Frăția Musulmană

Că islamiștii se folosesc de instrumentele democrației pentru a lupta contra ei, și o fac pe față, fără să-și ascundă intențiile, este un lucru știut. Numai conducătorii lumii civilizate par a nu observa lucrul acesta și asta pentru că se conformează tradiției; aici nu mai sunt progresiști! Doar la fel au procedat și mulți dintre înaintașii lor cînd au fost puși în fața unui alt pericol mortal pentru democrație – nazismul. N-au reacționat nici ei atunci când Hitler și-a expus clar, cu sinceritate, intențiile în Mein Kampf. Trebuiau doar s-o citească, sau să-l asculte pe Hitler lătrându-și declarațiile, dar dacă au făcut-o, n-au crezut! Cei care au făcut-o și au crezut, s-au înfruntat, așa cum a remarcat scriitorul american Paul Berman, cu o problemă – “Credința că în lumea modernă dușmanii rațiunii nu pot fi dușmanii rațiunii. Chiar și iraționalul trebuie să fie, într-un fel sau altul, rațional”.

Cât de “rațional” s-a dovedit iraționalul, s-a văzut. Și s-a uitat! Deși s-a dovedit că credința într-o rațiune universală naște monștri.

Pe 29 decembrie 2012, Mohamed Badie – ghidul suprem al sectei islamiste egiptene “Frăția Musulmană” – spunea, cu aceeași sinceritate pe care o avea și Hitler în anii ’30, referindu-se la “țelul final” fixat de fondatorul organizației, Hasan al- Banna, în 1928: “Proiectul va începe cu crearea unui guvern solid și se va termina prin stabilirea unui califat islamic drept”.

Predecesorul lui la conducerea organizației, Muhammed Mahdi Akef, vorbea și el la fel de deschis despre statul islamic mondial, despre imigrația musulmană în Europa și lungul drum ce trebuie parcurs până la controlul întregului continent european. El adăuga, ca să nu mai existe niciun dubiu: ”Nu există nicio autoritate islamică care să respecte libertatea și democrația”.

Khairat al-Shater – ghidul suprem adjunct al Frăției Musulmane, totodată și trezorierul ei – este cel mai puternic om dintr-o organizație care este o adevarată antrepriză internațională. Frăția Musulmană este propietara unei flote de petroliere și a unor mega lanțuri de supermarket-uri, având afaceri înfloritoare și un lobby puternic în Statele Unite, Anglia, Franța și Germania; aceasta fiind poate și una dintre cauzele sprijinului politic internațional.

Dar Khairat al-Shater nu este doar un multimilionar, un finanțist obișnuit. El este cel care a transformat Frăția într-o organizație combatantă, înființând, în 2006, o organizație de tineret puternică – în realitate o adevarată brigadă Al-Aqsa egipteană, lucru ce i-a adus, în timpul lui Mubarak, și o condamnare la închisoare.

Supranumit “Omul de Fier”, acest adevărat Stalin al Frăției și-a exprimat clar intențiile într-un important discurs ținut imediat după eliberarea din închisoare, la Alexandria, pe 21 aprilie 2011. El a spus cu subiect și predicat: “Știți cu toții că misiunea noastră principală, ca Frați musulmani, este de a întări religia lui Allah pe pământ, de a organiza viața noastră și viața poporului pe baza islamului, de a dezvolta Oumma (comunitatea islamică mondială n.a.) și civilizația sa pe baza islamului, și să convingem poporul să i se supună lui Allah pe pământ… Astfel, am învățat că trebuie început prin construirea individului musulman, a familiei musulmane, a societății musulmane, a guvernului islamic, a Statului islamic global… Fiecare persoană din societate trebuie să fie, conform islamului, un coran pe 2 picioare; acțiunile sale trebuie să fie conforme Coranului; credința sa, rugăciunea sa, obiceiurile și relațiile sale, întregul său comportament, gândurile și emoțiile trebuie să fie conform islamului dezvăluit lui Mohamed de către Allah Cel Atotputernic”.

Nici Yusuf Al-Qaradhawy, liderul spiritual al Fraților Musulmani, teologul a cărui emisiune de pe canalul tv Al Jazeera este urmarită de sute de milioane de musulmani, nu s-a lăsat mai prejos. El a declarat, imediat după ce islamiștii egipteni au ocupat peste 70% din locurile parlamentului: ”Mă gândesc că în primii 5 ani nu ar trebui să fie mâini amputate… O fază de tranziţie. Aceasta va fi o perioadă în timpul căreia îi vom învăţa pe oameni adevăratele legi ale Shari’a.”

Iarna islamistă

Supunere și ascultare în scopul construirii unui individ nou – “un coran pe 2 picioare”; comportamentul, chiar și gândurile și emoțiile, conforme cu niște dogme stabilite în urmă cu 1400 de ani; amputări ale membrelor, conform legii sfinte Șharia; statul islamic global și cucerirea Europei.

Un proiect irațional? Istoria a mai consemnat proiecte ce conțineau astfel de idei – într-adevăr concepute de ideologia nazistă sau comunistă – de data aceasta ele fiind “machiate” un pic altfel, dar la fel de totalitare. Idei care au cauzat, atunci când au fost puse în aplicare, hecatombe umane apocaliptice, suferințe de neimaginat și pagube materiale incalculabile. Și pentru că iraționalul trebuie să fie, obligatoriu, rațional, aceste discursuri și declarații nu au avut niciun efect asupra “cancelariilor occidentale”, care au aflat cu satisfacție că “Islamul este soluția” ! Acesta a fost sloganul la adăpostul căruia Frăția Musulmană a confiscat revoluția idealiștilor și neexperimentaților revoluționari egipteni și cu ajutorul căruia a câștigat primele alegeri libere, ocupând, împreună cu salafiștii din partidul Al-Nour, 75% din locurile parlamentului.

Alegerea ca președinte – la limită și după o falsificare masivă a votului – a lui Mohamed Morsi (“omul de paie” al lui Mohamed Badie și Khairat al-Shater) a arătat, spre bucuria “copiilor” din Occident, că povestea intitulată “Șharia iubește Democrația” este aievea.

Dar, din nefericire pentru egipteni, după alegerea lui Morsi a urmat un an de Demoșharia! S-a dovedit atunci că islamul nu este soluția, el este problema! Că islamul politic nu reprezintă numai falimentul economic și social al Egiptului, dar constituie, totodată, și un atac la adresa suveranității naționale. Capitalul străin a început să se retragă, turismul s-a prăbușit – locații turistice importante de pe Valea Nilului sau de pe țărmul mării devenind pustii. Frații Musulmani, aflați atâta timp în clandestinătate sau semi-legalitate, își arătau acum adevărata față – ajunseseră doar la putere.

Prigoana creștinilor

Prin intermediul lui Mohamed Morsi, Frăția a instaurat un regim dictatorial, declanșând prigoana împotriva adversarilor politici și a minorității creștine. Sediul partidului liberal Wadf care milita pentru armonie între musulmani și creștini, a fost incendiat de către milițiile islamiste reactivate, peste 1500 de protestatari și opozanți ai regimului fiind uciși în cursul anului de domnie a lui Morsi. A fost dezlănțuit progromul contra creștinilor (crime, răpiri, violuri, convertiri forțate, incendieri de biserici și case), sute de mii de creștini copți fiind obligați să aleagă calea exilului. Totul a culminat cu atacarea și incendierea de către islamiști a Catedralei Sfantul Marcu din Cairo. Islamo-nazismul în toată splendoarea lui!

Ziariști și oameni de cultură au fost acuzați de insultă la adresa islamului și condamnați pentru blasfemie. Demoșharia funcționa ireproșabil! Fără cusur era și tăcerea “cancelariilor occidentale”. În martie 2013, Frații Musulmani și-au arătat “fața” și pe plan internațional, opunându-se adoptării unei rezoluții ONU care prevedea noi reglementări menite să combată violența față de femei și copii, deoarece aceste prevederi: “intrau în contradicție cu principiile stabilite de islam, subminând moralitatea islamică”.

Pus în fața incapacității guvernării islamiste de a răspunde aspirațiilor poporului egiptean în planul democrației și statului de drept, și ținând cont de gravele încălcări ale drepturilor omului și ale democrației, Parlamentul European s-a văzut obligat să reacționeze. Astfel, pe 14 martie, el a votat cu o majoritate zdrobitoare un proiect de rezoluție care condiționa acordarea ajutorului financiar de 5 miliarde euro (2012-2013), de implementarea reformelor democratice și respectarea drepturilor omului.

Vara egipteană

În Egipt, impulsionată de mișcarea tinerilor revoluționari, “Tamarod” – care a strâns 22 de milioane de semnături pentru demiterea lui Mohamed Morsi – opoziția politică a hotărât să se unească. Pe 30 iunie, peste 20 de milioane de egipteni (cea mai mare manifestație din istorie) au iesit în stradă cerând demisia președintelui. Acesta promisese, imediat după alegeri, că își va da demisia dacă poporul i-o va cere. N-a făcut-o, așa că, pusă în fața unor proteste populare de o amploare fără precedent, armata a fost cea care l-a demis. Părintele Henri Boulad, scriitor și director al Centrului cultural iezuit din Alexandria, compara respingerea islamului politic de către egipteni cu cazul individului care cumpărând o conservă de la piață și văzând, după ce a deschis-o, că este stricată, hotărește să o arunce.

Dar, surpriză! Lovitură de stat! Așa a etichetat imediat o mare parte a mediei internaționale, acțiunea armatei egiptene condusă de generalul Abdel Fatah al-Sissi. Ziariștii, analiștii și “experții” din media occidentală vorbeau despre încălcarea normelor democratice – președintelui ales trebuind, spuneau ei, să i se permită să-și termine mandatul. Prin urmare, Frații Musulmani trebuiau lăsați să-și definitiveze proiectul “democratic”; acel proiect în care, cum spunea “fratele” Muhammed Magdi Akef: “Nu există nicio autoritate islamică care să respecte libertatea și democrația”.

O atitudine irațională a reprezentanților media? Al-Jazeera, Iranul, Hamas sau Al-Qaeda ar spune că nu!

Prin hotărârea luată, Abdel Fatah al-Sissi a dovedit că sloganul strigat în urmă cu 3 ani de revoluționarii egipteni – “Poporul și armata sunt o singură mână” – rămâne încă valabil. Un rol important în luarea deciziei de solidarizare a armatei egiptene cu manifestațiile populare l-a constituit și știrbirea suveranității naționale în timpul guvernării Frăției Musulmane. Dacă până la venirea la putere a Frăției, Fâșia Gaza și Hamasul erau tratate ca o problemă de securitate națională, acordul de pace încheiat cu Israelul fiind respectat cu sfințenie, Mohamed Morsi a căutat să-i legitimize pe frații palestinieni din Hamas pe plan internațional, liderii organizației teroriste devenind, spre deosebire de perioada Mubarak, niște vizitatori obișnuiți ai palatului prezidențial din Cairo. Membri Hamas au fost primii care au sărbătorit răsturnarea lui Hosni Mubarak, fiind tot primii care au celebrat victoria în alegeri a lui Mohamed Morsi.

În noiembrie 2012, în timpul ultimului conflict important dintre Israel și gruparea teroristă din Fâșie, atunci cînd Israelul se pregătea să-i dea acesteia lovitura decisivă, Morsi a sărit în ajutorul fraților din Gaza vizitându-i și întâlnindu-se cu primul ministru. A luat legatura apoi cu israelienii, oferindu-se ca mediator. A fost încheiat în cele din urmă un acord, spre satisfacția președintelui Obama.

Mohamed Morsi a dovedit astfel că este un islamist veritabil, pentru care islamul este singura naționalitate, și că Frații Musulmani nu consideră Egiptul decat o simplă provincie a viitorului Califat Mondial. Nu tot așa gândeau armata și poporul egiptean, care nu uitaseră că doar cu câteva luni înainte, în luna august, un comando jihadist venit din Gaza a atacat un post de frontieră egiptean, omorându-i pe cei 16 soldați aflați în postul Ramadanului. Capturând două transportoare blindate, jihadiștii au atacat apoi un post de frontieră israelian, dar au fost neutralizați de doua elicoptere ale armatei israeliene. A fost cel mai sângeros episod înregistrat la frontiera Sinaiului după acordul de pace israeliano-egiptean din 1979, el afectând grav onoarea armatei egiptene care vedea cum o parte importantă a Sinaiului ajunge, cu aprobarea tacită a Frăției Musulmane, sub controlul islamiștilor palestinieni.

Pentru marea majoritate a poporului egiptean, cât și pentru armata sa – care i-a acordat tot sprijinul – era clar ca interesele sectei islamiste (califatul mondial, oumma islamică și medievala Șharia) nu erau și interesele sale. Din această cauză, egiptenii au spus un “Nu” hotărât ideii anacronice de a-și petrece prezentul și viitorul mergând în marche arriere și căutându-l, cu ochii în oglinda retrovizoare, pe Profetul Mohamed. Au aflat, cu surprindere, că nu e democratic să refuze așa ceva.

Pe 14 august, după un avertisment prealabil, poliția egipteană a trecut la evacuarea celor doua piețe din Cairo – Rabia și Nahda – devenite adevărate bastioane ale Frăției Musulmane. “Manifestanții pașnici” – așa au fost numiți de media internațională – i-au primit pe politiști cu kalașnikoavele în mâini, adăpostiți în spatele baricadelor din saci cu nisip. În prima zi au fost uciși la Cairo, 43 de polițiști – printre care 2 generali și 2 colonei! După 5 zile de “manifestații pașnice”, timp în care Frații Musulmani au atacat și incendiat 20 de posturi de poliție și 80 de biserici, numărul politiștilor uciși s-a ridicat la 100!

Planeta Occident

Presa internațională și “cancelariile occidentale” au vorbit despre “represiunea feroce”, pe care au condamnat-o la unison. Călăii islamiști – cei care au ucis peste 1500 de opozanți și au provocat exodul creștinilor copți – au devenit, miraculos, victime! S-a cerut, imperativ, încetarea represiunii nemiloase căreia i-au căzut pradă “nevinovații” soldați ai lui Allah. Însuși președintele Obama a sunat la Cairo, aflând că lui Chuck Hagel – secretarul de stat al Apărării – nu i se mai raspunde la telefon! Vroia să vorbească neapărat cu generalul Al-Sissi. A avut același succes ca și Chuck Hagel!

În schimb, Abdel Fatah al-Sissi i-a răspuns public: “Dacă cineva își imaginează că violența va face Statul și pe Egipteni să dea înapoi, trebuie să-și revizuiască poziția. Nu vom rămâne niciodată cu brațele încrucișate în fața distrugerii țării”.

Încerc să-mi imaginez ce reacție ar fi avut “opinia publică internațională”, la sfârșitul anilor ’30, dacă în Germania nazistă, marea majoritate a poporului german, împreună cu evreii minoritari, sprijiniți de Wehrmacht, i-ar fi înlăturat de la putere pe Hitler și SS. Nu reușesc! Îmi amintesc însă de declarația din iulie 1990, făcută unui ziarist de la Wall Street Journal de un deputat reformist, membru al Congresului sovietic al deputaților poporului (declarație la care face referire Jean Francois Revel, într-una din cărțile sale): “Mi se-ntâmplă câteodată să mă gândesc că, de fapt, cei mai mari dușmani ai instaurării democrației în țara mea sînt democrații din Occident. Dumneavoastră sunteți mereu gata să-ncercați să-i ajutați pe dictatorii noștri”.