Chemând refugiații din Orientul Mijlociu să se stabilească în Germania, Angela Merkel a deschis cutia Pandorei. Modul arogant în care a demonstrat cu această ocazie – deși, probabil, fără să vrea – cine domnește în prezent în Europa, nu face parte din tema de care ne ocupăm aici. Dar trebuie remarcat, totuși, cum cancelarul german a încălcat Convenția de la Dublin și, de fapt, a pus sub semnul întrebării funcționarea Acordului Schengen. Instituțiile UE au recunoscut imediat voința lui Merkel drept normă europeană, iar țările care, precum Ungaria, au luat apărarea ordinii juridice europene, au fost puse la stâlpul infamiei.

Nu știm până la urmă ce a provocat declarația lui Merkel, poate nu întru totul premeditată și de la care acum dă înapoi. A fost vorba de calcule electorale și de voturile minorității turcești; sau de o concesie făcută partenerului de coaliție social-democrat; sau de răspunsul la o cerere a lobby-ului industrial german, aflat în căutare de mână de lucru calificată și de convingerea că imigranții mai puțin “interesanți” le vor fi băgați pe gât altor țări? Putem presupune că fiecare dintre acești factori a jucat un rol.

Știm cu siguranță că atât discursul cancelarului german care a declanșat avalanșa, cât și sprijinul pe care i l-au acordat cercurile europene formatoare de opinie, au fost posibile doar în condițiile stării de criză profundă în care se află identitatea europeană, criză care ridică întrebări asupra șanselor ei de supraviețuire.

Oamenii reprezintă civilizațiile?

Într-un interviu acordat “Culturii liberale”, unul dintre cei mai recunoscuți sociologi contemporani, americanul Richard Sennett, s-a arătat indignat de asocierea care se face între atacurile din noaptea de Anul Nou asupra femeilor din Germania și identitatea culturală a autorilor. Aceste acte au fost comise de infractori, susține intelectualul, iar sublinierea apartenenței lor civilizaționale nu numai că nu are nimic de-a face cu tema discutată, dar, în plus, capătă un caracter rasist; transferă responsabilitatea de la un agresor concret la o cultură mitică, adică la grupul de oameni care o reprezintă. Am citat această declarație pentru că în ea se rezumă confuziile ideologiei dominante, care duce la consecințe politice lamentabile.
Este evident că pentru o infracțiune cel care răspunde este autorul ei, și numai acesta trebuie să suporte pedeapsa. Este o perspectivă legală, dar în practica socială și în politică trebuie să analizăm factorii care determină creșterea numărului anumitor infracțiuni. Dacă așa cum s-a întâmplat în noaptea de Anul Nou în marile orașe germane, bărbații musulmani se organizează pentru a vâna femei, acesta este un fapt social pe care ar trebui să-l analizăm.

Fetișul noii ideologii este egalitatea, în special în ceea ce privește cultura. Conform dogmei ei fundamentale sunt interzise judecățile de valoare. Este caracteristic faptul că orice tentativă în acest sens este calificată drept rasism, deși civilizația nu are caracter rasial. Rezultatul este că refuzăm să recunoaștem specificitatea unei alte culturi care în realitatea omenească este întotdeauna asociată cu o anumită formă de evaluare. Prin urmare, încetăm să mai vedem diferențele civilizaționale care, atunci când funcționează în aceeași țară, duc la conflicte.

Imigranții care aleg să se stabilească într-o altă ordine civilizațională, indiferent de ceea ce le-a determinat această decizie, trebuie să fie conștienți de faptul că se așteaptă de la ei să adopte normele de bază ale acesteia. Aceste principii ar trebui să fie impuse cu fermitate de către țările în care ei se instalează. Din păcate, în Europa de astăzi ele nu numai că au fost suspendate, ci chiar respinse ostentativ.

De unde vine disprețul

Ceea ce frapează în privința faptelor din noaptea de Anul Nou din Germania este sentimentul impunității manifestat de către autorii lor și, asociat acestuia, disprețul pentru moravurile, deci pentru cultura lumii în care au decis să se stabilească, în consecință, pentru oamenii care aparțin acestei culturi. Sentimentul impunității și disprețul sunt legate între ele, pentru că normele care nu prevăd sancțiuni nu sunt luate în seamă, iar acesta este primul pas către batjocorirea lor. Sancțiunile nu trebuie să aibă întotdeauna un caracter legal, este suficientă o puternică presiune socială care să ducă la condamnarea persoanelor care încalcă normele în vigoare, având drept rezultat excluderea din diferite cercuri ale vieții în comun. Din păcate, ordinea morală s-a prăbușit în Europa contemporană, ceea ce este o manifestare a crizei culturii sale.
Este greu să fii sociolog și să nu observi influența culturii asupra atitudinilor umane, este greu și să nu vezi diferențele dintre aceste culturi. Sennet știe asta foarte bine. Dar este împiedicat să tragă concluzii din ceea ce știe de către tabu-ul ideologiei dominante. Ea este cea care ne poruncește să batem câmpii despre societatea multiculturală în care vor conviețui armonios reprezentanți ai diferitelor ordini civilizaționale. De fapt, acel mitic “multiculturalism” poate fi atins doar dacă reducem cultura la unele manifestări nesemnificative ale ei, adică dacă o lipsim de sensul ei fundamental, deoarece cultura este modul de organizare a vieții sociale. Nu se poate funcționa în două ordini incompatibile între ele, de exemplu, sistemul de justiție occidental nu poate coexista cu Sharia. Este adevărat că în istorie au existat în aceeași țară comunități diferite, inclusiv din punct de veere legislativ, una alături de cealaltă, dar nu s-au amestecat. Cheia de boltă a unui astfel de stat trebuia, totuși, să fie o guvernare puternică, autoritară. În sistemul democrației republicane nici nu poate fi vorba de așa ceva.

Ce este Europa

Faptul că Europa este un concept civilizațional și nu unul geografic era cunoscut dintotdeauna. De schimbat s-a schimbat ceea ce noi considerăm ca fundament al Europei. Actuala Uniune Europeană este în mare măsură un proiect ideologic al cărui scop a fost o restructurare fundamentală a ordinii culturale a Europei. Acest lucru frapa chiar din preambulul Constituției europene respinse prin referendum în Franța și Olanda. Creatorii acesteia au făcut referire la antichitate și imediat după aceea la Iluminism. Cel puțin un mileniu și jumătate de istorie europeană, creștină, din care de altfel a provenit Iluminismul, nu numai că nu și-a găsit un loc acolo, dar creatorii documentului s-au opus ferm oricăror încercări de a include în istoria Europei această tradiție-cheie a ei, demonstrând prin aceasta că premiza lor este schimbarea civilizației noastre și îndepărtarea din ea a fundamentului creștin.

Europa non-religioasă și anti-creștină urma să fie o utopie a omului nou care trăiește după legi desăvârșite proiectate de către oameni luminați, avea să fie o comunitate de ființe auto-create, emancipate de toate identitățile puternice, începând de la cea religioasă și națională și terminând cu cea sexuală.

Aceste divagații se lovesc de experiența oamenilor obișnuiți, adică reali, care se definesc prin apartenența națională, de grup social, de familie, de sex și deasemenea au nevoie de religie. Normele legale singure nu au fost niciodată și nu vor suficiente, iar pentru ca ele să aibă efect trebuie să provină dintr-o cultură trăită, care întotdeauna până acum a avut rădăcini religioase.

Confruntați cu criza imigrației, liderii Europei contemporane au început să vadă pericolul și să spună și ei că este necesar ca noii veniți să se adapteze la “valorile europene”. Dar când vine vorba să le enumere, se ivesc greutățile. Auzim despre toleranță, deschidere, democrație. De fapt, toate aceste principii sunt secundare și depind de o ordine adoptată în prealabil, ea însăși înrădădcinată într-o anumită ordine metafizică.

Toleranța în Europa contemporană a fost adusă la autocontradicție, adică a parcurs drumul de la recunoașterea dreptului la existență al unor opinii apreciate negativ, la pretenția de a le afirma. De fapt toleranța, care nu poate fi niciodată nelimitată – apărători ai versiunii contemporane a toleranței demonstrează acest lucru în toată amploarea sa, cerând pedepsirea adversarilor lor – trebuie să provină dintr-o ordine axiologică mai profundă. Încă și mai derivată și imposibil de definit cu precizie este “deschiderea”, iar dezbaterea actuală privind necesitatea unor restricții legale ale democrației arată că sistemul politic trebuie să aibă o bază de idei mai profundă.

Ideologia dominantă astăzi, care se reduce la dărâmarea formelor culturale tradiționale și ale cărei obiective, ca în cazul oricărei utopii, sunt vagi, are un caracter nihilist. Noii veniți inteleg un singur lucru: că Europa contemporană este un loc în care au murit credințele și ordinile vechi. În această situație, ei fac apel la civilizația pe care o cunosc, adică la civilizația lor.

Valurile crizei

Problemele cu cetățenii musulmani din Europa au început să apară la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80. Inițial tensiunile aveau un caracter pur social. Pentru prima generație de imigranți din Maghreb chiar și munca cea mai prost plătită și viața în Franța constituiau un progres. În schimb, printre descendenții lor născuți într-un fel de ghetouri suburbane, în medii aflate la cel mai de jos nivel al ierarhiei sociale, incomplet integrați în cultura Franței, a crescut un sentiment de frustrare. Acest lucru s-a manifestat prin creșterea criminalității. Nu a fost permis să se vorbească despre această problemă, iar în acest context a început să facă în Franța carieră politică Frontul Național.

Același sindrom al ascunderii capului în nisip și teama de a arăta genealogia legată de mediul social a anumitor patologii s-a manifestat prin trecerea sub tăcere, în primele zile, a celor petrecute în Germania în noaptea Anului Nou.

Fundamentalismul a reușit perfect să valorifice frustrarea generațiilor provenite din țările musulmane. Contribuie la aceasta țări din Peninsula Arabă, care alocă sume mari pentru propagarea acestei ideologii, iar scopul lor nedeghizat este islamizarea Europei. Din acești bani, mai ales proveniți din Arabia Saudită, sunt construite noi moschei, iar imamii desemnați de către fondatori sunt adepți ai islamismului radical. Până de curând, această politică, dusă la vedere, nu numai că nu s-a lovit de vreo contramăsură, dar chiar s-a bucurat de aprobarea țărilor europene. Elitele dominante ale acestora au considerat și parțial încă mai consideră Biserica Catolică drept cel mai mare inamic. Mulți dintre reprezentanții acestora dau de-a dreptul de înțeles că imigrația musulmană le este simpatică pentru că modifică în mod fundamental configurația tradițională a Europei. Aceste atitudini demonstrează încă o dată natura resentimentară și în cele din urmă caracterul sinucigaș al ideologiei dominante astăzi pe continentul nostru și al adepților acesteia.

Dogmele ideologice reduc toate problemele sociale la cele economice și le permit să nu se gândească la viitor, deoarece, chipurile, dacă vor fi asigurate imigranților condiții materiale mai bune, problemele civilizaționale vor dispărea de la sine.

Ce ne amenință

Europa este o oază de prosperitate și de liniște, în special în comparație cu Africa învecinată și de asemenea, mai ales în ultimul timp, cu Orientul Apropiat. Atrage, așadar, și va continua să atragă valuri succesive de imigrație. Până acum acestea au fost blocate de conștientizarea dificultății de a trece granițele Europei și de a rămâne definitiv în ea. Invitația din partea lui Merkel, preluată cu entuziasm de formatorii de opinie europeni, a schimbat în mod fundamental această situație. Mase de oameni tineri din Africa de Nord și Orientul Mijlociu au considerat că li se cuvine nu numai dreptul de a trăi în Europa, ci, de asemenea, încă de la intrare, un standard material egal cu cel al europenilor. Consecințele pe care le atrage după sine acest lucru ajung abia acum la liderii continentului nostru, care obișnuiesc să privească lumea prin ochelarii ideologiei.

Valul de imigrație relativ mic cu care am avut de-a face în ultimul timp deja provoacă tensiuni grave și apariția de reflexe xenofobe, naturale într-o astfel de situație, din partea localnicilor europeni. Dar problema reală sunt milioanele de oameni care, încurajați de atitudinea europenilor, sunt hotărâți să se stabilească pe acest continent. Ei toți provin dintr-un mediu cultural unic, musulman. Sosirea lor va fi un șoc pentru Europa și va submina funcționarea Uniunii Europene, în forma sa actuală. Șansele de a menține sistemul Schengen par din ce în ce mai iluzorii, iar aceasta este doar începutul problemelor.

Apariția unor grupuri mari, omogene cultural, dar diferite de țările în care se așează, nu poate să nu provoace tensiuni. În cazul Europei contemporane – unde, pe de o parte, avem de-a face cu un islamism orientat războinic, expansiv, iar pe de altă parte cu o Europă care se autocontestă și se află în stare de criză – aceasta constituie un amestec exploziv.

Există temerea că liderii europeni vor trage prea târziu concluzii din aceste evidențe, iar unii dintre ei, posedați de oikofobie (ura față de ceea ce este propriu) nu vor mai ajunge să o facă niciodată. În aceste noi condiții se reduce rolul instituțiilor europene și crește cel al statelor naționale. Felul în care vom reuși să facem față amenințărilor istorice care se apropie va depinde așadar numai de noi.

traducere: Anca Cernea