidului, care a discutat chestiunea transferării lui Stalin din poziţia de Secretar General. Delegaţii s-au declarat în favoarea menţinerii lui Stalin în acest post, sperând că va ţine cont de remarcile critice ale lui Vladimir Ilici şi că va fi în stare să-şi înfrângă defectele care i-au cauzat teamă lui Lenin.

Tovarăşi! Congresul Partidului trebuie să se familiarizeze cu două noi documente, care confirmă caracterul lui Stalin deja subliniat de Vladimir Ilici Lenin în “Testamentul” său. Aceste documente sunt o scrisoare de la Nadejda Konstantinovna Krupskaia către Kamenev, care era în acel timp şeful Biroului Politic, şi o scrisoare personală a lui Vladimir Ilici Lenin către Stalin.

Voi da citire acestor documente:

“Lev Borisovici,

Datorită acelei scurte scrisori pe care, cu permisiunea doctorilor am scris-o după cum mi-a dictat-o în cuvinte Vladimir Ilici, ieri Stalin şi-a permis o ieşire neobişnuit de brutală faţă de mine.

Aceasta nu este prima mea zi în Partid. De-a lungul tuturor celor 30 de ani nu am auzit niciodată vreun cuvânt grosolan de la vreun tovarăş. Relaţia dintre Partid şi Ilici nu îi este mai dragă lui Stalin decât mie. Acum am nevoie de maximum de autocontrol. Ce se poate şi ce nu se poate discuta acum cu Ilici eu ştiu mai bine decât orice doctor, deoarece ştiu ce îl enervează şi ce nu. În orice caz eu ştiu mai bine decât Stalin. Mă adresez ţie şi lui Grigori [Zinoviev] ca nişte tovarăşi mult mai apropiaţi de V[ladimir] I[lici]. Te implor să mă protejezi de interferenţa brutală în viaţa mea privată, de invectivele dezgustătoare şi de ameninţări. Nu mă îndoiesc ce fel de decizie unanimă va fi din partea Comisiei de Control [în această privinţă], cu care Stalin găseşte cu cale să mă ameninţe. În orice caz, nu am nici puterea, nici timpul ca să le pierd în această dispută prostească. Şi sunt o fiinţă omenească iar nervii mei sunt întinşi la maximum.

N. Krupskaia”

Nadejda Konstantinovna a scris această scrisoare pe 23 decembrie, 1922. După două luni şi jumătate, pe 23 martie 1923, Vladimir Ilici Lenin i-a trimis lui Stalin următoarea scrisoare:

“Către tovarăşul Stalin: (copii către Kamenev şi Zinoviev):

Dragă tovarăşe Stalin!

V-aţi permis să o convocaţi cu brutalitate la telefon pe soţia mea şi v-aţi permis să o mustraţi cu bădărănie. În ciuda faptului că ea v-a spus că a căzut de acord să uite ce s-a zis, să ştiţi că Zinoviev şi Kamenev au auzit de asta de la ea. Nu am nicio intenţie să uit uşor ce este făcut împotriva mea. Nu cred că este nevoie să subliniez aici că eu consider că îmi este adresat ceea ce este făcut împotriva soţiei mele. De aceea, vă cer ca să cântăriţi bine dacă sunteţi de acord ca să vă retrageţi cuvintele şi să vă cereţi scuze, în caz contrar înseamnă că preferaţi să rupem relaţiile.

Cu sinceritate: Lenin, 5 martie, 1923”

Tovarăşi! Nu voi comenta aceste documente. Ele vorbesc elocvent pentru ele însele. Deoarece Stalin s-a putut comporta în această manieră în timpul vieţii lui Lenin, mai precis cum s-a putut comporta faţă de Nadejda Konstantinovna Krupskaia – pe care Partidul o ştie bine şi pe care o apreciază ca pe un prieten loial al lui Lenin şi ca pe un luptător activ pentru cauza Partidului, încă de la crearea sa – ne putem imagina cu uşurinţă cum i-a tratat Stalin pe ceilalţi oameni. Aceste trăsături negative ale sale s-au dezvoltat constant iar în timpul ultimilor săi ani au ajuns să aibă un caracter absolut de nesuportat.

Aşa cum au demonstrat evenimentele ulterioare, teama lui Lenin era justificată. În prima perioadă după moartea lui Lenin, Stalin a mai acordat atenţie sfaturilor sale, dar mai târziu a început să nesocotească avertismentele serioase ale lui Vladimir Ilici. Când analizăm practica lui Stalin în ceea ce priveşte direcţia Partidului şi a ţării şi când ne oprim ca să luăm în considerare tot ce a făptuit Stalin, trebuie să fim convinşi că temerile lui Lenin au fost justificate. Trăsăturile caracteristice ale lui Stalin, care, în timpul vieţii lui Lenin, eru în stare incipientă, s-au transformat în timpul ultimilor ani într-un grav abuz de putere al lui Stalin, care a cauzat un rău nespus Partidului nostru.

Trebuie să luăm serios în considerare şi să analizăm corect acest subiect pentru a zădărnici orice posibilitate a unei repetări în orice formă aceea ce a avut loc în timpul vieţii lui Stalin, care în mod absolut nu a tolerat modul colegial în conducere şi în muncă, şi care a practicat violenţa brutală, nu numai împotriva a orice i s-a opus, dar şi împotriva a ceea ce semăna, pentru caracterul său capricios şi despotic, că ar fi contrar conceptelor sale.

Stalin nu a acţionat prin persuasiune, prin explicare şi prin cooperare răbdătoare cu oamenii, ci prin impunerea conceptelor sale cerând supunere absolută faţă de opiniile sale. Oricine s-a opus acestor concepte sau a încercat sa-şi demonstreze propriul punct de vedere şi corectitudinea poziţiei sale a fost condamnat la pierderea postului din conducerea colectivă precum şi la o ulterioară anihilare morală şi fizică. Aceasta a fost cu deosebire adevărat în timpul perioadei care a urmat celui de-al XVII-lea Congres, când mulţi membri proeminenţi ai Partidului, dar şi activişti de rând ai Partidului, oneşti şi dedicaţi cauzei comunismului, au căzut victime despotismului lui Stalin.

Trebuie să afirmăm că Partidul a dus o luptă serioasă cu troţkiştii, cu dreapta şi cu naţionaliştii burghezi, iar acest lucru a dezarmat ideologic pe toţi duşmanii leninismului. Această luptă ideologică a fost condusă cu succes, iar ca rezultat Partidul a devenit mai puternic şi mai moderat. Aici Stalin a jucat un rol pozitiv.

Partidul a condus o mare luptă politico-ideologică împotriva acelora din propriile rânduri care au propus teze anti-leniniste, care reprezentau o linie politică ostilă Partidului şi cauzei socialismului. Aceasta a fost o luptă dificilă şi încăpăţânată dar a fost o luptă necesară, deoarece linia politică a ambelor blocuri, cel troţkist-zinovievist şi cel al buhariniştilor ar fi condus până la urmă către restaurarea capitalismului şi către capitularea în faţa burgheziei mondiale. Să luăm în considerare pentru un moment ce s-ar fi întâmplat dacă în 1928-1929 o deviere de dreapta a liniei politice ar fi prevalat printre noi, sau orientarea către “industrializarea rochie-de-bumbac”, sau către kulac, etc. Acum nu am fi avut o puternică industrie grea; nu am fi avut kolhozuri; ne-am fi găsit dezarmaţi şi slabi în faţă încercuirii capitaliste.

Acesta a fost motivul pentru care Partidul a condus o inexorabilă luptă ideologică, explicând tuturor membrilor [săi] dar şi maselor fără de Partid cât de dăunătoare şi de periculoase sunt propunerile opoziţiei troţkiste şi a oportuniştilor de dreapta. Iar uriaşa muncă de explicare a liniei Partidului a dat roade. Atât troţkiştii cât şi oportuniştii de dreapta au fost izolaţi politic. O majoritate covârşitoare a Partidului a sprijinit linia leninistă, iar Partidul a fost în stare să trezească şi să organizeze masele pentru aplicarea liniei leniniste şi pentru construcţia socialismului.

Un fapt demn de a fi notat este ca măsurile represive extreme nu au fost folosite împotriva troţkiştilor, a zinovieviţilor, a buhariniştilor şi a altora în timpul luptei ideologice furioase contra lor. Lupta [în anii 1920] a fost pe baze ideologice. Dar câţiva ani mai târziu, când socialismul în ţara noastră era fundamental construit, când clasele exploatatoare erau în general lichidate, când structura socială sovietică se schimbase radical, când baza socială pentru mişcările politice şi pentru grupurile ostile Partidului se contractase la limită, deci când oponenţii ideologici ai Partidului erau de mult învinşi din punct de vedere politic – atunci a început represiunea îndreptată împotriva lor. A fost precis în timpul acestei perioade (1935-1937-1938) când s-a născut practica represiunii în masă prin aparatul guvernamental, mai înainte asupra duşmanilor leninismului – troţkişti, zinovieviţi, buhanişti, de mult învinşi politic de către Partid – şi mai apoi de asemenea împotriva a mulţi comunişti oneşti, împotriva acelor cadre ale Partidului care au purtat greaua sarcină a Războiului Civil şi a primilor şi a celor mai dificili ani ai industrializării şi colectivizării, cei care au luptat activ împotriva troţkiştilor şi a celor de dreapta faţă de linia leninistă a Partidului.

Link la original engleză.

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

 

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Daniel Francesco

Daniel Francesco

2 Comments

  1. ateu
    7 August 2011

    Cea mai mare tragedie a poporului rus: nasterea lui Lenin.
    A doua cea mai mare tragedie: moartea lui Lenin.

  2. Pataphyl
    7 August 2011

    @1

    Abisal de adînc, cît hăul… ????

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

România a făcut mulți pași în direcția corectă de la revoluția din 1989. Cu toate acestea, revoluția nu a fost niciodată terminată în România. Influența malefică a Rusiei, datorită proximității sale geografice față de România și relația continuă a României cu China comunistă, creează multe probleme care subminează progresele economice și democratice ale României, precum …

adrian zuckerman foto