Problema lui Valentin Protopopescu este să găsească sursa, sau izvorul, sau mobilul, sau imboldul patriotismului miilor de internauţi, sau blogeri, sau forumisti din diaspora românească. O întreprindere nu uşoară, să recunoaştem. Când am scris Să tacă emigranţii! referitor la un articolul Câte ceva despre patriotismul internaut din luna iulie al sus-pomenitului doctor în filozofie, nu am ştiut că arhiva online a revistei Cultura se oprise cândva în februarie. Fiind în posesia tuturor numerelor din lunile din urmă, nu aveam nevoie să mă uit pe site-ul www.revistacultura.ro. Dar, în urma apariţiei articolului Eu, în ticăloşia mea în numărul din 7 august, când s-a şi reluat publicarea pe net a revistei Cultura, a trebuit să fac o revizie a link-urilor necesare unui răspuns nedorit, sau dispreţuit, sau ignorat de doctorul Valentin Protopopescu. Vrem să-i facem o bucurie lui Valentin Protopopescu. Horia Gârbea a scris mai demult:

„Valentin Protopopescu este violent în ton şi inconfortabil în idee, dar se acoperă cu argumente şi raţionează strâns, păstrând în stil perfecta civilitate. El este un voluntar insurgent al tuturor cauzelor în care crede”.

Perfectă civilitate la domnul Protopopescu? Nu credem. Cum nu credem nici în forma restricţionată a patriotismului doar la cei care sunt purtătorii cărţilor de identitate româneşti. Noi credem în dialog, colaborare şi respect. Într-un articol viitor o să demonstrăm că Valentin Protopopescu îşi continuă linia de gândire din Câte ceva despre patriotismul internaut, gândire izvorâtă dintr-o filozofie a dispreţului, sau a superiorităţii, sau a revoltei neaoşiei ce respinge dialogul cu Celălalt.

Unde a apărut expresia care ne-a inspirat titlul ”Extremismul unui patriotism abstract şi total fals”? Chiar în articolul pe care vi-l prezentăm în continuare, ce a apărut în numărul 27 (181) din 10 iulie al revistei Cultura. Negăsindu-se pe net, trebuie să ne credeţi pe cuvânt, noi ne-am străduit să-l redăm cu exactitate.

Câte ceva despre patriotismul internaut

de Valentin Protopopescu

Atunci când cineva, o persoană oarecare, întreprinde efortul să emigreze, să-şi părăsească locurile natale, familia şi prietenii, simbolurile şi stereotipurile, e semn că un rău major s-a insinuat în existenţa acelui ins, că raporturile sale cu societatea şi comunitatea cărora le aparţine s-au deteriorat ireversibil. Când nimic nu mai poate fi îndreptat, când orice soluţie pare epuizată, nu mai rămân decât despărţirea, părăsirea, uciderea legăturilor cu locul blestemat. Nimeni nu pleacă de fericire – iată adevărurile emigranţilor. Ba aş risca până şi o judecată globală: după cum îi cunosc pe români, cred că ei îşi părăsesc ţara abia atunci când cuţitul a ajuns demult la os, când gradul de disperare a fost depăşit până dincolo de limita suportablitatii rezonabile sau legitime…

Aşadar, aceşti foşti compatrioţi ai noştri pleacă, lasă în urmă ţara, realităţile ei sociale, politice şi economice, obiceiuri, comportamente şi atitudini. Cei oneşti dintre ei, acolo unde ajung, fac eforturi supraomenensti ca să se integreze, ca să câştige bani, prestigiu şi o poziţie cât mai aproape de centrul sistemului social. Vor să ia culoarea locului – şi e firesc să fie aşa. Unii îşi reneagă chiar şi originile, nu mai vorbesc nici măcar în casă limba maternă şi , în genere, nu mai vor să ştie nimic de România. Nu ştiu dacă este bună sau dacă este frumoasă o asemenea atitudine, dar ştiu sigur că ea ajută pe cel care vrea să-şi schimbe identitatea. La fel ca în chirurgie, ori extirpi rapid răul, ori suferi indefinit.

Dar mai există şi un alt tip de români emigraţi. E suficient că să navighezi la întâmplare pe internet ca să descoperi site-uri şi blog-uri ale acestor români de aiurea. Ei sunt cei mai informaţi tipi cu putinţă cât priveşte ce se întâmplă în ţară, cunosc în detaliu realităţile politice, economice şi culturale, ei ştiu care sunt soluţiile la orice fel de probleme, ei deţin adevărul despre cei răi şi cei buni, pe scurt, ei posedă antidotul la răul endemic ce chinuie România din care dânşii au plecat. Aceşti români desţăraţi ( în fond, au plecat în mod liber, de să ne ferim de cuvinte!) constituie adevărate comunităţi virtuale, de internauţi, de bloger-i şi forumisti, au păreri, dialoghează, se mai înjură între dânşii, dar nu prea mult, căci duşmanul lor comun este românul rămas “acasa”, cel care se chinuie să reziste într-un stat parcă mai anomic ca oricând.

Romanasii noştri de dincolo urmăresc posturile tv din Mioritia, ascultă on-line posturile bastinase de radio, citesc presa naţională pe net, ştiu absolut tot ce se poate şti despre fosta lor ţara. Sunt foarte critici, se pricep cam la toate, ei au înţeles cum stau lucrurile şi, de la înălţimea experienţei lor prezente, îşi îngăduie tot felul de judecăţi şi aprecieri clar infailibile. Dacă te pune dracul să ripostezi în presa din România unora din aceste luări de poziţie şi dânşii află, ce mai, ţi-ai dat foc la căruţă! Declanşează un adevărat tir de artilerie împotriva ticălosului care n-are ce face şi porcăieste onor diaspora românească!

Ce nu înţeleg eu: de unde atâta disponibilitate de timp şi de energie pentru aceşti emigranţi doldora de opinii şi de adevăruri?! Când mai au răgaz să fie la curent cu tot ce mişcă în Românica, de unde află resurse afective ca să fie atât de patrioţi încât să ia partea unei realităţi din care au fugit ca iepurii altădată?! Au plecat, foarte bine, tot respectul şi toată invidia, dar de unde extremismul unui patriotism abstract şi total fals?! Sigur că de la calitatea intelectuală şi morală a acestor autodesţăraţi nu este cazul să aşteptăm prea multe, căci de când Internetul oferă posibilitatea oricui de a avea site şi blog, este evident că toţi frustraţii, semianalfabetizaţii şi scriitorii rataţi se înghesuie să emită texte pseudo-publicistice. Astfel, în orice emigrant român zace un Patapievici mic, complexat şi nedescoperit, adică un filozof mesianic şi un panaceu al chestiunilor româneşti – aş îndrăzni să afirm.

Singura chestiune despre care posed o anumită certitudine este gradul de deranj psihic al acestor patrioţi de la distanţă. Căci trebuie să fii lovit bine la tărtăcuţă ca în loc să-ţi vezi de ale tale, probleme punctuale şi dificile, de supravieţuire, tu, emigrant român, lupţi eroic pe Internet ca să-ţi faci cunoscute ideile căcăcioase despre mai ştiu ce articol de jurnal, carte de eseuri metafizice sau emisiune tv! Ceva nu e în regulă cu aceşti urmaşi ai lui Decebal, deoarece un dor suspect îl leagă mai abitir şi mai patologic decât înainte de sfânta ţărişoara din care au plecat fără să stinga lumina, înjurând-o apăsat în bărba! Si vorba lui Cristian Tabără, să nu ne ţină lecţii de solidaritate romanaşii ăştia de peste ţări şi mari, pentru că lucrurile stau în comunităţile lor încă mai rău decât aici, de parcă nici n-ar fi părăsit vreo clipiţica dulcea ţărişoară…