La îndemnul mai vechi al prietenului Pataphyl şi pentru puţină destindere, ba chiar dezcrîncenare, m-am gîndit să postez următorul text. Trebuie spus că am căpătat mai multe cucuie de la o serie de românce verzi pentru un text asemănător. Domnul Alex Ştefănescu însă m-a alinat:(…). „Mi-au plăcut şi povestirile în care apar ca personaje Ion Creangă, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Nu oricine ar fi reuşit să-i evoce atât de emoţionant jucându-se de-a evocarea, aşa cum faceţi dv. Nu aş ezita să cumpăr din librării o carte care ar cuprinde asemenea texte, chiar şi dacă pentru asta ar trebui să fac un drum până la Iaşi” (Alex Ştefănescu pe blogul său, 1 febr. 2011). Unele explicaţii ale mele şi comentariile altora la text se găsesc pe Roliteratura (dar azi, nu ştiu de ce, văd că site-ul e suspendat). Iată însă textul:
Cum era ocupat până peste cap cu treburile lui poeticeşti și filosoficeşti, Mihai Eminescu nu prea avea timp să se ţină de casă. ”Să-mi angajez un fecior – și-a zis – să ţină curat în casă, să-mi perie hainele, să-mi văcsuiască botinele, să-mi facă o cafea, un ceai, că, de mâncat, mănânc la restaurant.” Buun! Bine gândit, bine chitit, numai că servitorii cereau scump. Aşa se face că Tinca Vartic, ţiitoarea lui Ion Creangă, îi zice într-o bună zi:
-Bădiţă Miai, ia-o pe soru-mea fată în casă. Scăpi cu juma de preţ şi nu-ţi face treaba pe dos, ca feciorii!
-Adică cum? se ruşină poetul.
-Adică… aşa! zâmbi Tinca. Că doar mata nu eşti pi… dos… nic!
Zis și făcut! Nu multă vreme după aceea a intrat fată în casă la Eminescu numita Tinca Vartic. Tot Tinca o chema, ca şi pe soră-sa mai mare, fiindcă taică-său, când s-a dus la popă s-o treacă în mitrică, era făcut praştie şi nu mai ştia nici cum îl cheamă, d-apoi că mai are o Tincă. Ş-aşa, de la cârciumă pân’la biserică şi înapoi, s-a trezit cu două Tinci.
Bietul poet s-a bucurat că are o fată în casă, dar, vai! sărmanul bine mult rău aşteaptă! În osebire de Tinca ţiitoarea, care era o femeie la locul ei, chit că proastă ca oaia, Tinca fata în casă era o leneşă, o bârfitoare și o uşărnică ce nu s-a mai pomenit! Cât despre prostie, nu era mai hâtră ca soră-sa. Ba mai era şi hoaţă pe deasupra! A mătrăşit sfeşnicele de argint ale poetului şi le-a vândut pe mai nimic lui Finkelman în piaţă la Sân Spiridon, ca să-şi cumpere ruminele. Lua manuscrise de pe masa de brad şi le ardea, zicând că nu are cu ce aprinde focul. Vai, câte poezii minunate nu s-au pierdut astfel? Umbla cu vorba prin mahala, pe la rândăşoaice, pe la birjari şi tot felul de cumetre, şi-l făcea albie la porci pe stăpânu-său: ba că-i năuc, ba că-i dezblehuiet şi umblă cu izmene rupte, ba că uită cu săptămânile oala de noapte plină sub pat, că împute casa (de parcă nu ea trebuia s-o verse), ba că ceea, ba că cealaltă.
Şi se fandosea şi se marghiolea Tinca la marea ştiinţă: ceea că nu ştie să facă, ceea că nu-i place să facă, cealaltă că nu vrea să facă. Ce mai, era din celea care se înăduşă sub limbă, dacă pune mâna şi munceşte cât de puţin; asudă mâncând şi îngheaţă lucrând. Vorba bunică-mii: Până se îmbracă o supt viţelul la vacă. Dar să nu zic vorbă multă, în câteva săptămâni l-a pus sub papuc pe poet, care umbla cu ea, cum umbli cu-n cociug cu ouă. Cum sărmanul Eminescu era o fire blajină, nu-i zicea Tincăi nici „dă-te mai încolo”, se jena să-i facă vreun reproş ori vreo observaţie cât de mică. Poet, de! Sensibil!
Marele său prieten, Ion Creangă, a cam zăpsit cum şade treaba şi i-o spunea pe şleau:
-Ăra, bădie Mihai! S-o urcat scroafa-n copac! Nici ţucalul nu-l varsă, de pute la mata în casă, să mă ierţi, ca la haznaua de la Câcaina. Pune mâna pe cură şi-i trage câteva tapangele, că ştii stihurile:
Să aibă bărbatul un biciu bun la sine
Şi la cur să-i deie una sută bine.
-Eh, are şi calităţi, orice-ai zice, face poetul.
-Are, are, nimic de zis, da’ ce se cunoaşte o lingură de miere la o putină de câcat. Bine a zis cine a zis că fie capra cât de râioasă coada tot în sus şi-o ţine!
-Ei, lasă! S-a îndrepta, biata fată, zice poetul împăciuitor.
-Nu se mai îndreaptă ea câtu-i hăul şi pârăul. Nu ştii vorba:
La calul nărăvit
Pinten ascuţit.
Lasă ”jena”, bădie Mihai, şi căpăceşte-o! Să ştii de la mine: Femeia nebătută îi ca moara neferecată. Apuc-o de cânepa dracului şi bag-o sub covată. Dă-o cu nasu-n scârnă, că bărbatul după vână se cunoaşte şi femeia după ochi. Iaca aşa! Bate apa-n chiuă să s-aleagă untul; ori bate fierul până-i cald, că pe urmă bate-i urma cu ciomagul. Of, cu unul ca matale n-am ce face. Vorba ceea: Bătăuş nu-s că toţi mă bat.
-Se vede treaba că n-ai auzit de emanciparea femeii, îi replică moale poetul.
-Lasă farafastâcurile iestea evropenești! Înţeleg eu c-o mai buluceşti câteodată, că, dă! eşti tânăr ş-o mai iei pe arătură din când în gând, mai ales că, am văzut eu, putoarea umblă toată ziulica cu fustele sumese, aşa că, zdravăn cum te văd, ţi-o fi mirosind a catrinţă. Numai vezi să nu păţeşti vreo ruşine, că una ca aiasta a înnebunit într-o noapte pe dracu; numaidecât mănâncă sara zară ş-adăuza iese prin fustă afară… N-are cumva greţuri?
-Ce greţuri?
-Of, of, of, poeţii iştia! Dacă are greţuri, înseamnă că acuşi face oase-n burtă, pricepi?
-?!
-Adică creşte-n pântece. Să nu păţeşti ca ceala:
Trage danţul după casă
Că mireasa-i burduhoasă.
-?!
-Ooof! Tot nu pricepi? Rămâne cu burta la gură şi una-două răstoarnă carul în oghial la mniata. Ascultă-mă pe mine, bărbaţii şi-o scutură şi merg mai departe; asta-i legea lor.
-Vai, te pomeneşti că naşte! Doamne fereşte!
-Ehei, Domnul fereşte, dar şi făureşte, bădişorule! Ai gândit să iei pe Stana ş-ai luat pe Satana. Aduci pe dracu în casă cu lăutari şi apoi nu-l poţi scoate cu o mie de popi. Fereşte de femeia cu ochi alunecoşi, inimă zburdalnică şi bâzdâc zglobiu.
-Ei, mama ciorilor! S-a găsi ea o soluţie!
-Vezi să nu fie o soluţie cu umplutură, cu ochi şi cu sprâncene… Dar iar mă întorc şi zic: Pentru atâta lucru să ţi se suie în cap? Ăra! Fustele scurte şi dreptul la vot nu schimbă muierea, bădiţă, fărădecât în rău! Muierea nu trebuie să-l cunoască pe bărbat decât de la brâu în gios, cum zice o vorbă talienească. Fii atent la mine: Femeia trebuie bătută ca şi coasa: drept în gură! Vorba ceea: Bătaia îi ruptă din rai. Aşa că:
Bate-o, bate-o ş-o mustrează
Ș-o-ntreabă unde-nserează.
Aşa s-au tot ciondănit cei doi prieteni multe zile. Şi Creangă îl tot tolocănea pe poet: că s-o mai strângă din căpăstruşi s-o măsoare c-o scurtătură; că pielea rea şi răpănoasă ori o bate ori o lasă; că s-o calce pe gât, s-o căptuşească şi să-i rupă colţii; că să bată şaua să priceapă iapa şi samsarul să priceapă măgarul; că s-o bruftuluiască, să-i facă chica topor şi chelea tobă, să-i pună căluş în gură şi să-i facă din coaste pântece; că, dacă n-o ia în tărbacă, nu-i pune chelea pe băţ şi i-o atârnă în pod, amar fi-va de el, că, se ştie, câinele nu fuge de-mbucătură, ci de zburătură; că… multe şi mărunte.
Estimp ifosele Tincăi se umflaseră ca laptele pe foc. Acuma era cucoană mare în casă. Se arăta delicată, avea capriţii, dădea ochii peste cap, leşina fără pricină, mă rog, poftea urdă de curcă şi lapte de cuc. Iar poetul, necunoscător în asemenea năravuri muiereşti, sărea să-i dea cu odicolonuri pe la nas. Dacă vă puteţi închipui!
Şi într-o bună zi, Creangă trece pe la prietenul său. Poetul tocmai îşi spăla cămeşile. Avea un maldăr: douăsprezece de olandă şi douăsprezece de borangic. Când a văzut una ca asta, marele povestitor s-a crucit:
-Da’ ce dracu faci, bădiţă Mihai?
-Păi, bolmojeşte ruşinat poetul zolind la rufe, ia spăl nişte cămeşi.
-Da’ Tinca?
-Mai spală şi ea, biata fată!
-Las’ că i-am văzut eu rufele îmbolite. Când le pune pe frânghie, le latră câinii. Da’ unde-i Tinca?
-Nu se simte prea bine, sărăcuţa! Numaidecât trebuie să trag o fugă pân’ la jupân Bercu, să-i iau nişte prafuri.
-Prafuri zici? Ei, las’ că-i dau eu prafuri.
Și intră val-vârtej în dormitorul poetului, unde coniţa Tinca se tolănise să bea cafele şi să citească romanţuri.
-Da’ ce faci, cumnăţică hăi?
-Iaca citesc, că am nişte vertijuri, oftează Tinca, neştiind ce-o aşteaptă.
-Citeeeşti! Şi ce citeşti?
-Isprăvile lui Rocambole de vicontele Du Terrail, abia chiscuie Tinca, făcând nişte ochi ca de capră înecată.
-DU-TEEE…?! RO-CAM-BO-LE?! Las’ că-ţi dau eu Rocambole de nu l-ai putea duce! Stăi să-ţi dau eu prafuri, cumnăţică!
Și bădia Ion începe să dea târcoale patului ca lupul stânii! Tinca face feţe-feţe i încearcă să scape cumva, dar ţi-ai găsit! Odată se opinteşte bădia şi trosc-pleosc! o pereche de palme de se prăvăleşte Tinca din pat ca un sac plin cu făină: leop! Aşa cum era, în patru labe, biata fată dă să iasă pe uşă, dar n-are noroc! Humuleşteanul nostru se şi proţăpise acolo.
-Stăi, că ţ-am dat numai juma’ din prafuri. Să-ţi dau şi cealaltă jumătate. Ori te-ai făcut sănătoasă?
-M-am făcut sănătoasă, bodaprosti! dârdâie Tinca.
-Nuuu! Mie jupân Bercu mi-a zis să-ţi dau toate prafurile, ca nu care cumva să cazi iar la pat.
Şi, trosc-pleosc! îi mai cârpeşte o pereche de palme, dar nu aşa, de Doamne ajută, ci îi împinge două lopeţi, de-i mută fălcile din loc.
-Acuma valea! Şi să vii înapoi când s-a întoarce bunică-mea Nastasia de la cimitirul din deal.
Atunci Tinca o ia împuns spre poartă, dar bădia Ion:
-Nie, boală! Nu pe-acolo. Numa’ cucoanele ies pe poartă. Ştoarfele sar gardul! Haida, peste gard!
Săraca Tinca, săracă să fie de păcate, se învârte în loc de parcă joacă halaripu. Năucită, aşteaptă ca vita muchia toporului. Dar, îmbrâncită din urmă, o coteşte spre gardul din spatele casei, gard făcut din nuiele şi mai uşor de trecut. Din urmă bădia Ion n-o slăbeşte: o ţine în brânciuri şi izbaiuri până la gard. Ajunsă aici, Tinca orbecăie o vreme prin brusturii înalţi şi prin hârburile aruncate acolo. Nu se îmbie să sară, că se făcuse cam tăfâlcă, fiind corcolită şi hrănace de sămânţa ei. Dar n-are ce face şi, sumeţindu-şi fustele, încalecă gardul. Se încurcă însă în nişte rugi de hamei nebun. Atunci bădia Ion nu scapă ocazia şi-i mai arde câteva scatoalce, ca s-o aburce mai lesne peste gard. Pe urmă, după ce Tinca izbuteşte să treacă, bădia Creangă apucă un ceaun hârbuit de pe jos şi i-l azvârle din urmă:
-Ţi-ai uitat ceaunelul. Na, fă, şapoul! strigă povestitorul, că pe atunci cucoanele începuseră să poarte pălării cu boruri scurte numite ceaunel.
Dar Tinca n-avea grijă de şapou. Fugea de mânca pământul, cu o laie de câini după ea, de îşi făceau cruce megieşii, nepricepând ce se petrece. Şi iese unul buhos, strângând cojocelul între umere. După ce se uită lung în urma Tincăi şi a câinilor, zice, oprindu-se din clefăitul mămăligii:
-Necazuri, domnule Creangă, aaa?
-Necazuri, domnule Constantiniu! Trebuie să le mai dai câte-o pereche de palme din când în când.
-Asta poţi s-o mai spui o dată, domnule Creangă. Nu sântem noi bampiri de ceia stricaţi la cap să le omorâm, da’ să le mai scarmeni, să le dai o leacă cu capu’ de păreţi îi numaidecât.
-Mai aşa, domnule Constantiniu.
-Ceara mamii lor de paţachine, nu le mai strânge stăpânirea. Că de când cu leberalii iştia…
-D-apoi dă, domnule Constantiniu. Unde nu vine el Mavrocordat să le strângă între ziduri la Sfântu Gheorghe! face Humuleşteanul.
-Aşa o făcut Mavrocordat?
-Aşa, aşa.
-Ei, atuncea Dumnezeu să-l ierte, măcar că era grec, şi să-l aşeze la dreapta Sa, că bine-o făcut.
Şi aşa au ajuns megieşii să cugete cu nădejde că e cu putinţă să se întoarcă vremea lui vodă Mavrocordat, bunul domn de ţară, care a strâns toate putoriştile din târgul Ieşilor în zidurile de la mânăstirea Sfântul Gheorghe. Şi care gospodar poftea, plătea taxâldarâm la domnie şi îşi alegea o muiere din strânsura de acolo, cum îţi alegi căpăţânile de varză pentru murat din piaţă, dacă, bunînţeles, paţachina se punea cu jurământ că n-a mai face ce-a făcut şi s-a da pe brazdă. Ş-aşa vodă Mavrocordat, slăvit fie-i numele, a scăpat Ieşii de toate raucele şi poamele bune. Doar-doar s-a întoarce vremea aceea!
Uite aşa a scăpat Eminescu de fata în casă. De unde se vede că prietenul la nevoie se cunoaşte. După aceea poetul a putut scrie în linişte minunatele versuri din Scrisoarea V:
Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila
De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila.
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
51 Comments
Cristina R.
7 May 2011Radu P.:
Penibil, jenant … Nu stiu cum ai decis sa excretezi produsul asta, care nu face onoare nimanui, si in special celor de la blogul nostru–mai ales asa-zisa indemnare a lui Pataphyl pentru postarea asta mizera.
Spre deosebire de multi dintre voi, am crescut intr-un mediu in care femeile erau batute cam o data pe luna; abia se vindecau hematoamele de la ochi sau de pe frunte ca apareau altele. Cea mai iubita matusa, Mia, cind eram copil ma lua in bratele ei dulci si generoase dar mereu invinetite de semnele de asalt pe care le lasau masculii pe corpul ei. Sigur ca nu-si alegea barbatii bine, dar, in mediul in care traia, nu era mult de ales.
Cristina R.
7 May 2011Am trimis o postare la articolul asta. Sper sa apara.
Pataphyl
7 May 2011Păi da, l-am îndemnat pe Radu, dar nu așa-zis ci cu seriozitate, pe 17 februarie anul trecut:
De ce? – din mai multe motive. Mai întîi e trebușoara că humuleșteanul are în ziua de azi textele binișor trunchiate (fiind incorecte politic, vezi bine), prezintă scene de violență deosebită, inclusiv asupra animalelor: baba-și bate fatal găina ouătoare de penibilă mărgică, lupul asasin e tratat cu violență guantanameză de către parșiva capră care se folosește de un fel de taqiya avant la lettre ademenindu-l la ospăț (premeditare evidentă), ca să nu mai vorbesc de nurorile socricide iritate de thought-control-ul cauzat de atotprezentul ochi pineal, de Povestea p…oveștilor nu aduc aminte, chit că bărboșii junimiști se hîțînau de rîs în frunte cu Maiorescu cînd le-o citea nu mai puțin bărbosul povestitor.
De bună seamă, în vremile acelea nici feminismul nu era chiar la modă, iar pedepsele corporale nu lipseau, se aplicau cu precădere odraslelor obraznice dar cu osebire celor nedate învățăturii, ca și fetelor nemăritate ce călcau strîmb, dar mai cu seamă nevestelor ce precurveau sau leneveau sau erau prinse cu fățărnicia – mai toate expresiile din „mizerul” text al lui Radu îmi erau cunoscute de „la fața locului” înainte de a-l fi citit prima dată, căci am copilărit în zona Neamțului și mi-au plăcut exotismele… neaoșe de limbaj.
Mai tîrziu s-a stricat lumea satului – în Moldova și aiurea – iar sătenii și sătencele au prins darul rachiului prost și au prins gust de… violență domestică, fie că au rămas în sat sau au ajuns locatari de mahala în blocoteț la oraș. Bătăi ca aceea povestită mai sus se întîmplau pe vremea lui Creangă și Eminescu dar erau rare la urma urmei, tocmai de aceea se considera că merită povestite, în detaliu și cu maxim de detalii de coloratură, spre luare aminte. Lumea nu se stricase încă… în casele oamenilor cinstea și hărnicia erau încă la mare preț. Ar mai fi de spus și altele, dar ce rost are?… Cum se face că, obișnuiți să privim reperele morale ca șabloane, ajungem să considerăm șabloanele ca repere?
Cristina R.
7 May 2011Postarea de la No. 2 nu-mi apartine.
Liviu Crăciun
7 May 2011Radu P.
multe multumiri si pentru textul acesta si pentru celelalte;
Cristina
ai cazut in capcana unor moldoveni hitri
vinovatii nu sint Gargantua, Gulliver, Bouvard, Caragiale, Ionesco, Monty Python sau South Park, ci noi si stimatii nostri concetateni care nu precupetim nici un efort sa ii facem posibili
vorba unui comentator de pe youtube: „Does anyone else think this song would make Jesus smile?” well… eu unul sint sigur de asta
C. S. Lewis: “Never make fun of someone unless he’s bigger or stronger than you—and then as you please.” – o atitudine de om serios, asezat si crestin adevarat
calehari
7 May 2011O sa multumesc cauzei si nu efectului ???? , adica o sa-i multumesc lui Pata si nu lui Radu pentru ca, daca Pata nu zicea , Radu nu ne incanta …..iar :). Radu ne aduce aminte din cand in cand , a facut-o mai ales acum, cat de frumoasa poate fi limba romana , cea despre care Cioran spunea : ” Sa treci de la limba romana la limba franceza e ca si cum ai trece de la o rugaciune la un contract „.
Radu P.
7 May 2011Ehei, cîte snoave populare hazoase cu Dumnezeu şi Sfîntul Petru nu sînt şi în cultura noastră. Dar de cîte ori nu a fost luat în tăbarcă Shakespeare de chiar autori englezi. Ce minunate short-story scrie rusul Daniil Harms despre Gogol şi Puşkin (acestea sînt modelul meu îndepărtat pentru ciclul Povestirilor de la Borta Rece din care face parte şi textul de mai sus).
Eu nu-mi apăr textul, că nu e asta treaba autorului şi, oricum, văd că se apără singur.Dar mă gîndeam să o plictisesc pe stimata Cristina cu demonstrarea ideii că reevaluarea şi reseminarea miturilor (şi Creangă sau Eminescu sînt nişte mituri) ţine de tradiţia culturală europeană. Mai degrabă americanii distrug miturile. Voi aminti doar cazul lui Dan Brown (un prozator de mîna a treia, prezentat de mass-media ca autor de capodopere) din Codul lui da Vinci. O carte cu argumentaţie precară tradusă în toate limbile de bună circulaţie, făcută film, emisiuni tv mondializate etc. Şi totul pentru a dărîma credinţa în Iisus. Cine vă revoltă , stimată Cristina? Umorul sănătos din Monty Pithon? Sau pseudo- teoriile lui Dan Brown?
În socialismul planetar Gioconda (ajunsă pe sacoşe şi în reclame publicitare) nu mai aparţine lui Da Vinci, Homer în filme aşa-zis istorice nu mai aparţine grecilor. Adevărata problemă este că lumea (şi deci cultura) devine tot mai epidermică, plină de artificii şi superficială. Nu reluarea miturilor în altă cheie este gravă, ci agresiunea kitsch-ului şi superficializarea lumii şi culturii, toate făcute ca să se evite întîlnirea cu eul profund.
Închei cu un citat din Milan Kundera, care spune totul mai bine decît mine:
„Acei agelastes [cuvîntul folosit de Rabelais pentru cei ce nu rîd], refuzul de a reflecta asupra ideilor consacrate şi kitsch-ul sînt unul şi acelaşi lucru, duşmanul tricefal al artei născute ca ecou al rîsului lui Dumnezeu. Arta a creat fascinantul tărîm imaginativ în care nimeni nu deţine adevărul şi fiecare are dreptul de a fi înţeles. Acest tărîm imaginativ al toleranţei este chiar imaginea Europei – sau cel puţin visul nostru despre Europa, un vis de multe ori trădat, dar, cu toate acestea, suficient de puternic pentru a ne uni pe toţi în fraternitate”.
Pataphyl
7 May 2011Uite dialogul cu Alex Stefanescu:
A.Ş.
Radu:
Radu P.
7 May 2011Ei, hai, dom’le, că ăsta-i cultul personalităţii!
Pataphyl
7 May 2011Nu, e personalitatea cultului ???? (dă-mi un dupac să mă potolesc, da’ să nu zici nimănui că iar te trezești acuzat de violență…)
Radu P.
7 May 2011By! Şi noapte bună! Aici e aproape unu noaptea. S-a culcat şi căţelu’ meu Bambucea, după ce a făcut vocalize pînă mai dinioară.
Cristina R.
7 May 2011Liviu Craciun @ 5:
Deloc. Moldoveneasca dulce si hitra a lui Radu P. se traduce perfect in engleza de ghetto de azi:
I ain’t the one, the one that get played like a poop butt
See, I’m from the street
So I know what’s up
On these silly games that’s played by the women
I’m only happy when I’m going up in ‘em
But ‘cha know I’m a menace to society
But girls in biker shorts are so fly to me
So I step to ‘em
With aggression
Listen to the kid, and learn a lesson today
See, they think we narrow minded
Because they got a cute face, and big behinded
So, I walk over and say, how ya doin’
See, I’m only down for screwin’, but you know
You gotta play it off cool
‘Cause if they catch ya slippin’ you’ll get schooled
And they’ll get ‘cha for ya money son
Next thing you know, you’re gettin’ their hair and their nails done, for ‘em
They’ll let you show ‘em off
But when it comes to sex, they got a bad cough —
Or headache
It’s all give and no take
Run out of money and watch your heart break
They’ll drop you like a bad habit
‘Cause a brotha with money, yo, they gotta have it
Messin’ with me though, they gets none
You can’t juice Ice Cube, girl
‘Cause I ain’t the one.
Woman #1: Girl, you gotta get these brothers for all the money you can,
honey. ‘Cause if they ain’t got no money, they can’t do nothin’ for me
but get outta my face.
Woman #2: I know what you mean, girl. It ain’t no wild thing jumpin’
off unless he got dollars.
Pe la 1991, rapper-ul Dr Dre a avut pobleme cu o femela prezentatoare de rap, si, cind a prins-o, i-a facut de petrecanie:
Limba lui Dr Dre si a rapperilor pe tema avansata de Radu P. e, cel putin, autentica. „Moldovenismele hitre” reconstruite, artificial, intr-o limba care nu mai exista, nu sunt.
Pataphyl
7 May 2011Trist…
Sînt orb și eu… astă vară n-am înțeles ce limbă reconstruită artificial vorbeau megieșii din satul bunicilor mei, credeau sărmanii că păstrează ceva, cum să păstrezi ce nu mai există? Dacă mă duc iar am să le pun rap, poate și la biserică, mă știu bine cu popa. N-or înțelege ei nimic, dar poate s-or bucura aflînd că-i într-o limbă autentică și trimisă hăt din America! Acum 3 ani le plăcuse cîntecul acesta:
Pataphyl
7 May 2011Copil al timpului său
Despre vestitul popă Barton îmi povestise cîte ceva Gică Hitruc şi îmi plăcuse. Aşa că am tresăltat cînd, dîndu-mi telefon (săracul Gică, îmi ştie patima mea pentru poveşti şi tîlcuri!), mi-a spus: „Dacă mai vrei să afli unele lucruri despre părintele Barton, vino mîine pe la amiază la nenea Costache Onofrei din Goruni. Îl cunoşti?“ Îl cunoşteam oarecum, însă Gică mi‑a explicat ce-cum-unde despre acest Onofrei.
A doua zi am luat un maxi-taxi din Podu Roş, iar de la Tomeşti m-a luat un ţigan cu căruţa şi m-a lăsat chiar la poarta lui Onofrei; aici vorbele s-au legat pe neveste (pe nevestele cui?). Domnul Onofrei care – îmi spusese Gică – ştie tot ce se poate despre cai, de la iapa albă pe care a călărit Mohamed la paradis şi pînă la ultimul cîştigător de steeple-chase de la Derby, îşi plimba armăsarul prin ogradă. „Baston“?!, zic aflîndu-i numele. „Ce nume pentru un cal! De unde şi pînă unde?“ Domnul Onofrei şi Gică Hitruc au izbucnit în rîs. „Ehei, harmasaraşului ista i-am zis Baston – zise domnul Onofrei, mîngîind pe crupă odorul lui cel mai iubit, care fornăia agitat – că seamănă cu popa Barton, căruia lumea îi zicea şi Baston, din pricina femeilor, ştii mata. Era tare iscusit la treaba asta… tot aşa de zmeios şi nărăvaş, ce nu se mai află“. Şi uite aşa, acolo, în uşa grajdului, în timp ce dregea un ham hrentuit, domnul Onofrei începu istoria popii Baston. S-ar putea să bat cîmpii în privinţa unor amănunte, dar Dumnezeu din ceruri mă vede: rămîn drept în faţa faptei celei mari a povestitorului.
Cu adevărat nărăvaş mai era părintele Baston de parcă era răsad de iepe de cele sirepe, nu de oameni. Înalt, bine legat, cu ochi albaştri, stîrnea numai oftaturi din partea femeiască. Chiar şi celor mai credincioase bărbaţilor le apărea pe uliţele nesomnului şi nu puţine îl visau des. Se zice că popa ştia la rîndul patului pe multe vădane, fete, ba şi femei cu bărbat. Şi asta cu toate că avea o nevăstuică frumoasă, ca o icoană. Cînd Argentina – că aşa o chema pe coana preoteasă – îşi arunca ochii cuminţi, parcă din altă lume, cerească, asupra ta îţi venea să plîngi cutremurat de ticăloşia-ţi. Şi cînd pofta răzvrătea sîngele popii şi acesta umbla cu „ni-ho-ho“, cum ziceau oamenii, după cîte una, aman îşi mai chinuia sufletul după aceea. Dar Argentina îl ierta chiar şi cînd îl prindea faţă şi cînd el se întorcea, spăşit, la ea. Numai sfinţii din icoanele din casa popii ştiau cîte jurăminte s-au făcut, cîte regrete s-au împărtăşit, cîte lacrimi s-au vărsat; dar în lume cei doi ieşeau veseli şi gureşi ca doi porumbaşi.
Aici la taifasul nostru s-au mai adăugat un alcoolonel, îl chema Boicu, şi părintele Lăzărică, aghezmuit binişor şi el. Boicu (se recomandă Boi cu cai şi rîse sonor) adusese nişte crap de Prut. Îl primise plocon de la un soldat, ca să-i dea permisie. Repejor ne-am apucat să frigem crapul la grătar, dar nici gura nu ne tăcea. Mai ales a domnului Onofrei. „Părinte Lăzărică, mata l-ai cunoscut pe părintele Barton, mă rog, hm, Baston“? „Ha! L-am cunoscut, cum nu. Eram în sate megieşe şi mai mergeam la slujbe împreună“. „Şi ce fel de om era“? „Ha! era om bun, da’ tare curvar“. „Dar oamenii din sat – zice Onofrei – îi treceau cu vederea păcatul. Căci dincolo de toate, părintele Baston avea har de la Dumnezeu, cînta frumos ca un înger din ceruri, cu ochii lui albaştri. Avea un fel de a arunca ochii albaştri în sus, spre bolţile senine“. „Hî, hî, – icneşte Boicu de la grătar – ca ochii Ceauşeascăi făcută de Sabin Bălaşa“. „Dar mai cu seamă ţinea nişte predici hăruite, nu-i aşa părinte Lăzărică, de i se dusese pomina“ zise Onofrei parcă fără să audă. „Se aduna popor de peste şapte sate să-l asculte şi să bocească ascultînd, cînd popa Baston le vorbea despre păcatele lor multe şi grele, de viaţa asta trecătoare, de apăsările din toate părţile. Aşa-i părinte Lăzărică“? „Ha! Aşa-i“ „Şi mai spune părinte, cum zicea“? «Că de ce ne-a dat Dumnezeu pedeapsa asta?» întrebau credincioşii. «Pentru că sîntem păcătoşi?» «Nu Dumnezeu v-a adus comunismul – a zis – osetinul cel mustăcios vi l-a adus, şi oamenii lui. Şi toate se vor duce de-a berbeleacul în Europa, de n-o să rămînă piatră pe piatră, dacă n-o să fim tari» „Aşa a zis, părinte Lăzărică“? „Ha! aşa-aşa“ «Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atîrne de gît o piatră de moară şi să fie afundat în adîncul mării» „Matei, 18 cu 6“ sări în sus, triumfător părintele. „Da, 18 cu 6“. Şi zicea că să ne intre bine-n cap: Dumnezeu e mare şi-ţi dă, dar nu-ţi umple baniţa. «Învrednicească-ne Domnul de sfînta mînie împotriva tuturor răutăţilor şi dăruiască-ne voinţa şi vitejia de a le înfrunta cu puterea Sfînt Numelui Său» „Nu zicea aşa?“ «Şi strîmbătăţile triumfătoare, nedreptăţile făcute semenului, ocările, asupririle, batjocoririle şi toate răutăţile dezlănţuite de cel rău îndepărtează-le de la noi. Iar eu sînt să vă fiu mîngîiere la scîrbele robiei cele vaviloneşti». „Cam sadovenizăm, dom’ Radu, dar mergem aşa înainte, că înainte era mai bine, ha! ha!“. „Mă mir – zic şi eu – că nu s-a găsit vreun hapsîn să-l pîrască la partid“. „Încă nu prinsese cheag comunismul. Şi-apoi cine? Oamenii din sat să-l pîrască? Păi el cînd vorbea despre Hristos, parcă împrăştia lumină, de plîngeau în hohote femeile şi bărbaţii laolaltă.Toţi veneau la el să-şi ia, cum se zice, dinarul. Cum zice la utrenia de Paşti: «De s-a osteni cineva postind, să-şi ia acum dinarul». «Dacă a lucrat cineva din ceasul dintîi – continuă părintele Lăzărică – să-şi ia acum plata dreaptă; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind, să prăznuiască; de a ajuns cineva numai după ceasul al şaselea, de nimic să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi; de s-a lipsit cineva şi de ceasul al nouălea, să se apropie de mine îndoindu-se; şi de a ajuns cineva numai la ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit». Pe urmă zice: «Că milostiv fiind Stăpînul primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintîi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintîi îl mîngîie; aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte; faptele le primeşte, voinţa o cuprinde; El cinsteşte osteneala sa, laudă buna odihnă». «Pentru aceasta intraţi toţi întru bucuria Domnului vostru: şi cel dintîi, ca şi cei din urmă luaţi plată; bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi; cei ce v-aţi înfrînat şi cei leneşi cinstiţi ziua; cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi…». „Ha! Omilia sfîntului Ioan Gură de Aur! Al dracului de frumoasă-i, Doamne“! „Aşa-i, frumoasă! Tare‑i plăcea părintelui Baston să le-o spună oamenilor“. „Dom’ Onofrei, da’ dumneata de unde-ai învăţat‑o“? „Ei, părinte! Am făcut oleacă de teologie“. „Dacă-i musai! Nu-i aşa, dom’ Radu“?
*
„Da’ tot era să i se înfunde pînă la urmă“, coti drumul vorbei Gică Hitruc. „Aşa-i – făcu Onofrei – odată a păţit-o popa Baston. Ne făcusem o gaşcă de cheflii şi pierde-vară şi nu trecea sărbătoare să nu tragem cu popa cîte un chef. Între aceşti cheflii, cap, de ce n-aş spune‑o, eram eu, pe atunci tînăr veterinar în satul popii. Am asistat aşadar la scena cauzatoare a necazului părintelui. În curtea bisericii, popa cu noi, toţi tîrîie-obiele, ne cinsteam de zor după slujbă şi mîncam cozonac. Popa Baston tocmai tăia gîtul la o găină, să o frigem la ţîglă, cînd, iaca, pe drum popa Gheorghe cel bătrîn, duşmanul de moarte şi de colaci al popii Baston. «Nu-i frumos, părinte, nu-i bine să faci jertfă de sînge tocmai mata şi încă în casa Domnului – zice popa Gheorghe – e păcat de moarte».
Da’ popa Baston zice: «Ei, mai trebuie să aprinzi cîte-o lumînare şi dracului» şi face cu ochiul spre noi. Popa Gheorghe nu se lasă. «Are să te ardă focul Gheenei». Baston, cu barda în mînă, nu-şi ţine cumpătul şi-i strigă nepăsător, ca la horă: «Ba mi-i tînără ursîta. Uite, cum am tăiat gîtul la găina asta, aşa am să-ţi hăcui gîtul şi ţie». Şi nici una, nici două, zvîrrr! cu barda înspre popa Gheorghe. Era cît pe ce să-l nimerească, dar nu pe popă ci pe unul Alexa, dascălul şi cel mai mare codoş al popii celui bătrîn. Acesta din urmă o rupe la fugă şi dă să sară peste un şanţ, ca să se pitească după nişte cacadîri. Dar fiind cam burtos şi bătrîn, cade în, mă scuzaţi, în… afedron, mînjindu-şi anteriul de glod în partea de dinapoi. Şi era un hlei din cel bătucit, că părintele nu se mai putea ridica cu nici un chip: bălăngănea doar din mîini şi din picioare ca un bondar din cei burduhoşi, căzut pe spate. A trebuit puterea credinţei a trei babe evlavioase să-l tragă de acolo. Ei, să spui şi să faci asta în gura mare, în auzul şi văzul atîtor poporăni…e lucru mare. În fine, trec peste amănuntele afacerii, peste plîngerile popii Gheorghe adunate în dosare groase la Mitropolie. Pînă la urmă popa Baston este chemat la Mitropolie , spre aspră şi consistorală judecare… Dar mai luaţi şi din vin. Mă iertaţi că nu se prea potriveşte vinul cu peştele ista, dar, vorba ceea, stomahul n-are ochi.
Vine popa la Iaşi cu frica-n sîn şi trage de necaz unde vede cu ochii – în prima crîşmă din Bucşinescu. Comunismul încă nu muşcase atît de adînc, iar lumea era veselă şi dornică de petreceri, ca după război, în ciuda sărăciei. Cîrciumile mai păstrau ceva din aerul de dinainte de război. Ce mai! Era un Iaşi nebun şi petrecăreţ. I-am prins şi eu coada. La crîşmă se venea cu familia, oamenii se cunoşteau între ei, îşi mărturiseau unii altora necazurile, iar de atîta buluc de lume, ţambalagii nu mai aveau loc să mai dea din coate – dîgîdîc! dîgîdîc! – şi contrabasul hîrcîia după uşă. Friptura se răcea în farfurie, căci nu mai era timp de ea de atîta cîntat şi jucat. Dar să revenim la oile, mai bine zis oaia noastră…neagră. La crîşmă popa dă peste nea Costică, o rudă de-a mea. Din vorbă în vorbă se găsesc că amîndoi mă cunosc. Cum alta? Că doar este şi un Dumnezeu al chefuitorilor, care-i ajută în fel şi chip. Şi astfel Costică şi cu popa Baston îşi petrec noaptea la mine în Ciurchi, la părinţii mei. Bineînţeles, au mîncat şi au băut pînă în zori. De cîntat a cîntat mai cu seamă Asta-i sara de pe urmă. Avea popa acest aht, gîndindu-se la ce-l aşteaptă a doua zi.
Dimineaţa, tehui de băutură şi de nesomn, popa Baston se duce la Mitropolie. Porneşte anevoie din Ciurchi, o ia prin Bucşinescu şi urcă spre Beilic să ajungă la Mitropolie. Ajunge în Ştefan cel Mare. Călca arar într-o delăsare de sine vecină cu a acuzatului la procesele comuniste, care-şi ştie dinainte sentinţa. Cînd colo vede înainte-i o căciulă şi o ceafă parcă ştiute. Mai încolo aude un mănunchi de glasuri, cu un „ci“ parcă mai moale ca la Iaşi, ca din satul lui. Într-un sfîrşit aude tropoţica mărunţică a lui moş Pintilie, din sat de la el. Moşul era mai scurt de un picior. Popa rămîne uimit, oamenii îl văd în sfîrşit, el dă să-i întrebe: «Măi oameni buni…», dar se intrase deja pe poarta cea mare şi largă a Mitropoliei. Oamenii tac, se reculeg şi încep să-şi facă cruci“. „Din lemn sau din fier forjat?“ întreabă, rîzînd, colonelul. „Taci, dom’le!“ face sastisit Onofrei. Şi continuă „Era cam o sută în curtea Mitropoliei, poporăni cu gură mare şi pătimaşi, cu adevărat ca la o adunare de mir din vechime. După obiceiul strămoşesc al românilor la zurbale, bărbaţii îşi trimit femeile în faţă să dea din gură, să se ciorovăiască. Cînd femeile sînt jignite sau îmbrîncite de adversar, au motiv să se bage bărbaţii. «Ce te legi, mă, de femeia mea!». Protopopul Ioniţă de la Consistoriu încearcă, şiret, să liniştească mulţimea, spunînd că – vai! – părintele Barton are har într-adevăr, cum zic ei, dar ce păcat, ce păcat! Nu numai că mintea lui îl duce la gînduri spurcate, dar se şi învoieşte cu femei, îndulcindu‑se cu ele şi primindu-le cu bună plăcere. «Dar Ştefan ceal Mare – strigară oamenii – el nu se îndulcea? Şi acuma-i ca un sfînt». «Da, da, îi sfînt». «Ori te pomeneşti că Ştefan ceal Mare nu-i sfînt. Să ne lămurească sfinţia sa. Poate greşim noi». «Dracul nu face mănăstire, oameni buni», replică destul de necanonic prelatul. Oamenii ziseră: «Să iasă în faţă Cap de Tablă. El ştie mai bine chichiţele preoţeşti». Moş Pintilie, zis şi Cap de Tablă din cauza cheliei lucitoare, era mîndria sătenilor în privinţa înţelepciunii. Ştia să „înfunde“ pe orice om cu carte care trecea prin sat – profesori, generali, başca politrucii. Iese Pintilie în faţă şi zice: «Stau în faţa Domnului, asta mi-i crucea! Să fie păcatul meu dacă năpăstuiesc pe cineva. Sfinţia Voastră, mai cunoaştem şi noi, iştia proşti, unele şi altele. Să zicem că e decăzut părintele, cum ziceţi, însă toate slujbele făcute de dînsul sînt sfinţite, căci darul Sfîntului Duh se pogoară pentru cei binecredincioşi. Pentru că – Sfinţia Voastră ştie prea bine – nu curăţia sau necurăţia preotului săvîrşesc aceasta, ci darul lui Dumnezeu, care lucrează în toate». «Bine, bine – zice sfinţia sa cam ruşinat în ştiinţa sa teologhicească – dar s-a făgăduit a sluji Domnului în curăţie, iar acum petrece spurcînd trupul său şi mînjind pe Sfîntul Duh. E curvar, iubiţi credincioşi», se enervă protopopul Ioniţă. «Noi vrem curvarul! Noi vrem curvarul!», începu să vuiască mulţimea de căciuli negre şi brumării. Pintilie începu iar, cum avea obiceiul, cu parabole care se furişau pe ocolite spre o ţintă nevăzută deocamdată, dar bine ţintită. Însă acum oamenii îl întrerupeau; o ţineau una şi bună: «Noi vrem curvarul! Noi vrem curvarul!». Odată adoptat sloganul, era acum greu de stăvilit. Colac peste pupăză, în acest moment se burzuluiră şi milogii de la poarta Mitropoliei, schilozii adevăraţi sau prefăcuţi, femeile fugite de la spital care-şi arată operaţiile purulente şi alţi trenţăroşi. Le plac asemenea ocazii. Acum pot fi şi ei luaţi în seamă. Aşadar, auzind scandal, agitară cîrjele prin aer şi zbierară ca nişte măgari înfometaţi. Ochii protopopului Ioniţă se rotunjiră, umplîndu-se de apa albicioasă a spaimei. Ceata mugindă se tălăzui fără motiv precis spre intrarea preasfîntului lăcaş. Calicii urlau cu glasuri dogite, suduiau, mutilaţii loveau grilajul gardului cu cîrjele, nişte false călugăriţe nebune ţipau ceva de Maica Precista, bălăcăreau pe mitropolit şi-şi dădeau ochii peste cap. În fruntea tuturor era unul Vasea, un haidău fără picioare, aşezat pe un căruţ de copii, cu rulmenţi. Îşi făcea vînt cu mîinile pe granitul dinspre intrare. Alte căruţuri care-l urmau produceau un zgomot asurzitor. Din cînd în cînd Vasea îşi smulgea rubaşca roşie, slinoasă. Pe piept avea tatuată stema Uniunii Sovietice. Se bătea cu pumnul în stemă şi hîrîia scrîşnit: «Streliat’! Streliat’! Streliat’! nadăăă!». Înspăimîntat ca de venirea vremii aceleia, a vinului aprinderii mîniei lui Dumnezeu, protopopului Ioniţă îi pălălăiră poalele cît ai clipi, în adîncurile sfîntului lăcaş. Sfinţia sa urcă nişte scări, deschise nişte uşi, şuşoti pe la nişe nalte urechi şi destul de curînd aduse înştiinţare lumii în aşteptare că părintele Barton a fost iertat; i s-au dat doar şapte zile de mare canon. Aşa că dumnealor, iubiţii credincioşi, pot să plece. Ţăranii au plecat mulţumiţi. Gloata calicimii s-a împrăştiat mai cu greu. Pe nebune le-au mai înghiontit oamenii, ruşinaţi de asemenea măscări grăite înspre înaltele feţe bisericeşti. Însă de cel cu rubaşca roşie n-a îndrăznit nimeni să se apropie. Vasea a continuat multă vreme să scrîşnească: «Streliat’! Streliat’! Streliat’! nadăăă!» că adică trebuie împuşcaţi. Pînă la urmă a apărut o băbuţă, a scos o năframă boţită din sîn, a stupit în ea şi l-a şters pe Vasea pe la gură. Apoi a apucat căruţul de sfoară şi l‑a dus pe rebel acasă“.
*
Am înfulecat apoi peştele şi am închinat mai cu sîrg în umbra nucului uriaş din ograda domnului Onofrei, lăudîndu-i vinul şi calul. Estimp colonelul (de fapt era locotenent colonel) pălăvrăgea despre cum i-a spus soldatului „vă ordon treceţi Prutul“. După aceea l-am întrebat pe domnul Onofrei: „Ce mai ştiţi despre popa Baston?“ „Eu am plecat din sat cu serviciul şi de atunci nu l-am mai văzut. Da’ l-a mai văzut odată Gică“. „L-ai cunoscut şi tu?“ „Da. Eram un ţîngău cînd părinţii lui nenea Costache din Ciurchi m-au trimis să-i duc ceva „băietului“; atunci era greu cu viaţa. Vă daţi seama ce a însemnat pentru mine… o adevărată aventură. În trenul de Botoşani am trecut printr-o întîmplare de pomină… dar asta-i altă poveste. În fine, ajung eu în sat, îi dau sarsanalele lui nenea Costache, îi mai zic una-alta de pe la Iaşi şi rămîn peste noapte la el, la gazdă. A doua zi dau să plec, dar nenea Costache zice: «Mai stai oleacă, măi ţîcă. Mă duc să aduc calul de la dispensar şi mergem cu el pînă la gară, că drumu‑i lung». Bine! Mă aşez pe marginea şanţului şi aştept. Deodată văd în zare buluc mare de oameni venind pe drumul prăfuit. Deşi era dimineaţă te topeai de căldură. Nu-mi amintesc exact anul, dar trebuie să fi fost în ’47, că atunci a fost secetă mare. Colbul se înălţa pînă la cer. În frunte cîţiva oameni duceau prapurii. Cîteva icoane strălucind în soare erau purtate de fete. În urma lor venea un cor de femei. Dascălul cu ochii holbaţi răcnea cînd şi cînd «Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!» dînd răspunsurile preotului. Iar preotul… parcă-l văd şi acum… e popa Baston; mai înalt cu un cap decît toţi, cu odăjdii bogate, lucind ca soarele şi cu o cruce grea de aur în mînă. Se uită în sus la soarele dogorîtor, în felul acela numai al lui. Pe urmă vin poporănii… Mai în faţă preoteasa Argentina, frumoasă ca o cadră, şi dăscăliţa – amîndouă legate la cap cu basmale albe, cu ciucuri. Încolo zumzet şi huiet: corul psalmodiază duios, cîte un prunc plînge, dracii de copii se fugăresc printre picioarele oamenilor, ciocîrlia cîntă dumnezeieşte în înaltul cerului, cîrsteii scîrţîie în van pe balta uscată. Apoi bulucul se opreşte brusc şi se ostoieşte. Preotul stropeşte pe îngenunchiaţi cu agheazmă. Iar merg cu vuiet mare o bucată de drum. Iar se opresc, cad în genunchi şi se roagă lui Dumnezeu din ceruri să le trimită o ploaie, numai o ploaie…Eh, nu se poate uita uşor aşa ceva…Şi nu puţină vreme după aceea, nici n-apucase bine a se întoarce convoiul, se iscă un vîntişor aşa, de niciunde, nişte prigori umplu prevestitor cerul şi norii se adună ca din senin. Şi-n scurtă vreme începe ploaia mult dorită. Da’ ce ploaie, domnilor! Cu şiroaie, cu trăsnete. Rupeau caii pripoanele şi alergau nebuni pe islazuri, la loc deschis. Iar oamenii…oamenii…vă închipuiţi ce bucurie pe capetele oamenilor. Plouaţi şi bucuroşi s-au adunat în curtea bisericii. Din toată sărăcia s-au găsit şi de-ale gurii şi de-ale…gîtului. Pe urmă s-au pornit discuţiile: «Părinte, cînd am văzut prigorii…». «Tot aşa, cînd eram în Basarabia…». «În ’917, părinte, cînd eram la Oituz, uite aşa se adunase apa în tranşeu…». Şi popa Baston parcă avea scînteie în el. Cu largheţea aceea a sufletului pe care o avea, îi asculta pe toţi, le răspundea la toţi, la fiecare în limba lui. Nenea Costache a uitat să spună că popa Baston ştia cinci limbi: în afară de româneşte ştia ucraineşte, nemţeşte, ruteneşte şi evreieşte (învăţase de la dughenarii din sat). Pe urmă popa i-a lăsat pe oameni cu petrecerea şi-a venit la noi la şanţ. Ţinea tare mult la nenea Costache. Ne-a adus o ulcică de vin. Iar o vecină de lîngă gazda lui nenea Costache ne-a adus colăcei calzi. Era o ucraincă tinerică, bălană, cu năsucul în vînt – văduvă de război. Şi popa Baston tot îl îndemna pe nenea Costache să se ducă după Oxanuşca – aşa o chema – că zicea: de ce crede el că se îmbracă de sărbătoare? Şi de ce crede că se îmbracă femeile în rochii aşa de străvezii şi luminoase? Ca să ne lase nouă, bărbaţilor, în suflet şi în trup o dorinţă nepotolită, de neuitat, să ne lase senzaţia că sîntem aproape de fericire. Numai să întindem mîna şi să luăm… N-a zis el chiar aşa, ca-n romanţuri, o fi zis mai ţărăneşte, nu-mi aduc aminte, dar ideea asta-i“. „Şi te-ai dus după Oxana, domnule Onofrei?“ întreb. „M-am. Dar nu ştiu ce văduvă de război era, că era fată mare“. „O fi plecat mirele la război în pripă, bre“, zice şi colonelul Boicu. „Era o hanţuşcă Oxanuşca asta…“, zice domnul Onofrei, dar pe urmă se opreşte şi face semn cu degetul la buze. Doamna Onofrei tocmai ieşea din bucătărioara de vară cu un lighean de poale-n brîu unse din belşug cu smîntînă. Erau aşa de moi că n-aveai nevoie de clănţănitori ca să le mănînci, numai cu buzele. „Ia treziţi-l şi pe părintele – face Boicu – că mînă porcii la jir de vreo juma’ de oră“. Dar părintele Lăzărică amuşinase deja aroma plăcintelor şi acum le morfolea cu gingiile lui văduvite de dinţi. „Ha! taman bine m-am trezit. Sărîmîna, coană, că bune plăcinte ştii să faci!“.
*
După o vreme am întrebat: „Dar nu ne-ai spus, Gică, cînd l-ai văzut ultima oară pe popa Baston?“ „Parcă n-aş mai spune“, zice Gică aruncînd jos ultimii stropi din pahar. „De ce? Spune!“ „La vreo cincisprezece ani după aceea, poate mai mult, l-am văzut în autogara din Suceava. Era în civil. Mă tot holbam: el să fie? Să nu fie el? Mă apropii şi zic: «Sărîmîna, părinte Barton! Mă mai ţineţi minte? Eu sînt vărul lui Onofrei, am venit odată la el în gazdă…cînd a plouat». «Aaa – s-a luminat el – te ştiu, bre ţîcă. Dar nu mai sînt popă». Şi mi-a zis că pînă la urmă cei de la Mitropolie l-au dat afară. Acum era contabil la o piaţă alimentară din oraş. Divorţase de Argentina. «Schimb putorile ca şi cămăşile – zicea – nici eu nu ştiu ce-i de capul meu». Pe urmă am mers într-o crîşmă din autogară; ştiţi cum îs – zoioase. Popa Baston dădu iute două coniacuri mari peste cap, după care mîna nu-i mai tremura pe pahar. Apoi glumi cu nişte rufoşi de la alte mese. Se vedea că-s prieteni de pahar. Pe urmă se întoarse brusc spre mine: «Auzi? Ţine minte ce-ţi spun! Eu ştiu ceea ce Biblia şi Sfinţii Părinţi nu vor să spună. Nu contează că eşti păcătos, c-o iei pe căi greşite. Sau contează şi asta, dar mai puţin. Dumnezeu rabdă multe şi iartă. Nu te părăseşte. Ştie că sufletul omului e un sac de purici, bre. Nu-l poţi stăpîni: o dată urcă, altă dată coboară, altă dată o ia pe ocoliş… Nu contează, auzi? Dar cînd oamenii nu se mai iubesc unii pe alţii, ajung nepăsători unii faţă de alţii şi merg singurisingurei, ca pe nişte şine care nu se ating niciodată – atunci îi de rău. Auzi? Cumplit de rău. Îi rău cînd sîntem căldicei, cum spune la Apocalipsă: «Fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea». Atunci cînd neiubirea o să se înstăpînească şi oamenii or să ajungă ca nişte maşini care lucrează în gol, atunci – şi m-a tras cu forţa mai înspre el, şoptindu-mi la ureche – atunci se va întîmpla ceea ce Biblia tăinuieşte: Dumnezeu o să moară. Auzi? Ia aminte! O să moară! Nu Nietzsche L‑a omorît, nici comuniştii n-or să-L omoare, ci nepăsarea şi neiubirea noastră. Auzi? Trebuie să ne trezim pînă nu e prea tîrziu. Să ne trezim!» Spunea toate acestea şi se uita, cum arunca el ochii în sus, spre tavanul galben-murdar şi coşcovit al crîşmei. Dar acolo nu crăpau bolţile în două, nu se cutremura lumea, nu se înfricoşa nimeni de aşa predică. Clienţii continuau să bea şi să trăncănească, pasagerii să se vînzolească fără noimă prin autogară…Ultima imagine care mi-a rămas în minte: o chelneriţă ţîţoasă bătea un ţăran beat: cu stînga îl ţinea ca să nu se prăvale iar cu dreapta îl pocnea în obraz. Ţăranul se încăpăţîna să nu lase biciul din mînă…Am plecat şi nu l-am mai văzut pe popa Baston nici pînă în ziua de azi“.
Cînd am plecat de la domnul Onofrei, soarele îşi cernea razele piezişe prin coroana împărătească a nucului din ogradă şi făcea să cînte cocoşul pe o movilă de bălegar şi să gîngurească porumbeii pe acoperiş. Mirosul persistent de benzină dinspre şosea se lupta cu mirosul dulceag ce năpădea pe uşa deschisă a grajdului, în care calul Baston necheza cu capul întors spre lumină. Ca într-o epifanie!
*
Acum cîţiva ani am avut ocazia să merg la Suceava. M-am gîndit să-l caut pe fostul popă Baston, aşa că am luat adresa lui de la Gică Hitruc. Terminîndu-mi treburile în Suceava, am mers în cartierul indicat. Am intrat într-un bar să mă interesez de adresă. Pe Veronica, fata de la bar care m-a servit cu cafea, n-o puteam întreba: era ocupată. Îi povestea unui băieţandru cu haină de piele şi scăfîrlie tunsă scurt, că fusese seara trecută la o băută unde atmosfera a fost futere. Păcat doar că muzica a fost de căcat. De fapt Veronica părea o bogumilică, împărţind toate ale lumii în două entităţi fundamental distincte: entitatea futere şi entitatea de căcat. Astfel am aflat că anumiţi gagimani, pantofii italieneşti, pizza de la Bar Rock, Eminem sînt futere în timp ce alţi gagimani, pantofii româneşti, sarmalele făcute de maică-sa şi Marcel Pavel sînt de căcat. Dar am renunţat repede să mă mai holbez la Veronica (nu aprindea – ca cealaltă Veronică – candela iubirii pe pămînt, dar îţi aprindea cereblegul cu bluziţa ei mai mult decît subţire care te făcea să constaţi că e o înfocată partizană a desfiinţării sutienului) fiindcă gagimanul ei se uita de Thailanda la mine. Aşa că am privit roată împrejur în bar. Se pare că era un bar al rockerilor: toţi aveau haine de piele, toţi aveau felurite lanţuri, lănţuguri şi alte cioveie de tinichea, toţi aveau scăfîrliile făţuite, ca sfecla de zahăr înainte de a o preda la fabrică. Noroc de un paşnic alcoolic care strîngea paharele goale şi le ducea la bar, ca să i se dea o cinzeacă (oh, această permanenţă, această dăinuire încă de pe vremea crîşmelor dacice!). Blajin, omul mi-a explicat cum pot ajunge la adresa respectivă.
Întîrziam lîngă cafeaua leşioasă. S-a făcut seară; s-au aprins luminile; pereţii albi şi reci au căpătat acea tristeţe a tuturor pereţilor iluminaţi de neon; stelele pe cer se vedeau gălbejite printre autocolantele cu Coca-Cola de pe geam; rockerii vorbeau vrute şi închipuite despre dumnezeii lor zgomotoşi…
Am mai luat o gură din cafeaua de cenuşă şi am plecat fără să-l mai caut pe popa Baston.
Cristina R.
7 May 2011Hei, prietini, unde e postarea mea?
Vlad M.
7 May 2011Nu e cea de mai sus?
calehari
7 May 2011Pataphyl @14. Am citit si povestea popii Baston, cel ce tinea ” predici haruite ” si care era ” rasad de iepe de cele sirepe „.Am citit; uscat spus . Mai degraba, am savurat , m-am dedulcit, din fiecare cuvant , din fiecare bucatica a acestui tort regal care a fost limba romana. Ultima parte a povestii cu ” entitatile ei fundamental distincte , cu gagimanii ei futere si pizza de cacat din Bar Rock ” , m-a adus in actualitatea limbii rromane ” care este ” rap ???? . Multumesc Pata ! Multumesc Radu !
Cristina R.
7 May 2011Vlad @ 16:
Nu. Era un raspuns la comentariul lui Radu P. @ 7:
.
Voi incerca sa refac postarea, daca voi decide ca mai are vreo relevanta.
Intre timp, observ ceva ce n-am vazut la o prima citire:
1. Cind e sa dezbata idei, Radu P. inventeaza cuvinte ca „reseminare”, cuvint care nu exista nici in „moldovineasca”, nici in limba literara romaneasca, pen’ ca verbul ” a semina” nu se ezista. Exista a insaminta si a disemina, recte a imprastia saminta (la modul abstract, adica informatia, pe modelul logo-ului magistralului dictionar Larousse: Je seme a tout vent, adeca „Arunc saminta in toate punctele cardinale”.
„Reseminarea” lui Radu P. nu e numai un barbarism oribil (ca nostalgic al exaltatei limbi „moldovinesti”, autorul ar trebui sa intre in pamint mai degraba decit sa emita o asa enormitate limbistica) ci un semn de impostura intelectuala.
2. Creanga si Eminescu sunt mituri, zice Radu P. Implicatia e ca au fost ridicati la rang de icoane culturale, in timp ce tipii erau, de fapt, „oameni” simpli, sarea pamintului, cu instincte, dorinte si opinii ca ale „boborului” de rind, printre credintele si obiceiurile caruia bataia si siluirea femeilor naravase erau un dat cultural neaos, etic prin forta traditiei si, pace Radu P., a frumoasei limbi moldovinesti in care adevarurile astea eterne sunt exprimate.
3. Re-evaluarea miturilor originare e la baza teologiilor din gindirea greco-iudeo-crestina, si nu incepe cu „Europa”, un concept tirziu, milenii dupa ce marile intrebari fusesera spuse deja.
Radu P.
7 May 2011Stimată doamnă profesoară Cristina R.,
1. Încep cu punctul 3. Într-adevăr, re-evaluarea miturilor începe înainte de Europa, Eliade spune chiar că de la început mitul se renaşte perpetuu. Însă eu nu am spus că totul începe cu „Europa”, ci că Europei îi este specifică mai mult ca Americii re-seminarea miturilor, adică re-însămînţarea, ca să fie mai pe româneşte.
2.”Enormitatea limbistică” a cuvîntului „reseminare”? De ce? E construit în conformitate cu structura limbii române, ca şi inseminare, şi are un sens clar şi diferit faţă de acesta din urmă. Mă întreb atunci de ce nu v-a părut barbarism şi un alt cuvînt pe care eu l-am inventat şi l-am folosit în text. Este vorba de „dezîncrîncenare”. Acesta ar putea fi mai degrabă cam… scrîşnit. Aş fi vrut să mă mîndresc cu „reseminare”, dar nu este inventat de mine, ci, probabil, de Luca Piţu, care l-a folosit în cărţile sale. L-am găsit şi la poetul daniel Corbu. E o vină că vocabula nu e în dicţionar? Vă reamintesc că mulţi autori, de la Budai Deleanu la Ion Barbu, au aşezat noi seminţe pe ogorul limbii. Am văzut că sînteţi profesoară de engleză. Atunci trebuie că ştiţi: sînt destui autori englezi sau americani care au inventat cuvinte.
3. Despre modul cum recepta Creangă femeia se vede din opera lui, eu nu spun mai mult. Recitiţi, vă rog, cartea lui G. Călinescu dedicată lui Creangă, dar, mai ales, studiul lui Poezia „realelor”. Mai mult, aceeaşi concepţie primitivă despre femeie o avea şi un intelectual rasat ca Titu Maiorescu (citiţi la Călinescu), căci asta era mentalitatea aproape generală a acelui secol.
Însă pe dumneavoastră nu aceasta vă nemulţumeşte în primul rînd la textul meu. Pe baza şi a altor critici pe care le-am mai suportat („cucuiele” de care scriam) intuiesc ce stă în subconştientul acestor răbufniri, dar am să vă spun altă dată aceste lucruri.
4. Nu vă spun acum pentru că referirile dumneavoastră dispreţuitoare la „exaltata limbă „moldovinească” m-au jignit. Chiar m-au jignit, nu e o floricică retorică asta. Momentan îmi este greu să mai continuu, mai ales că la cele scrise de mine ori căutaţi nod în papură, ori vă faceţi că nu le auziţi.
Radu P.
7 May 2011Pardon, se va citi „dezcrîncenare”, nu „dezîncrîncenare”. Ăsta din urmă chiar ar fi un barbarism.
Alexandru
7 May 2011De fapt Veronica părea o bogumilică, împărţind toate ale lumii în două entităţi fundamental distincte: entitatea futere şi entitatea de căcat
Va multumesc pentru intregul text. M-a facut sa-l recitesc pe Creanga.
Fraza pe care am extras-o e descrierea mai putin nuantata a societatii in care traim. Lipsita de profunzime, rapida si inclinata spre venal.
Cristina R.
7 May 2011Radu P. @ 19:
1. Amindoua inventiile limbistice sunt posibile, atit dezcrincenare cit si dezincrincenare, pen’ ca pornesc de la radacini existente deja in limba: „crincen” si „a (se) incrincena” (etimologie necunoscuta)
A „semina” nu exista, cum am mai scris. Exista a „semana” si a „insaminta”.
Pe de alta parte, liber de la mine sa piara oricine pre limba sa …
2. Sunteti liber sa speculati despre ce sta in „subconstientul meu” pentru aceasta „rabufnire”. Eu nu v-am interogat „subconstientul” in incercarea Dvs. de a demistifica „miturile Eminescu si Creanga” printr-un text inutil–toti oamenii educati stiu ca Eminescu si Creanga au produs texte pe care azi le numim „pornografie” dar care erau deliciul de „cabinet secret” al aristocratilor si burjuilor din Vest–ca sa nu mai zic nimic de Orient. Am copia mea personala, intr-un fascicol de samizdat, a „Povestii Pulei”.
Plus, specializarea mea la doctorat a fost in lirica erotica secolului 17 englez. The Earl of Rochester a fost un pornograf si misogin de prima clasa. Vi-l recomand pentru o imaginatie si un stil porno dincolo de Creanga si Eminescu, care fac figura de tzarani nespalati fata de rafinamentele Restauratiei, si chiar fata de cultura populara engleza din acelasi secol si din secolele precedente.
3. Ideea „demitizarii/demistificarii” lui Eminescu si Creanga printr-un text fals, care nu le apartine–dar care se exprima in numele lor– nu face decit sa hraneasca multitudinea de iconoclasti post-moderni ai lui Eminescu si Creanga, a caror opera e fundamentul culturii literare romane moderne, alaturi de cea a lui Caragiale.
Cind scrii ca Eminescu si Creanga erau oameni ai timpului lor, nu-mi spui nimic nou (in caz ca nu ti-e clar, orice educatie umanistica superioara implica o constiinta si o informatie solida a istoriei/a precedentelor). Deci, asa-zisele demistificari iconoclastice nu tin la cei bine informati.
4. Nu ma mir ca v-ati simtit jignit de spusele mele si ati decis sa va plingeti. Pe de alta parte, jouissez la ideea ca am ofensat un tip care militeaza la „demistificarea/de-mitologizarea” unor „mituri” ca Eminescu si Creanga.
Am scris, pur ironic, despre „limba moldovineasca” pentru a va atrage atentia ca o fetishizati exact asa cum credeti ca Eminescu si Creanga sunt mistificati in cultura romana moderna.
Radu P.
7 May 20111. A insemina vine de la in+ semina ( de la verbul latinesc semino, -are= a semăna, a produce, a crea, a da naştere). A resemina vine de la re+semina. Sînt mii şi mii de cuvinte în limba noastră construite pe baza împrumuturilor din latină sau greacă:prefix, postfix, autocefal, automobil, antimaterie, postoperator (sînt primele care îmi vin fuga în minte). Aşadar, a crede că se construiesc cuvinte numai din rădăcini existente deja în limba română este… „penibil, jenant”, ca să vă citez.
2.”.. text fals, care nu le apartine”. Stimată doamnă, textul meu este o proză, imaginaţie! nu o lucrare ştiinţifică cu intenţii iconoclaste. Pe mine mă deranjează, într-adevăr, iconodulii vizavi de clasici, cei care fac statui reci din ei. Am pentru Eminescu sau Creangă cea mai inalta apreciere. Ş-apoi am scris despre omul Eminescu, nu Poetul. Orice poet, fie el si genial, este un om, care, ca toti oamenii, isi spala ciorapii cind put, scuipa, mai bea si spune mascari. Credeti ca Eminescu statea numai cu mina la timpla si scria poezii? Asta-i imaginea care ni s-a impus si despre care li se vorbeste elevilor in fiecare an la aniversari, incit acestia casca de le trosnesc falcile de plictiseala. Acesti dascali care vorbesc fara suflet despre El, care repeta la nesfirsit niste clisee prost ingurgitate cu multi ani in urma – ei arunca cu noroi in Eminescu. Tot felul de neaveniti, care ametesc poporul cu uciderea lui Eminescu – ei arunca pietre in Eminescu. Politicienii, care umplu salile la zile festive eminesciene, dar nu stiu un vers de-al lui – ei improasca pe Eminescu.
3. Cum am spus, intuiesc care este motivul principal al „răbufnirii”, „basic instinct”-ul, ca să spunem aşa. L-aţi dat la iveală chiar dumneavoastră în ultima intervenţie. I-aţi ridicat suuus pe clasici şi nu vreţi să acceptaţi să coboare puţin din puritatea lor adamantină. Să ştiţi că statuile acelea greceşti antice, care astăzi sînt albe şi pure, erau în antichitate boite (scuzaţi de acest moldovenism folosit şi de Eminescu, la care, probabil, strîmbaţi din nas) şi bălţate ca la iarmaroc. Ei, bine, eu mi-am permis să-i colorez puţin pe clasici. Atîta tot.
4.Dacă eu „fetişizez” graiul moldovenesc, cum afirmaţi, atunci sînt fericit că o fac, cît mă ţin puterile, alături de Creangă, Păstorel Teodoreanu, Sadoveanu şi atîţia alţii, care nu au scris în „limba moldovinească” (cum ironizaţi căznit în continuare, de fapt batjocoritor), ci într-o limbă literară, ce are la bază graiul moldovenesc trecut prin alambicul lor creator. În caz că nu vă place, iată ce vă sfătuieşte Humuleşteanul: „Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit de cînd eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vede că nu-ţi vin la socoteala, ie pana în mîna si dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atîta m-am priceput şi atîta am făcut.”
Cu stimă, Radu Părpăuţă
PS Mulţumesc pt. recomandare. Am citit vreo doi „pornografi” englezi traduşi la Edit. Institutul European imediat după ’89. Mă interesează domeniul pt. că lucrez (printre picături) la o lucrare intitulată Basic Creangă şi nu vreau să sar, cum au făcut-o mai toţi criticii, peste Povestea poveştilor.
R.P.
Pataphyl
7 May 2011Radu @20
Mie dez+în+crîncenare îmi pare mai nostim, bașca misterios-enigmistic: dez anulîndu-se cu în, rămîne aparent o banală și lălîie crîncenariseală – de fapt nu-i așa, căci biprefixarea face cu ochiul dînd din mînă cu stîngu-n dreptul (violență!). Adică virgulă care va să zică crîncenă luptă de clasă. Înaltă. Clasa… De înaltă însem(i)nătate moldovinească & universatilă. La pachet (cu timbru).
Radu P.
7 May 2011Pata @24
Crîncenariseală îmi place. Cu sufixul -eală, ca şi cufureală. Mi-am amintit şi de inseminările Maestrului din Cajvana (apropo, a scris ieri Nichita în Ziarul de Iaşi un text mişto despre celălalt Maestru – conu’ Mişu Ursachi). Şi, ca să fii convins că mai nasc poeţi la Iaşi, iată o bijuterie a lui Costică Acosmei (nu cred că l-ai prins că e june):
SONET
In gang ma intilnesc cu Domnul X.
E asudat, cu burdihanul lax.
Notez adresa: str. bl. ap. tel. fax.
Ma uit la ceas – e unsprezece fix.
Pe pod imi taie calea un limax.
Ma-ntorc si ma aplec – culeg un pix.
Mai merg. Ajung la magazinul mixt.
Imi sar in ochi cutiile cu vacs
Din raft. Si lada cu bricheti de cocs
Din colt. Ma sprijin pe tejghea in plex,
Privind tacimurile de inox
Impachetate-n foi rupte din DEX.
Imi cumpar un pahar de matrafox.
Iesind, ma scarpin linistit la sex.
Vezi poezii ale lui Costică la http://www.tiuk.reea.net/3/22.html
Pataphyl
7 May 2011Radu @25
M-am uitat pe Tiuk (mi s-a mai întîmplat ocazional) și am găsit o altă X-poezie ce demonstrează că poetul Costică Acosmei are interes în abstracțiunea de natură algebrică cu variabilele/necunoscutele ei. Îl cunoști? (întrebare tîmpită, sigur că-l cunoști, altminteri nu-l semnalai, nu?). Lăsînd la o parte neîndoielnica îndemînare dublată de un înnăscut simț al umorului, omul chiar pare a avea ceva de spus – registrul ludic-ermetic mă atrage, cum bine știi (inclusiv micile teribilisme), deci nu exclud să fiu excesiv de subiectiv. Acuma stau și mă-ntreb: ce te-a făcut să postezi sonetul acela nesemnificativ deși (tehnic vorbind) bine întocmit și nu pe acesta, aflat doar un ecran și ceva mai la vale? :
Cristina R.
7 May 2011Domnule Radu P. @ 23:
V-am raspuns, dar postarea mea n-a fost publicata.
Nu mai am nimic de zis.
Pataphyl
7 May 2011Panseluța
Te rog frumos repostează și trimite-mi o copie pe email (ca recipisă), mi se pare aberant să ajungi să susții că ai fi răspuns ceva ce ar fi fost oprit. Am mai corespondat pe mail, adresa mea e validă și verificată, ofer public garanții.
Nu mai am nimic de zis.
emil b.
7 May 2011Cristina, eu unul nu ti-am oprit niciun comentariu. Sunt convins ca, de asemenea, nimeni altcineva.
Cristina R.
7 May 2011Pata:
Nu pot reposta pentru ca nu pot reconstitui exact textul.
Era o replica la notiunea, complet sarita de pe fix, a domnului P. ca i-am ridicat „suuus” pe Eminescu si Creanga si interventiile mele dovedesc ca nu vreau ca cei doi sa fie coboriti de pe piedestal la nivelul lor de „oameni” care maninca, se caca, isi spala ciorapii cind put (??? In vremi trecute, mai inainte de masina de spalat, daca nu erai soldat prost sau burlac indigent, ciorapii, chilotii, etc. erau spalati de neveste, tziitoare, mame si surori, de regula la riu. Maica-mea a facut trebsoara asta la albie, in curte la madam A., de la care inchiria o odaie, pentru fratele ei cel mai mic, pina cind omul si-a gasit si el o nevasta, si apoi pentru tata, in aceeasi albie si apoi in baia de la bloc, in Floreasca).
Ii mai scriam Domnului P. ca orice om educat in grecii vechi, Biblie, Pateric, Shakespeare, si citiva altii–mai ales Dostoievschi, Tolstoi, Cehov si Gogol–devine imun la idolatria persoanei.
In fine, n-am acuzat sit-ul de cenzura, dar mi s-a parut ciudat ca pe un singur fir de discutie mi-au disparut in eter doua comentarii, ceea ce nu s-a mai intimplat.
Apas pe butonul „Trimite Comentariu” cu ceva palpitatie.
Si, cum am mai scris, e ultima mea postare pe tema asta. Scrierea Domnului P. despre naravasa Tinca Vartic II a primit asa de multe acolade ca e musai sa trag concluzia ca sunt o voce singulara, care se uita la povestioara cu alti ochi.
Pataphyl
7 May 2011@31
OK. Nu pot replica (deși doresc) fără acordul părții (subit) adverse. Mai exact, n-are rost să replic știind că nu primesc răspuns. Mînia și logica sînt îndeobște asociate oamenilor, nu în mod specific femelelor ori masculilor. Și cocoșul, și găina se mai înfurie, dar logica (măcar aristotelică) e greu de sesizat la aceste ființe. Bibliografie: Ion Creangă (Punguța cu doi bani), Mihai Eminescu și oricît de mulți alții.
Și încă, doar constat că expresia „idolatrie a persoanei” (#30) ce urmează la fel de jalnicei „imposturi intelectuale” (#18) îmi stîrnesc adîncă mîhnire. Conjunctură în care chiar îmi pare improbabilă căci fără sens vreo replică viitoare din partea mea.
Radu P.
7 May 2011Bun. Să încheiem aici tot cu Creangă: „- Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luîndu-se după gurile cele răle! Ia poftim, soro, mai bine sa mîncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim cîte-un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri şi:
Cele rele sa se spele,
Cele bune sa s-adune;
Vrajba dintre noi sa piară,
Şi neghina din ogoară!
Căci, dacă ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci cîmpii”.
Un cuptior de alivenci spre împăcare nu am, dar vă ofer o pită cu pitaci virtuală de Nichita Danilov, la care am pus la subsol şi nişte pilde proprii în „p”. Şi, dacă am greşit, să ne iertaţi!
http://www.bucatarescu.ro/2011/01/pita-cu-pitaci-de-la-nichita-danilov/
Pataphyl
7 May 2011Radule
… țăran matinal ce-mi ești, m-ai prins exact cînd era să-nchid computatoriu’ ‘neața ție & cucoanei, chiară vrajba, chit că neghina-i absolutamente dificil de stîrchit, inflendurent dac-avem ori nu ogoară (n-ai ogoară = n-ai neghină). Cum știm temeinic, cînd se-mpute aerul, „deschid fereastra larg & strig – Pă tine uăi tă iubășc, apatrid”. Pupă-l pe barbă pe ambasadoru’ lelii Danilov, Lipovanu’ ăla nasol care mi-ii drag de cînd îl știu, mai bine nu-i spune nimica, știe deja, mi-i teamă să nu și-o ia mai tare-n cap decît și-a luat-o deja, ca un trufaș nechibzuit de romantic ce se pretinde. Huoo Nechitule, m-ai băgat la gînduri și cu Părpăuța vicleană… De unde gînduri la mine uăi? A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii? Bahluiu’ mamii Bahluliului lui, tare nu-l pot uita!
calehari
7 May 2011Radule , frumoase Pilde ai scris si astfel frumoasa zi am inceput ! Multam !
Vlad M.
7 May 2011Cristina nu este singura care nu este multumita de aparitia acestui text pe site. Daca numai ea a scris pana acum, asta nu inseamna ca toti ceilalti sunt incantati. Pana acum nu am zis nimic pentru ca am avut deja o serie de contre publice si am vazut cam cum se pozitioneaza lumea (minunat, intotdeauna pe invers), dar cum „he who keep silent, consents”, consider ca nu mai are nici un rost sa raman deoparte.
Nu cred ca un blog care ii critica pe islamisti pentru modul in care isi trateaza femeile poate sa publice un text in care bataia primeste o nuanta comica. Nu e nimic comic in violenta domestica si nu sunt singurul de aici care gandeste astfel. Cat despre asa-zisa aparare a „umanitatii” lui Creanga si Eminescu, sa ma scuzati, dar de „umanitati” d’astea am tot auzit, intotdeauna din gura progresistilor. Aia-s mari amatori de umanisme, mai ales atunci cand se pune problema de a-i cobora pe aia mai rasariti printre noi, duzina.
Pe cand un text despre ciorapii imputiti ai lui Ferdinand I Intregitorul?
In sfarsit, am opiniile mele atat despre „literatura” pornografica, cat si despre cei care o produc sau o consuma, dar prefer sa nu le exprim pentru ca altfel mi-e ca ne suparam si mai tare. Ma voi margini la a spune ca arta de dragul artei ne-a adus in punctul mort in care ne aflam: muia vanduta ca licenta poetica, jegul cotidian transformat in arta superioara.
Nu ma intereseaza o polemica, nu vreau sa conving pe nimeni. Atat am avut de spus.
Radu P.
7 May 2011Vlad. M. Chestia asta cu violenţa domestică în literatură nu merge. După tine ar trebui să trecem la index Soacra cu trei nurori, că acolo este violenţă domestică, să scoatem din literatură Împărat şi proletar că acolo se spune Religia – o frază de dînşii inventată şi aşa mai departe. Acest mod de gîndire e de o corectitudine politică, pe care nu pot să o suport. Regele Ferdinand pomenit de tine era un fustangiu de prima clasă, printre metresele lui s-au numărat Elvira Popescu, Aristiţa Dissescu, d-na general Prezan (care a fost şi amanta lui Ion Antonescu, un motiv pentru care acesta a avansat rapid) şi multe cameriste şi bucătărese de la Palat, căci Întregitorului îi plăceau „fetele din popor”. Regina l-a prins o dată cu pantalonii pe vine şi cu… sabia scoasă (răzbelită, cum ar veni) asupra unei cameriste. Apoi a încercat să o liniştească pe regină. I-a spus că glumise, era o joacă de-a lui, iar regina spusese bine Feri – … aber mit p… desculţ? (săraca regină englezoaică nu ştia bine româneşte) Îi scad cu ceva, în urma acestor lucruri, meritele regelui şi respectul nostru pentru aceste merite? Nu.
Oamenii sînt oameni peste tot, cu lipsurile şi păcatele lor: şi cei de stînga, şi cei de dreapta, şi progresiştii, şi…antihriştii. Calea aceasta a purităţii adamantine e utopică şi periculoasă, Vlade. Cine vede numai idei în faţa ochilor, fără să vadă viaţa colcăitoare din jur, poate ajunge asemeni demonilor dostoievskieni fascinaţi de abstracţiuni ucigătoare, fie acestea şi religioase.
Atîta am avut de spus. Dacă atîta reprezint eu, adică „muia vanduta ca licenta poetica, jegul cotidian transformat in arta superioara”, atunci eu îmi iau jucăriile şi plec de aici. Dacă o să mă regrete cineva, mă poate găsi uşor pe Net sau la radu.parpauta@yahoo.com.
Cristina R.
7 May 2011Vlad M.
Multumesc ca ti-ai exprimat opinia.
Radu P.:
Caragiale, pe care-l preiei, le numea, ironic, „rromance verzi”, si nu le deosebea de „rromanii verzi” in celebrul sau text, „Moftangii”.
Reciteste-l, te rog. Are trei diviziuni: „Rromanul”, „Rromanca”, si „Savantul”.
Radu P.
7 May 2011Vlad. M. Chestia asta cu violenţa domestică în literatură nu merge. După tine ar trebui să trecem la index Soacra cu trei nurori, că acolo este violenţă domestică, să scoatem din literatură Împărat şi proletar că acolo se spune Religia – o frază de dînşii inventată şi aşa mai departe. Acest mod de gîndire e de o corectitudine politică, pe care nu pot să o suport. Regele Ferdinand pomenit de tine era un fustangiu de prima clasă, printre metresele lui s-au numărat Elvira Popescu, Aristiţa Dissescu, d-na general Prezan (care a fost şi amanta lui Ion Antonescu, un motiv pentru care acesta a avansat rapid) şi multe cameriste şi bucătărese de la Palat, căci Întregitorului îi plăceau „fetele din popor”. Regina l-a prins o dată cu pantalonii pe vine şi cu… sabia scoasă (răzbelită, cum ar veni) asupra unei cameriste. Apoi a încercat să o liniştească pe regină. I-a spus că glumise, era o joacă de-a lui, iar regina spusese bine Feri – … aber mit p… desculţ? (săraca regină englezoaică nu ştia bine româneşte) Îi scad cu ceva, în urma acestor lucruri, meritele regelui şi respectul nostru pentru aceste merite? Nu.
Oamenii sînt oameni peste tot, cu lipsurile şi păcatele lor: şi cei de stînga, şi cei de dreapta, şi progresiştii, şi…antihriştii. Calea aceasta a purităţii adamantine e utopică şi periculoasă, Vlade. Cine vede numai idei în faţa ochilor, fără să vadă viaţa colcăitoare din jur, poate ajunge asemeni demonilor dostoievskieni fascinaţi de abstracţiuni ucigătoare, fie acestea şi religioase (mai precis, cu mască religioasă).
Atîta am avut de spus. Dacă atîta reprezint eu, adică „muia vanduta ca licenta poetica, jegul cotidian transformat in arta superioara”, atunci eu îmi iau jucăriile şi plec de aici. Dacă o să mă regrete cineva, mă poate găsi uşor pe Net.
Vlad P.
7 May 2011@Radu,
Vlad nu cere epurarea literaturii. Nu s-a înțeles. E vorba de mesajul acestui site, care este unul foarte limpede targetat. Literatura a fost și este binevenită aici. Iar tu ai fost îmbrățișat unanim de noi, de la bun-început.
Trebui înțeles, însă, că tot efortul acestui colectiv este de a se constitui ca replică a dreptei (încă absentă pe scena politică) la propaganda imundă a stângii. Din acest motiv, nu orice text literar, oricât de bun, cadrează cu articolele la care se pune atâta suflet și pentru care fiecare își răpește din timpul său. E un efort pentru toți.
Au grijă progresiștii detractori ai fibrei conservatoare să ne scoată ochii cu moravurile mujicului român. Nu trebuie să mai punem și noi umărul, nici măcar la modul literar, pentru că ăștia sunt încremeniți în proiectul lor de calomniere a întregii Tradiții și nu scapă niciun prilej de a le indica ipocrit minților tinere și insuficient coapte în receptarea critică a tot ce îngurgitează cu nesaț că suntem așa și pe dincolo
Mesajul oricărui text trebuie să se circumscrie zbaterilor noastre, altfel ne dăm singuri cu stângu-n drept: bruiem mesajul. Cred că două decenii de bruiaj sunt suficiente și ar trebui despărțite apele. Radu, nu pierde din vedere că vorbim de ACEST SPAȚIU. Nu suntem niște habotnici ideatici. Însă faptul că luptăm cu un flagel ideatic, cu oameni captivi în realitatea captivantă (ca să zic așa), ne determină să închegăm AICI, pe această platformă, acele eforturi ce se vor contondent-semnificante în raport cu cele diametral opuse. Altfel, n-are sens. Ne irosim energiile, timpul.
Un text precum SCRIITORIMEA ROMÂNĂ FAŢĂ CU OANA ZĂVORANU este o dovadă că aici se poate face literatură excelentă în tonalitățile dreptei conservatoare.
Vlad M.
7 May 2011Radu, nu m-ai inteles. Scopul ILD este politic si cultural, ideatic – de a apara ce trebuie aparat. Ideile pot sa inalte sau sa corupa, distruga sau ucide. Au consecinte, Radu, si pana si literatura are consecinte (morale si politice). E treaba literaturii ce face (desi imi rezerv dreptul de a avea o parere despre literatura si cei ce o fac), dar noi aici nu facem literatura, nu cand lupta este pe viata si pe moarte. Nu vezi cu cine avem de a face? Cu teoreticienii urii si escadrilele mortii, culturale si fizice. Islamisti sau progresisti, toti au in cap un singur lucru: trebuie sa scape de noi. Si o fac, fii fara grija, fiecare dupa cum poate. Unii cu Kalasnikoavele, altii cu tribunalele, altii cu culture wars. In aceste conditii, la ce foloseste un text care da apa la moara celorlalti?
Vorbeam despre literatura pornografica, aceeasi despre care ai scris si tu la Scriitorimea romana fata cu Oana Zavoranu.
Cristina R.
7 May 2011Radu P.:
Vlad isi va avea, cu singuranta, raspunsul sau @ 37, dar permiteti-mi si mie sa va raspund.
Eu n-am inteles ca Vald M. ar cere epurarea literaturii pe motiv de „corectitudine politica”. O asemenea acuzatiei impotriva lui Vlad M. e ridicola. Eu si Vlad ne-am incontrat de multe ori pe motive de „feminism”, la a carui varianta decenta, sensbila, din pacate depasita de feminismul radical, nevrotic, subscriu politic. Nu mi-ar trece, insa, nici o clipita prin minte sa cenzurez arta/literatura pe linii ideologice/religioase/politice (Ii faceti o mare nedreptate lui Vlad cind il asemanati demonilor lui D. Sareti complect peste cal), mai ales ca literatura asta m-a hranit, si ale carei distorsiuni academice corect politice m-au facut sa parasesc mediul academic.
Ajungem, acum, la un punct sensibil: ce se numeste „arta”, „literatura”, „opera de fantezie”?
Care e testul care le consfiinteste? Ca a fost emis de cineva? Ca a fost publicat, undeva, de cineva? Ca a fost pus pe peretii unui muzeu, ca „Piss Christ” a lui Andres Serrano?
Daca „Piss Christ” merge, desi, dupa parerea mea, nu are nici o valoare artistica, atunci si textul dvs. merge ca „literatura”.
Il sprijin pe Vlad M. in ideea ca noi, aici, avansam nu efemere de dezcrincenare, ci texte politice si arta de prima mina.
Cind veti produce ceva de substanta unui „Imparat si Proletar” sau a unui „Sarmanul Dionis” sau a unui „Harap Alb”, ma voi bucura sa va citesc. Pina atunci, textuletul despre Tinca Vartic No. 2 ramine ce e, o marginala la o opera inexistenta.
Cristina R.
7 May 2011Vlad P. @ 39:
Splendid raspuns. Si eu l-am imbratisat din tot sufletul pe Radu P., pina acum.
Vlad M.
7 May 2011Cristina, eu sper numai ca am fost inteles. Nu vreau sa plece Radu pe de Ild, n-as avea de ce. E omul care l-a tradus in romaneste pe Viktor Suvorov, ceea ce pentru mine conteaza enorm, si poate scrie f. bine. Avem atatea lucruri de facut impreuna, dar trebuie sa fim consecventi si sa evitam a ne da cu stangul in dreptul. Ti-am trimis un e-mail.
Vlad M.
7 May 2011Suntem in razboi, iar razboiul asta este mai mare decat noi toti la un loc… Daca nu vom apara acele lucruri bune care ne definesc, nimeni nu o va face pentru noi. Lumea este plina de de-mitificatori si cinici, ca si de idealisti gata sa ucida in numele Utopiei. E mare nevoie de echilibru, iar cei care il vor oferi, vor avea foarte multe de castigat.
Oamenii (de cand cu teleopozitia, am ajuns alergic la acest cuvant) nu sunt atat de cazuti pe cat s-ar crede la prima vedere. Inca exista multi care apreciaza Adevarul, Binele si Frumosul, dar au nevoie de un punct de sprijin. Asta trebuie sa fie site-ul asta. Un sprijin.
Vlad P.
7 May 2011Cu toții ne-am încolțit la un moment dat pe diverse subiecte, sau nuanțe, nimeni nu cred că a scăpat unei probe de foc (și ce bine ne-a prins; cei care au ”ficat”, merg mai departe). Pare a fi un dat al ”cheagului” ????
Un soi de botez în care se înmănunchează aspirațiile (comune) cu asperitățile (personale). Suntem vii, așa e Dreapta. Ni se descoperă precum rugul lui Moise, care ardea fără să se mistuie. Un om viu arde, unul uscat… se ”fardează” și cosmetizează întreaga realitate pentru ”a o (putea) locui”, parazita.
Să ne bucurăm, zic, de comuniunea asta vie. Dintr-o clipă într-alta poate intra un zombie fără ”ficat”, gata să ne irosească timpul (pentru că nu înțeleg dimensiunea asta, trăiesc de parcă ar fi veșnici). Se cunosc viii de cei ce se descompun ”progresiv”.
Lui Radu chiar că nu-i lipsește ”ficatul” tare ???? cred că ești de-acord cu mine. E de-ajuns să ne uităm cum a gestionat interpelările mai dure și să le comparăm cu… ale mele, spre exemplu :P, când în unele contrări am scos ”barda”
Cristina R.
7 May 2011Vlad P. @ 45:
De acord.
Liviu Crăciun
7 May 2011sa-mi sara ochii daca inteleg ceva din supararile voastre fata de textul asta; ca-i pune tocmai pe creanga si pe eminescu in atari situatii nepotrivite pentru niste oameni fini cu studii la berlin si viena? ca admite ca ar fi putut avea ginduri necurate, ba chiar, doamne fereste, porniri violente? ca foloseste nenumarate expresii populare pe care le intelegem cu totii fara dictionar pentru ca le-am intilnit intr-o forma sau alta in jurul nostru? ca nu le condamna public, explicit si empatic cu cititorul caldicel, in asa fel incit acesta sa-si poata continua linistit somnul sufletesc? ca lasa sa se inteleaga ca titanii ar putea fi titani in ciuda scaderilor lor omenesti?
satira si ironia explicate devin sabii de lemn numai bune de pus in scenete corecte politic; personajele lui shakespeare nu fac cu ochiul spectatorului, „am glumit, nu sintem chiar asa in viata obisnuita”, kafka nu spune daca el crede sincer ca oamenii sint niste goange; in fine, desi nu se specifica in cartea lui iona, stim cu totii ca rechinii de astazi nu inghit in mod regulat profeti care nu-si fac treaba
va reamintesc ca unul dintre cei mai seriosi conservatori romani a fost caragiale (nu mai protestati din pricina comparatiilor cu oameni celebri, e un sofism; e normal sa facem comparatii cu cei despre care stim cu totii una alta, ar fi chiar culmea sa-l compar pe radu cu vreo matusa de-a mea de la Abrud, sau scrierea lui cu vreo prajitura delicioasa de-a ei – ma rog, pe partea cu prajitura se mai poate discuta); in fine, caragiale nu a dat solutii in scrierile sale, nu a specificat daca mai avem vreo sansa, daca nu cumva ii convine situatia de fapt, etc
opera este literara cind impresioneaza, amuza si intristeaza, si cind pune cu acea ocazie rotitele interioare ale cititorului in miscare; faptele morale sau imorale le face intotdeauna cititorul, nu opera; opera isi face doar datoria de a-i sopti intr-un mod uneori amuzant ca ar trebui sa-si utilizeze capul din dotare inainte de a actiona (chiar si pentru a raspunde la problema bataii nevestei, actuala in romania sec XXI)
nu caragiale perverteste mintile tinerilor, ci iliescu; nu patapievici cind critica dur romanii, ci vadim care ii ridica in slavi; nu istoricii noi care ne arata fete mai putin inaltatoare dar adevarate ale istoriei romanilor, ci realitatea tv care ii cocoloseste si ii ameteste de cap cu nenumaratele dulceturi care li se cuvin;
si da, la dreapta, avem si pareri si moduri de exprimare din cele mai diverse; si asta e un lucru bun
(daca tot nu ma credeti – va rog sa cititi povesti satirice evreiesti; la cele mai bune dintre ele nici naiba nu poate sa spuna ce conceptii are autorul, iar pentru gasirea solutiei moral corecte a povestii orice dezbatere serioasa intre 2-3 cititori ar duce urgent la o cearta generala, care inevitabil s-ar termina prin prezentarea cazului in fata rabinului, care la rindul sau ar da o solutie practica neasteptata, admisa de toti ca fiind corecta, dar nefiind inteleasa pina la capat de nimeni; asa e lumea asta)
Vlad M.
7 May 2011You’re missing the point, Liviu, dar nu reiau explicatia. Ea exista, se gaseste mai sus, am si reformulat-o. Nu sunt, insa, raspunzator pentru cum este tratata si nu am de gand sa revin asupra ei.
Pataphyl
7 May 2011Total și fără rezerve cu argumentele lui Vlad M și Vlad P., îmi asum necondiționat răspunderea ca „instigator”… cu premeditare (@3) . Aceste argumente trebuie să precumpănească în fața celor invocate de mine, de Liviu și de Radu. Cer scuze Cristinei de va fi sărit vreo schijă în direcția ei în timpul ostilităților, deși rămîn nedumerit de anume excese inutile. Lui Radu nu-i cer scuze, n-am de ce, îl asigur de aceeași prietenie, dublată acum, căci adaug și prețuirea ce i se cuvine ca echipier ILD!
Cristina R.
7 May 2011Pata:
Fara nici un pupat piatza endepentzi, ramin mereu a ta si a voastra,
Panselutza.
Radu P.
7 May 2011Nu vă mai bateţi capul. Aici nu mai scriu. Şi nici nu mai am chef să spun de ce.