Această serie de articole a fost scrisă de Olavo de Carvalho în 2010, înaintea alegerilor prezidenţiale din Brazilia.

Veţi vedea de ce seria despre militantism este importantă pentru dreapta românească, deşi nu vorbeşte de România, ci de o ţară aflată la antipozi.

Dreapta românească – despre care sperăm cu toţii să se definească politic, să fie o dreaptă adevărată, curajoasă, principială, lucidă – va trebui să înţeleagă bine cu ce se confruntă în lupta politică, să renunţe la iluzii.

Stânga nu e nicidecum „o dreaptă în oglindă”, o forţă politică de aceeaşi natură cu dreapta, de care diferă doar ca doctrină.

Stânga, în cazul României, e o caracatiţă uriaşă provenită din regimul comunist, ilegitim şi criminal, caracatiţă care nu se mulţumeşte decât cu puterea absolută, Partidul-Stat. Ea e obişnuită să deţină controlul asupra instituţiilor Statului, economiei, politicii, mass-mediei. Reacţionează violent şi agresiv chiar şi numai la ideea de a pierde parţial acest control – e şi explicabil, ceea ce ar pierde este enorm, bani, putere, privileii, dar, mai ales în ultimul timp, se conturează şi perspectiva puşcăriei, întrucât imperiul construit de stânga de atâtea decenii e constituit din crime şi din fraude, iar Băsescu a reuşit să facă în aşa fel încât justiţia să înceapă să funcţioneze chiar şi în privinţa unor infractori care se credeau mai presus de lege.

În cazul Braziliei, stânga e tot o caracatiţă, revoluţionară, în curs de a instaura comunismul, dar se comportă foarte asemănător tovarăşei ei din România. Nu se mulţumeşte cu altceva decât controlul total asupra societăţii, nu se supune, decât aparent, jocului democratic, urmăreşte, de fapt, o preluare ireversibilă a ţării. Nu acceptă alternanţa la guvernare, decât tactic, până se vede la putere. Ca şi în România, în Brazilia, caracatiţa stângii are conexiunile ei mafiote, crimele ei nelustrate din trecut – când acţiona mai ales prin terorism, la comandă sovieto-cubaneză – precum şi enorme afaceri de corupţie. Militanţi ei sunt extrem de bine antrenaţi şi dresaţi ideologic în tehnica revoluţionară de tip gramscist, care se bazează în cea mai mare măsură pe cucerirea, în primul rând, a hegemoniei culturale, ocupând tot mai mult spaţiu în discursul public, mass media, educaţie, Biserică, biblioteci.

Din acest motiv, nici în România, nici în Brazilia, lupta politică nu se duce numai la nivel de competiţie electorală. Obiectivul acestei lupte nu este doar obţinerea unor funcţii politice nominale. Dreapta nu trebuie să se bazeze doar pe electoratul volatil pe care îl cheamă s-o sprijine din 4 în 4 ani. Are şi ea nevoie de militanţi, cultivaţi, pregătiţi şi motivaţi. Pentru că stânga are militanţi, armate de trepăduşi, agitatori, propagandişti, răspândaci, activişti, care ştiu să se infiltreze în toate instituţiile Statului şi nu vor altceva decât controlul total al societăţii, de la cultură, până la economie – toate aceste domenii constituind, din punctul de vedere al stângii, câmpul de bătaie al luptei politice.

Din păcate, deocamdată, dreapta pare să înţeleagă prin „luptă politică” numai activităţile legate de alegeri.

Dacă lucrurile rămân aşa, dreapta va fi condamnată să fie mereu „învinsă de Securitate” – şi chiar dacă câştigă, oficial, alegeri, să nu poată guverna, din cauza sabotajului militanţilor stângii, sau să se transforme în marionetă a stângii – întâi să judece şi să vorbească în termenii stângii, apoi să guverneze cum vrea stânga. (Anca Cernea)

Gândiţi-vă la asta

Olavo de Carvalho

Una dintre caracteristicile constante ale vieţii braziliene este coexistenţa a două tipuri de politică, de natură diferită şi fără comunicare între ele: pe de o parte, politica „profesională”, al cărei unic scop este ocuparea de funcţii publice, înţelese ca poziţii privilegiate pentru obţinerea unor beneficii personale sau de grup (însoţite sau nu de bune intenţii de guvernare); de cealaltă parte, politica revoluţionară, angajată în cucerirea puterii totale asupra societăţii şi introducerea de modificări structurale ireversibile.

Cea de a doua utilizează ocazional instrumentele celei dintâi, dar, mai ales, şi le crează pe ale ei proprii, pe care cea dintâi nu le cunoaşte. „Mişcările sociale”, antrenarea maselor formidabile de militanţi gata de orice, ocuparea de spaţii, nu numai în administraţia federală, ci în toate domeniile de importanţă strategică vitală şi, nu în ultimul rând, cucerirea hegemoniei culturale se numără printre aceste instrumente, care, pentru omul politic „profesional”, sunt îndepărtate şi chiar de neînţeles, într-atât de obsesivă şi de autocastrantă este concentrarea sa asupra simplei dispute electorale pentru funcţii.

Următoarele alegeri prezidenţiale vor pune faţă în faţă, într-o dispută inegală, armele politicii revoluţionare cu cele ale politicii „profesioniste”. Acestea din urmă constau doar în mijloacele obişnuite de propagandă electorală, în timp instrumentele celei dintâi cuprind ansamblul tuturor mijloacelor disponibile de acţiune asupra societăţii: omul politic „profesionist” are de partea sa doar alegătorii, care se manifestă o dată la fiecare patru ani, iar apoi îl uită sau ajung să-l urască. Cel revoluţionar are vastul militantism organizat, dăruit unei lupte zilnice şi constante, gata de a ucide şi de a muri pentru cel care îi întruchipează aspiraţiile.

În ultimele decenii, expansiunea masivă a politicii revoluţionare i-a pus pe politicienii „profesionişti” într-o poziţie de neputinţă aproape absolută care reduce la neant avantajele unei eventuale victorii în alegeri.

Dacă este ales, Dl. José Serra, va trebui să comande o maşinărie de stat dominată, de sus până jos, de adversarii săi, începând cu cei opt judecători lulişti de la Curtea Supremă Federală. PT (Partido dos Trabalhadores, Partidul Muncitoresc n.t.) şi partidele sale aliate comandă, în plus, o reţea de organizaţii militante, cu câteva milioane de membri fideli, gata să ocupe străzile strigându-şi lozincile împotriva noului preşedinte, la primul apel al liderilor lor. Ei comandă, de asemenea, muncitorimea din toate industriile strategice, precum şi reţeaua de tabere MST (Movimento dos Trabalhadores Sem Terra – Mișcarea Muncitorilor Fără Pământ, organizație revoluționară violentă care ocupă proprietăți private, ferme n.t.) împrăştiate pe toate principalele autostrăzi federale şi statale: pot paraliza întreaga ţară peste noapte. Domnesc, în afară de asta, asupra unui mediu psihosocial complet sedus de clişeele şi cuvintele lor de ordine, cărora nici duşmanii lor cel mai înverşunaţi nu îndrăznesc să li se opună direct.

Numai politica revoluţionară înţelege ceea ce este puterea în sensul său de fond. Tipul vechi de politician „profesionist” înţelege doar disputa pentru funcţii, confundă mandatul legal cu posesia efectivă a puterii. Fără militantism, fără ocupare de spaţii, fără război cultural, nu există deţinerea puterii. Fernando Collor de Mello a plătit scump faptul că a ignorat această distincţie elementară: s-a bazat pe iniţiativa spontană a alegătorilor săi – o masă dispersată şi amorfă, incapabilă a face faţă forţei organizate a militantismului.

Nu întrevăd la orizont nici cel mai mic semnal că suporterii D-lui José Serra ar fi învăţat lecţia: hipnotizaţi de speranţa victoriei electorale, ei nu văd că tot ceea ce-şi doresc este să pună la preşedinţie un om izolat, fără sprijin militant, ancorat doar în puterea difuză şi simbolică a „opiniei publice”, – un om care, la cea mai mică umbră de alunecare, va avea împotriva lui ura militantismului revoluţionar explodată în stradă şi va fi măturat de pe scena politicii, cu aceeaşi uşurinţă ca și fostul Preşedinte Collor.

De cel puţin douăzeci de ani îi avertizez pe fruntaşii antipetişti că votul, chiar cu o covârşitoare majoritate, nu garanteaza nimănui că va rămâne la putere: ceea ce îi garantează aceasta este militantismul, masa organizată, gata să-l sprijine pe cel ales, nu numai în momentul scurt al votului, ci în fiecare zi, şi prin toate mijloacele. Priviţi situaţia guvernatoarei din Rio Grande do Sul şi veţi înţelege ceea ce spun: atunci când opoziţia s-a lăudat că ar fi „şters PT din Statul gaucho”, nu şi-a dat seama că nu a făcut altceva decât să-l alunge dintr-o funcţie publică.

Nu dispreţuiesc victoriile electorale, dar ştiu că, prin ele însele, ele nu decid nimic pe termen lung. Şi nu mi se pare că, până în prezent, forţele de opoziţie ar fi luat act de aceasta.

Diário do Comércio, 5 ianuarie 2010

(traducere de Anca Cernea)