Majestăţile Voastre, Alteţe Regale, distinşi membri ai Comitetului Norvegian Nobel, cetăţeni ai Americii, şi cetăţeni ai lumii:

Primesc această onoare cu adâncă gratitudine şi mare umilinţă. Este un premiu care vorbeşte celor mai înalte aspiraţii ale noastre – că pentru toată cruzimea şi suferinţa lumii noastre, nu suntem doar prizonierii destinului. Acţiunile noastre contează, şi ele pot înclina istoria în direcţia justiţiei.

Şi totuşi aş fi neglijent dacă nu aş recunoaşte controversa considerabilă pe care a generat-o decizia generoasă a dumneavoastră. În parte, aceasta este pentru că sunt la început, şi nu la sfârşitul încercărilor mele pe scenă lumii. Comparat cu unii din giganţii istoriei care au primit acest premiu – Schweitzer şi King; Marshall şi Mandella – realizările mele sunt palide. Şi când sunt bărbaţi şi femei din toată lumea care au fost încarceraţi şi bătuţi pentru că au sprijinit dreptatea; sau aceia care se trudesc în organizaţii umanitare ca să uşureze suferinţa; sau milioanele nerecunoscute a căror acte de curaj şi compasiune tăcute îi pot inspira şi pe cei mai închistaţi cinici. Nu pot găsi argumente cu aceia care îi găsesc pe aceşti bărbaţi şi femei – unii cunoscuţi, unii necunoscuţi tuturora în afara celor pe care îi ajută – că sunt mult mai îndreptăţiţi decât mine la această onoare.

Dar probabil cea mai profundă problemă care înconjoară primirea acestui premiu este faptul că sunt Comandantul Suprem al militarilor unei naţiuni aflate în mijlocul a două războaie. Unul dintre aceste războaie se îndreaptă către sfârşit. Celălalt este un război pe care America nu l-a căutat; unul în care ne sunt alături alte 42 de naţiuni – incluzînd Norvegia – într-un efort în care ne apărăm pe noi înşine şi toate naţiunile de alte atacuri.

Şi totuşi, noi suntem în război, şi sunt responsabil pentru trimiterea a mii de tineri americani ca să se lupte pe un pământ îndepărtat. Unii vor ucide, şi unii vor fi ucişi. Şi aşa am venit aici cu un acut simţ al costurilor conflictului armat – încărcat cu întrebări dificile despre relaţia dintre război şi pace, şi cu efortul nostru ca să-l înlocuim pe unul cu celălalt.

Aceste întrebari de acum nu sunt noi. Războiul, într-o formă sau alta, a apărut cu primul om. Iar la răsăritul istoriei, moralitatea sa nu era pusă la îndoială; era doar un fapt, ca seceta şi boala – maniera în care triburile şi mai apoi civilizaţiile îşi urmăreau puterea şi în care îşi rezolvau disputele.

Iar peste timp, când codurile de legi au urmărit să ţină sub control violenţa în cadrul grupurilor, aşa au căutat şi filozofii şi clericii şi oamenii de stat să reglementeze puterea distrugătoare a războiului. A apărut conceptul de „război drept”, sugerând că războiul nu este justificat doar când sunt întrunite anumite condiţi: dacă este purtat ca ultima alternativă sau ca autoapărare; dacă forţa utilizată este proporţională; şi dacă, atunci când este posibil, ca civilii să fie feriţi de violenţă.

Binenteles că ştim că în cea mai mare parte a istoriei acest concept de „război drept” a fost respectat foarte rar. Capacitatea fiinţelor umane de a se gândi la căi noi pentru a se omorâ unii pe alţii s-a dovedit a fi nesfârşită, aşa cum a fost capacitatea noastră că să-i iertăm pe aceia care arată diferit sau se închină la alt Dumnezeu. Războaiele dinte armate au lăsat locul la războaie între naţiuni – războaie totale în care distincţia dintre combatant şi civil a devent neclară. Pe parcursul a 30 de ani, un astfel de măcel a înghiţit de două ori acest continent. Şi în timp ce este greu să concepi o cauză mai justă că aceea a înfrângerii Celui De-al Treilea Rech sau a puterilor Axei, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial numărul civililor a depăşit numărul soldaţilor care au pierit.

În urma unei asemenea distrugeri, şi odată cu începutul erei nucleare, a devenit evident deopotrivă învingătorului şi învinsului că lumea avea nevoie de instituţii care să prevină un alt război mondial. Şi în acest fel, la un sfert de secol de la respingerea de către Senatul Statelor Unite a Ligii Naţiunilor – idee pentru care Woodrow Wilson a primit acest premiu – America a condus lumea în construirea unei arhitecturi care să păstreze pacea: un Plan Marshall şi o organizaţie a Naţiunilor Unite, mecanisme care să guverneze modalitatea de a purta războiul, tratate care să protejeze fiinţele umane, să prevină genocidul sau să restricţioneze cele mai periculoase arme.

În multe cazuri, aceste eforturi s-au încununat de succes. Da, s-au desfăşurat războaie îngrozitoare, şi s-au comis atrocităţi. Dar nu a existat un Al Treilea Război Mondial. Războiul Rece s-a termiat cu mulţimi triumfătoare demolând un zid. Comerţul a închis rănile dintr-o mare parte din lume. Miliarde de oameni au fost ridicaţi din sărăcie. Idealurile libertăţii şi auto-determinării, egalităţii şi domniei legii au avansat fără încetare. Suntem moştenitorii prevederii şi bravurii trecutului generaţiilor, iar asta este o moştenire pentru care ţara mea are dreptul să fie mândră.

Şi totuşi, la zece ani în noul secol, această nouă arhitectură se menţine legată sub greutatea unor noi ameninţări. Lumea poate că nu mai tremură la perspectiva războiului dintre două superputeri, dar proliferarea poate să crească riscul unei catastrofe. Terorismul a fost pentru mult timp o tactică, dar tehnologia modernă permite unui grup mic de oameni cu o ură nemăsurată să omoare inocenţi pe o scară îngrozitoare.

Mai mult, războaiele dintre naţiuni au lăsat locul din ce în ce mai mult la războaiele din interiorul naţiunilor. Resuscitarea conflictelor etnice şi sectare, creşterea mişcărilor secesioniste, a insurgenţelor, precum şi statele eşuate – toate aceste lucruri au pus din ce în ce mai mulţi civili într-un haos fără sfârşit. În războaiele de astăzi, sunt ucişi mult mai mulţi civili decât soldaţi, seminţele unor viitoare conflicte sunt însămânţate, economiile sunt distruse, societăţile civile sunt divizate, se aglomerează refugiaţii, copiii sunt speriaţi.

Astăzi nu am adus cu mine o soluţie definitivă la problemele războiului. Ceea ce ştiu este că întâlnirea acestor provocări va necesita aceeaşi vizine, muncă intensă şi insistenţă ca a acelor bărbaţi şi femei care au acţionat atât de curajos cu zeci de ani în urmă. Şi ne va cere să gândim în moduri noi despre noţiunile de război drept şi despre imperativele unei paci juste.
Trebuie să începem prin a recunoaşte un adevăr greu. Că nu vom elimina conflictele violente pe parcursul vieţii noastre. Vor exista momente când naţiunile – acţionând individual sau în grup vor găsi că utilizarea forţei nu este numai necesară dar este şi justificată moral.

Fac această declaraţie purtînd în minte ceea ce cu ani în urmă Martin Luther King Jr. a spus la aceeaşi ceremonie, „Violenta nu aduce niciodată o pace permanentă. Nu rezolvă problemele sociale. Ci numai crează probleme noi şi mult mai complicate.” Sunt cineva care se află aici ca o consecinţă directă a muncii de o viaţă a dr-lui King, eu sunt martorul forţei morale a non-violenţei. Ştiu că nu este nimic slab – nimic pasiv – nimic naiv – în credinţa şi vieţile lui Gandhi şi King.

Dar ca un şef de stat care a jurat să protejeze şi să-şi apere naţiunea, nu pot să fiu condus doar de exemplele lor. Văd lumea aşa cum este, şi nu pot să stau inactiv în faţă unor ameninţări la adresa poporului american. Pentru a nu greşi: răul există în lume. O mişcare non-violentă nu putea să oprească armatele lui Hitler. Negocierile nu pot convinge liderii Al-Qaeda să lase jos armele. Pentru a spune că forţa este uneori necesară nu este o chemare la cinism – este o recunoaştere a istoriei, a imperfecţiunilor omului şi a limitelor raţiunii.

Ridic aceast punct, încep cu asta deoarece în multe ţări există o adâncă ambivalenţă despre acţiunea militară din prezent, indiferent de cauză. Şi uneori, aceasta este acompaniată de o reflecţie suspicioasă cu privire la America, singura superputere militară a lumii.

Dar lumea trebuie să-şi aducă aminte că nu a fost ca simplele instituţii internaţionale – nu doar tratatele şi declaraţiile – să aducă stabilitatea într-o lume de după Cel de-al Doilea Război Mondial. Orice greşeli am fi făcut, faptul crud este acesta: Statele Unite ale Americii au ajutat la subscrierea securităţii globale pentru mai mult de şase decenii cu sângele cetăţenilor noştri şi cu puterea armelor noastre. Serviciul şi sacrificiile bărbaţilor şi femeilor în uniformă a promovat pacea şi prosperitatea din Germania în Coreea, şi a permis ca democraţia să se stabilizeze în locuri ca Balcanii. Am dat naştere la această sarcină nu pentru că urmărim să ne impunem voinţa. Am făcut-o dintr-un egoism luminat – deoarece căutăm un viitor mai bun pentru copiii şi nepoţii noştri, şi pentru că noi credem că vieţile lor vor fi mai bune dacă copiii şi nepoţii celorlalţi pot trăi în libertate şi prosperitate.

Deci da, instrumentele războiului au un rol în conservarea păcii. Şi totuşi acest adevăr este necesar să coeziste cu altul – că indiferent cât este de justificat, războiul promite tragedia umană. Curajul şi sacrificial soldatului este plin de glorie, exprimând dedicarea către ţară, către cauză, către camarazii de arme. Dar războiul în sine nu este niciodată glorios şi noi nu trebuie să-l proclamăm că ar fi aşa.

Deci o parte din provocarea noastră este să reconciliem aceste două ireconciliabile adevăruri – că războiul este necesar uneori şi că la un anumit nivel războiul este expresia nebuniei umane. În mod concret, trebuie să ne dirijăm eforturile către ţinta pe care a numit-o Preşedintele Kennedy cu mult timp în urmă. ”Să ne concentrăm”, a spus, „pe o abordare mai practică a păcii, mai uşor de realizat, bazată nu pe o revoluţie dintr-o dată în natura umană ci pe o evoluţie graduală în instituţiile umane.” O evoluţie graduală în instituţiile umane.

Cum ar putea să arate această evoluţie? Care ar putea să fie aceşti paşi?

Ca să încep, eu cred că toate naţiunile – cele puternice la fel ca şi cele slabe – trebuie să adere la standardele care guvernează utilizarea forţei. Eu – că orice şef de stat – îmi rezerv dreptul de a acţiona unilateral dacă este necesar pentru a-mi proteja naţiunea. În orice caz, sunt convins că aderând la standarde, la standardele internaţionale, îi întăreşte pe cei care o fac şi îi izolează şi îi slăbeşte pe cei care nu o fac.

Am vorbit destul de mult despre chestiunea dacă trebuie să ne bazăm pe minţile şi inimile noastre când alegem să purtăm un război. Dar lăsaţi-mă să mă întorc la efortul nostru de a evita asemenea alegeri tragice, şi să vorbesc despre trei căi prin care putem să construim o pace justă şi durabilă.

Prima cale, în relaţie cu acele naţiuni care încalcă reglementările şi legile, eu cred că trebuie să dezvoltăm alternative destul de puternice la violenţă care să conducă la schimbarea de comportament – pentru că dacă vrem o pace de durată, atunci cuvintele comunităţii internaţionale trebuie să însemne ceva. Acele regimuri care încalcă reglementările trebuie să dea socoteală. Sancţiunile trebuie să însemne un preţ real. Intransigenţa trebuie să fie confruntată cu un presiune crescută – iar o asemenea presiune există numai când lumea acţionează ca un întreg.

Un exemplu urgent este efortul de a preveni răspândirea armelor nucleare, şi urmărirea ţelului unei lumi fără ele. În mijlocul secolului trecut, naţiunile au convenit să fie legate printr-un tratat al cărui conţinut este clar: toţi vom avea acces la puterea nucleară folosită în scopuri paşnice; iar aceia fără arme nucleare le vor abandona; iar aceia cu arme nucleare vor lucra împreună pentru a realiza dezarmarea. Eu sunt hotărât să menţin acest tratat. Este în centrul politicii mele externe. Şi lucrez cu Preşedintele Medvedev ca să reducem stocurile de arme nucleare din America şi Rusia.

Dar este de asemenea de datoria tuturora să insiste ca naţiuni ca Iranul şi Coreea de Nord să nu submineze sistemul. Aceia care reclamă că respectă legea internaţională nu pot să privească într-o parte când aceste legi sunt nesocotite. Aceia cărorea le pasă pentru propria lor securitate nu pot să ignore pericolul unei curse a înarmărilor în Orientul Mijlociu sau în Asia de Est. Aceia care caută pacea nu pot să stea inactivi când naţiunile se înarmează pentru războiul nuclear.

Acelaşi principiu se aplică acelora care încalcă legile internaţionale prin brutalizarea propriilor lor cetăţeni. Când există un genocid în Darfur, violuri sistematice în Congo, represiune în Birmania – trebuie să fie şi consecinţe. Da, vor fi angajări de discuţii; da, va fi diplomaţie – dar trebuie să existe consecinţe în momentul când eşuează toate acestea. Şi cu cât vom lucra mai strâns împreună, cu atât mai puţin ne vom confrunta cu alegerea între o intervenţie armată şi complicitatea la opresiune.

Aceasta mă conduce la cel de-al doilea punct – natura păcii pe care o urmărim. Pentru că pacea nu este doar absenţa unui conflict vizibil. Numai o pace justă bazată pe drepturile inalienabile şi pe demnitatea fiecărui individ poate să fie cu adevărat durabilă.

Aceasta a fost raţiunea care i-a condus pe cei care au elaborat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În faţa devastării, ei au recunoscut că dacă nu sunt protejate drepturile omului, pacea va fi doar o promisiune goală.

Şi totuşi aceste cuvinte sunt ignorate de prea multe ori. Pentru unele ţări, eşecul în menţinerea drepturilor omului este scuzat de sugestia falsă ca acestea sunt într-un fel sau altul principii occidentale, străine de culturile locale sau de stadiul dezvoltării naţiunii. Şi în sânul Americii, a existat o lungă tensiune între cei care se descriau pe ei înşişi că idealişti sau realişti – o tensiune care sugerează o alegere severă între urmărirea unor interese înguste sau o campanie fără sfârşit de a impune valorile noastre pe tot globul.

Eu resping aceste alegeri. Eu cred că pacea este instabilă când cetăţenilor le este negat dreptul de a vorbi liber sau să se roage aşa cum doresc; să-şi aleagă proprii lor conducători sau să se adune fără teamă. Supărările blocate se agravează, iar suprimarea identităţilor tribale şi religioase poate conduce la violenţă. Ştim însă că şi opusul este adevărat. Numai când Europa a devenit liberă şi-a găsit în sfârşit pacea. America nu a purtat niciodată un război împotriva unei democraţii, iar cei mai apropiaţi prieteni ai noştri sunt ţările unde guvernele protejează drepturile cetăţenilor lor. Indiferent cât de rece ar fi definite, negarea aspiraţiilor umane nu este nici în interesul Americii, nici al lumii.

Deci chiar dacă respectăm unicitatea culturii şi tradiţiilor diverselor ţări, America va fi mereu o voce pentru acele aspiraţii care sunt universale. Vom fi martorii la demnitatea tăcută a unor reformatori ca Aung Sang Suu Kyi; a bravurii unor locuitori ai Zimbabwe care votează înfruntând bătăile; a sutelor de mii care au demonstrat în tăcere pe străzile Iranului. Asta ne spune că liderii acelor guverne le este teamă de aspiraţiile concetăţenilor lor mai mult decât de puterea oricărei alte naţiuni. Şi că este de responsabilitatea tuturor oamenilor liberi şi a tuturor naţiunilor libere să spună clar că aceste mişcări – acestor mişcări de speranţă şi istorie – ne au de partea lor.

De asemenea, permiteţi-mi să spun următoarele: promovarea drepturilor omului nu poate fi doar în manieră discursivă. Uneori, trebuie să fie cuplată cu o diplomaţie meticuloasă. Ştiu că întâlnirea cu regimurile opresive nu-i lipseşte puritatea satisfăcătoare a indignării. Dar ştiu de asemenea că sancţiunile fără tentative de contact – condamnarea fără a discuta – pot să poarte cu ele numai un status quo cu handicap. Niciun regim opresiv nu poate să facă un drum înapoi dacă nu are şansa unei uşi deschise.

În lumina ororilor Revoluţiei Culturale, întâlnirea lui Nixon cu Mao a apărut de nescuzat – şi totuşi a pus cu siguranţă China pe o cale unde milioane de oameni din cetăţenii săi s-au ridicat din sărăcie şi s-au conectat la societăţile deschise. Relaţia dintre Papa Ioan Paul cu Polonia a creat spaţiu nu numai pentru Biserica Catolică, dar şi pentru lideri ai muncitorilor ca Lech Walesa. Eforturile lui Ronald Reagan pentru controlul armelor şi susţinerea politicii de perestroika nu numai că a îmbunătăţit relaţiile cu Uniunea Sovietică, dar a şi dat putere dizidenţilor din Europa de Est. Aici nu există o formulă simplă. Dar trebuie să încercam cât demult putem că să echilibrăm izolarea cu angajamentul în discuţii, presiunea cu incentivele, în aşa fel încât drepturile şi demnitatea omului să avanseze în timp.

În al treilea rând, o pace include nu numai drepturi civile şi politice – trebuie să acopere securiatea economică şi oportunitatea. Pentru că o pace adevărată nu este doar eliberare de teamă, dar este şi eliberare de necesitate.

Este un adevăr fără îndoială că dezvoltarea prinde rădăcini rareori fără securitate; este de asemenea adevărat că securitatea nu există unde fiinţele umane nu au acces la suficientă hrană, sau la apă curată, sau la medicamentele şi adăposturile de care au nevoie să supravieţuiască. Ea nu există unde copiii nu pot aspira la o educaţie decentă sau la o slujbă ca să susţină o familie. Absenţa speranţei poate să distrugă o societate din interior.

Şi de aceea ajutându-i pe fermieri să-şi hrănească concetăţenii – sau ajutând natiunle să-şi educe copiii şi să poarte de grijă de cei bolnavi – nu este doar pură caritate. Este de asemenea motivul pentru care lumea trebuie să se adune ca să se confrunte cu schimbările climatice. Există puţine argumente ştiinţifice care să susţină că, dacă nu facem nimic, nu vom înfrunta mai multă secetă, o foamete mai mare, deplasări de populaţie mai mari – şi toate acestea vor alimenta mai multe conflicte pe zeci de ani. Din acest motiv, nu este vorba doar de oamenii de ştiinţă şi de activiştii ambientalisti care cheamă la o acţiune rapidă şi în forţă – sunt şi comandanţii militari din ţara mea şi alţii care înţeleg că este pusă în balanţă securitatea comună.

Înţelegeri între ţări. Instituţii puternice. Sprijin pentru drepturile omului. Investiţii în dezvoltare. Toate acestea sunt ingredientele vitale în producerea evoluţiei de care vorbea preşedintele Kennedy. Şi totuşi, nu cred că noi avem voinţa,determinarea, puterea stabilă de a completa această muncă fără ceva în plus – şi aceasta este continua expansiune a imaginaţiei noastre morale; o insistenţă asupra faptului că există ceva ireductibil avut de toţi în comun.

Cu cât lumea devine mai mică, ai putea crede că ar fi mai uşor pentru fiinţele umane să-şi recunoască asemănările; să înţeleagă că urmărim de fapt aceleaşi lucruri; că noi sperăm în şansa de a ne trăi vieţile având părţile noastre de fericire şi împlinire pentru noi şi familiile noastre.

Şi totuşi cumva, dată fiind viteza ameţitoare a globalizării şi nivelarea culturală a modernităţii, poate ca nu este o surpriză că oamenii se tem de pierderea a ceea ce ei apreciază în identităţile lor particulare – rasa lor, tribul, şi poate cel mai mult religia lor. În unele locuri, această teamă a condus la conflict. Uneori, ai senzaţia că te mişti în sens invers. Vedem asta în Orientul Mijlociu, unde conflictul dintre arabi şi evrei pare că s-a solidificat. Vedem acest lucru în ţările despărţite de conflictele tribale.

Şi mult mai periculos, vedem asta în modul în care religia este utilizată la justificarea uciderii inocenţilor de către aceia care au deformat şi au pângărit marea religie a islamului, şi care au atacat ţara mea din Afganistan. Aceşti extremişti nu sunt primii care ucid în numele lui Dumnezeu; cruzimile Cruciadelor sunt înregistrate îm mod amplu. Dar ei ne reamintesc că niciun Război Sfânt nu poate fi un război drept. Pentru că dacă tu crezi că îndeplineşti voinţa divină, atunci nu există necesitatea restricţiei – nu este necesar să cruţi pe mamă gravidă, sau pe medic, sau pe lucrătorul Crucii Roşii, sau chiar o persoană din propria religie. O asemenea vedere distorsionată este nu numai incompatibilă cu conceptul păcii, dar cred că este incompatibilă cu scopul ultim al credinţei – pentru care o regulă care există la inima fiecărei religii majore este aceea că nu faci altora ceea ce nu ai vrea că ei să facă asupra noastră.

Aderând la această lege a dragostei a fost mereu bătălia centrală a naturii umane. Pentru că suntem supuşi greşelii. Facem greşeli, şi cădem victime ale tentaţiilor mândriei, şi puterii, şi chiar ale răului. Chiar şi aceia dintre noi are au cele mai bune intenţii eşuează uneori să îndrepte greşelile înaintea noastră.

Dar nu trebuie să gândim că dacă natura umană este perfectă pentru noi atunci condiţia umană poate fi adusă la perfecţie. Nu trebuie să trăim într-o lume idealizată ca să ne atingem acele idealuri care o vor face un loc mai bun. Non-violenţa practicată de oameni ca Gandhi şi King nu au putut fi practice sau posibile în orice circumstanţe, dar dragostea pe care au predicat-o – acea încredere fundamentală în progresul uman, aceasta trebuie să fie Steaua Nordului care ne ghidează în călătoria noastră.

Pentru că dacă pierdem această credinţă – dacă o negăm ca fiind stupidă sau naivă; dacă o s-o separăm de deciziile pe care le luăm în probleme ca războiul şi pacea – atunci pierdem ceea ce este mai de bun în privinţa umanităţii. Ne pierdem sensul posibilităţii. Ne pierdem busola morală.

Ca şi generaţiile de dinaintea noastră, trebuie să respingem acel viitor. Aşa cum spunea dr. King cu aceeaşi ocazie cu mulţi ani în urmă, „Refuz să accept disperarea ca răspuns final la ambiguităţile istoriei. Refuz să accept părerea că ‘ismele condiţiei umane din prezent îl pot face pe om moralmente incapabil să atingă eternele idealuri cu care se confruntă mereu.”

Haideţi să ajungem la lumea care ar trebui să fie – aceea care luceşte de divinul care ne frământă înăuntrul fiecăruia dintre sufletele noastre.

Undeva astăzi, aici şi acum, în lumea care este, un soldat vede că este depăşit de forţa de foc, dar stă ferm să păstreze pacea. Undeva astăzi, în această lume, un tânără protestatară aşteaptă brutalitatea guvernului, dar are curajul să-şi continuie marşul. Undeva astăzi, o mamă care se zbate în sărăcie îşi găseşte timp să-şi educe copilul, să adune cele câteva monede pe care le are ca să-şi trimită copilul la şcoală – deoarece ea crede că o lume crudă are totuşi un loc pentru visele acelui copil.

Haideţi să trăim prin exemplul lor. Putem recunoaşte că opresiunea va fi mereu cu noi, dar ne vom strădui pentru dreptate. Putem admite lipsa de tratament a depravării, dar să ne străduim pentru demnitate. Cu ochii limpezi, putem înţelege că încă va fi război, dar totuşi ne străduim pentru pace. Putem să o facem – pentru că aceasta este istoria progresului uman; aceasta este speranţa lumii noastre; iar în acest moment al provocării, aceasta trebuie să fie munca noastră aici pe pământ.

Vă mulţumesc foarte mult.

Traducerea discursului de la Oslo s-a efectuat dupa originalul postat pe situl Casei Albe.