Recent, o știre a aprins imaginația înfierbântată a unora și le-a dat fiori altora. Știrea, amplificată de toate agențiile de presă importante din lume sună cam așa: Federația Rusă și China au semnat un acord istoric, prin care Federația Rusă va livra Chinei în următorii 30 de ani gaz natural în valoare de 400 miliarde USD, la un preț mediu de 350 USD/ 1000 mc.
Se sugerează, uneori chiar se spune abrupt că, astfel ,Federația Rusă își va reduce dependența de încasările realizate în urma exportului de gaz către țările Uniunii Europene , ceea ce va permite Kremlinului să negocieze de pe poziții de forță o reașezare a sferelor de influentă, în special în țările fostei URSS.
În eseul de fata ne propunem să clarificăm cat și dacă este ceva adevăr în aceste temeri (pentru unii) și speranțe (pentru ceilalți).
În primul rand, să ne lămurim asupra cifrelor: 400 miliarde USD în 30 ani înseamnă cam 13,3 miliarde USD anual, ceea ce, la un preț mediu de 350 USD/1000mc înseamnă cam 38 miliarde mc /anual. Această cantitate ar permite , zic unii, Federației Ruse să trateze mai dur Uniunea Europeană în ansamblu și pretențiile acesteia de a întinde zona sa de influentă economică către est, în inima fostei URSS.
Primă oară ar trebui abordată problema prețului. Fără doar și poate că acest misterios contract are la baza cantități și nu prețuri pentru simplul motiv că prețul gazului natural este , în orice contract commercial (inclusiv cele încheiate de către Iran sau Coreea de Nord), dat de către o formulă care pleacă de la prețul barilului de țiței și se „corecteaza„ cu anumiți coeficienți. Nici pe vremea URSS nu au existat contracte de livrare a gazului natural cu preț fix; este foarte probabil că și recentul contract ruso-chinez să aibă la bază o cantitate la un preț dependent de prețul țițeiului .
Cei 350 de USD/1000 mc sunt probabil o valoare medie valabilă pentru comparația cu anul 2013 sau 2014. Ce semnificație are acest preț? Pentru a ne lămuri, vom lua în considerare prețurile medii de livrare către țările Uniunii Europene:
Practic, numai Belarusul și Marea Britanie plătesc prețuri comparabile cu cel atribuit chinezilor; dar Belarusul plătește un gaz atât de ieftin că fiind singurul aliat real al Federației Ruse din Europa iar Marea Britanie este un importator marginal, fără volume sau cadență semnificative; media preturilor plătite de țările UE se încadrează în marja 380-400 USD/ 1000 mc ceea ce indică un discount foarte mare oferit chinezilor (minim 10%), adică un cost pe care Moscova și-l va asuma pentru a salva aparențele politice!
Să trecem la cantități: în 2013, Uniunea Europeană a consumat 541 miliarde mc de gaz, dintre care 30% (161,5 miliarde mc) provin de la Gazprom (export rusesc către UE); din aceasta cantitate, aproape jumătate (80 miliarde mc sau 15% din consumul UE ) provine din gazul tranzitat pe teritoriul Ucrainei. Un sfert din cantitatea importată de către UE este cumpărată de către Germania : 40 miliarde mc. Mai trebuie observant că, fată de 2012, ponderea gazului rusesc în ansamblul consumului UE a crescut de la 26% la 30% datorită creșterii cantităților livrate de Rusia cu 23 miliarde mc cat și datorită stagnării consumului la nivelul UE.
Spre comparație să reținem că al doilea mare furnizor de gaz natural către UE este Norvegia, cu un total livrat de 107 miliarde mc, pe conducte cu capacitatea totală de 127 miliarde mc; capacitatea totală de transit a conductelor care leagă Rusia de UE este de 309 miliarde mc/annual. Încă 32 miliarde mc în fiecare an vin spre UE din Algeria, pe o conductă cu capacitatea de 54 miliarde mc /an iar din alte surse alte 17 miliarde mc sunt pompate annual; la toate acestea se adaugă 70 miliarde mc de gaz natural lichefiat importat de către UE în anul 2013, utilizând capacitate de 197,3 miliarde mc /an.
Rusia încasează în contul acestor importuri aproximativ 74 miliarde USD/an, adică a șasea parte din veniturile sale bugetare sau de 6 ori mai mult decât deficitul bugetului federal; această situație se datorează , în primul rând, deciziei politice luată de cancelarul Merkel de a renunța la energia nucleară (aceasta decizie în sine a adus Rusiei la buget aproape 10 miliarde USD/an, salvând finanțele publice ale federației!).
În acest punct pare că asistăm la un apogeu al puterii rusești în Europa. Dar totul este un mit, o imensă manipulare și iată de ce:
– În primul rand Germania dar și UE în ansamblu au deja un plan de a reduce importurile de gaz rusesc cu un sfert până în 2020, adică cu 45 miliarde mc/an sau, la prețurile actuale o reducere a încasărilor bugetare rusești cu 18 miliarde USD/an, adică 150% din deficitul bugetului federal; reduceerea se va face prin creșterea ponderii energiei verzi și a celei pe baza de carbine;
– În al doilea rând, fie UE va presa Rusia să reducă prețul global de livrare a gazului către țările membre fie, varianta hard, Germania va presa Federația Rusă să îi ofere un preț comparabil cu cel oferit chinezilor, având în vedere că exportul către Germania este mai mare decât cel către China; și acest lucru va reduce încasările Rusiei cu minim 5 miliarde USD/an!
– În al treilea rând, Rusia nu are încă construită o infrastructură de transport a gazului către China ; aceasta va trebui construită și va costa cam 10 miliarde USD ; să nu uităm că majoritatea infrastructurii de transport către UE și Turcia s-a făcut cu tehnologie occidentală, americană, în primul rând.
Este de observant, în plus, că formula care leagă prețul gazului rusesc de prețul țițeiului ia în calcul prețul așa-numitul țiței URAL (un mix de țițeiuri rusești, Rosneft și Lukoil), mai ieftin cu 1-2% decât țițeiul brent, dar oricum peste ținta de preț din bugetul federal al Rusiei pentru anul curent.
În acest context, concluziile care se impun sunt următoarele:
– Contractual semnat de către Rusia și China este un gest de imagine pentru că nu poți șantaja un client de 161,5 miliarde mc printr-un contract de 38 miliarde mc;
– Costul politic al unui astfel de contract poate fi mare;
– Rusia și-a creat o nouă problemă și anume cea a prețului, cel puțin în relația cu Germania;
– Livrările din acest contract sunt ipotetice, ele depinzând de capacitatea (îndoielnică, cel puțin) industriei rusești de a crea rapid o infrastructură de transport.
Iată de ce cred că acest anunțat contract reprezintă mai degrabă un anunț de intenție decât un fapt commercial.
2 Comments
Analist fin
22 May 2014Acest contract e doar de imagine pentru Rusia. Cumva vor sa arate capacitatea de a incasa, de a produce venituri. Au o problema de bani, de rating, de marirea costului de finantare. Probabil vor avea nevoie sa-si finanteze deficitul provocat de cheltuielile cu Crimeea si continuarea operatiunilor in Ucraina. Economic stau la pamant si investitorii retrag capitalul. Cu aceasta miscare spera sa opreasca hemoragia. Oligarhii nu se grabesc cu repatrierile in banci rusesti cerute de Putin. Razboiul este si financiar. Cine mai finanteaza Rusia? Cine mai cumpara titluri emise de banci rusesti? Cine mai investeste? Probabil in viitoarea perioada vor umple mass-media occidentala cu anunturi ca vin investitorii, recolte record, descoperiri senzationale tehnologice, predictii pozitive care sa manipuleze proprii cetateni, antreprenorii rusi sa nu plece cu bani in vest si sa linisteasca mediul financiar.
Costin Andrieş
22 May 2014povestea continua. asa cum scria Petrisor Peiu in mai, marea intelegere este un balon de sapun
http://www.paginaderusia.ro/su…..io-erevan/