Avem două cabine de camion. Mai precis, două cabine de camion ciuruite de gloanțe. Și mai exact: două cabine în care au stat două bestii, doi teroriști care au ucis cu o cruzime absolută și cu sînge rece oameni. Foarte mulți oameni.

Să le spunem Cabina nr.1 și Cabina nr.2. Și să rezumăm, foarte scurt, ce este cu fiecare dintre ele.

Cabina nr 1:

Cabina nr 2:

Cabina 1 este a unui camion care a lovit din plin mulțimea acum un an, în Europa. În Franța, la Nisa, chiar de Ziua Națională a acestei țări, Mohamed Bouhdel a mers peste oameni de-a lungul a mai bine de un km și jumătate. A ucis 85 de persoane și a rănit alte 100. Procurorul general al Franței a declarat, la scurt timp după teribilele crime, că acest atentat ”poartă înseamnele terorismului jihadist”.

Cabina numărul doi este a unui camion care a lovit din plin mai mulți tineri soldați în Ierusalim, în 8 ianuarie, anul acesta. Fadi al-Qanbar a ucis 4 soldați și a rănit alți 17. Era palestinian și, la fel ca și șoferul ucigaș de la Nisa, era simpatizant al Statului Islamic.

Priviți acum, cu atenție, vă rog, dispunerea găurilor de la gloanțele care au lovit cabina. Este un exercițiu inconfortabil, dar extrem de relevant, căci aceste două imagini stau și sub o umbrelă amplă a parabolei. Cruzimea, animalitatea, neantul agresiv sînt, a propos de gesturile celor doi șoferi-teroriști-ucigași, perfect comparabile. Dar nu și răspunsurile la gesturile lor. Repet: cele două atentate funcționează și ca parabole.

Simplu și de bun-simț spus: în primul caz, locul șoferului nu e țintit și nici lovit; în al doilea, s-a tras drept la țintă, exact către sursa crimei.

Imaginea cu urmele gloanțelor de pe cabina camionului de la Nisa vorbește și despre spaimă, despre un fel de tremur al mîinii care trebuie să oprească cu fermitate ceea ce e teribil și ceea ce este totalmente de neacceptat – politic, uman, religios. Interpretativ: e ca și cum o imensă problemă, cît se poate de reală, inumană în cel mai înalt grad, nu e recunoscută ca atare. În cazul al doilea, în Israel, avem replica promptă și adecvată față de ceea ce este de nenegociat. Avem o pedeapsă exemplară și imediată a barbariei. Prima imagine vorbește despre frică și despre indecizie – la limită, despre un refuz al realității; a doua, despre reacția fermă și corectă a civilizației față cu neatul ucigaș. Poate că nu e chiar întîmplător faptul că Israelul e singura democrație într-un cazan politic fierbinte, așa cum e Orientul Mijlociu. Și, la fel, nici amănuntul că multe dintre democrațiile vestice, cu elite politice tot mai decuplate de la realitate, sînt asaltate din ce în ce mai insistent de demoni ai populismului și extremismului (fapt care, să fiu bine înțeles, nu înseamnă o soluție, ci o agravare a problemei).

Aș vrea să cred că, în viitorul imediat și mediu, nu vom mai avea asemenea imagini și, cu atît mai puțin, tentația de a le compara, scoțând în evidență ceea ce, în mod fundamental, le diferențiază. Mă tem însă că aș fi prea naiv și din cale-afară de idealist dacă aș îndrăzni să cred așa ceva…