În ultimul secol de existență a Imperiului Otoman, autoritățile de la Istanbul au condus mai multe campanii de exterminare a supușilor creștini. Cea mai îngrozitoare dintre acestea s-a desfășurat în timpul Primului Război Mondial, când Imperiul Otoman era parte a alianței Puterilor Centrale, alături de Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar și Bulgaria. Este cunoscută ca genocidul armean și este negată cu vehemență de guvernul islamist din Turcia. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, liderul de facto al partidului islamist AKP, a făcut din negarea exterminării armenilor o obsesie personală.

În perioada 1915-1922, populația armeană din Imperiul Otoman a devenit ținta unui amplu program de exterminare menit să pună capăt, pentru totdeauna, „problemei armene” din Turcia. În linii mari, „problema armeană” trebuie înțeleasă în contextul „problemei creștine”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman se afla în decădere economică și militară. Slăbită, incapabilă să țină pasul cu rivalii săi continentali, împărăția turca se găsea sub presiunea imperiilor interesate să câștige influență și prestigiu prin asumarea rolului de protectori ai creștinilor din Orientul Mijlociu. Victime a secole de persecuții religioase întemeiate pe preceptele Coranului, creștinii din Imperiul Otoman au intrat astfel în atenția Vestului și a Rusiei. Sprijinul extern le-a adus însă o ură întețită din partea turcilor, care au devenit convinși că sunt aidoma unui cal troian, oricând gata de a lua parte la conspirații menite să pună capăt statului turco-islamic.

Soluția găsită de autoritățile turce a fost masacrarea și deportarea în deșert a armenilor, poporul creștin cel mai răspândit pe teritoriul Imperiului. Otomanii au început prin a-i dezarma, lăsându-i neputincioși în fața agresiunii. Grație zelului islamist, cel puțin 1,5 milioane de oameni au pierit în campania de „purificare” etnică și religioasă a imperiului, genocidul armean. Turcii au masacrat chiar și comunitățile armene de dincolo de granița de est. Alături de armeni au mai fost uciși, izgoniți ori convertiți la islam numeroși greci, asirieni și membri ai altor comunități creștine din Imperiul Otoman.

Recensământul din 1914 a dezvăluit că pe teritoriul Turciei de azi trăiau 1,1 mil de armeni și 1,4 milioane de greci. Doar 12 ani mai târziu, după marile atrocități din timpul primului război mondial, recensământul din 1927 mai găsea doar 77.000 de armeni și aproximativ 110.000 de greci. Delegația asiriană care a participat la negocierile pentru Tratatul de la Lausanne estima că un asirian din doi fusese ucis în anii Marelui Război și în masacrele care au urmat.

În rândurile de mai jos am redat o mărturie întâlnită în cartea Mărturii. Genocidul armenilor, realizată de Mihai Stepan Cazazian și Eduard Antonian și publicat în 1998 la editura Ararat. Volumul este construit în jurul lucrării de licență a lui Eduard Narcis Antonian, pregătită la Universitatea București, despre genocidul armean.

Hrant Artinian s-a născut într-o familie armeană din Turcia. Un mic copil în vremea genocidului, a avut șansa de a fi salvat de buna intuiție a mamei sale. Pesemne având în minte lunga istorie de persecuții și masacre la care au fost supuși armenii, aceasta nu s-a lăsat păcălită de declarațiile oficiale ale autorităților otomane. Renunțând la toată avuția sa, a mituit un responsabil otoman care a ajutat-o să găsească adăpost la un bătrân kurd. Dacă mulți dintre conaționalii săi au avut un rol activ în tragedia armeană, bărbatul i-a tratat pe armeni ca pe propria sa familie. Riscându-și viața, el i-a ajutat să scape din tragedia care avea să înjumătățească poporul armean, predându-i orfelinatelor americane înființate pentru a oferi ajutor creștinilor din Imperiul Otoman. În cele din urmă, Artinian și-a găsit salvarea, asemenea multor alți armeni, în România.

Cum am scăpat de iatagan și sângerosul măcel

Hrant Artinian

Începuse primul război mondial. Părinții mei locuiau în comuna Kemah, vilaietul Erzerum din Turcia. Autoritățile au hotărât să profite de declanșarea războiului și să lichideze pentru totdeauna problema care le stătea în coaste întocmai ca un spin: problema armeană. Reprezentanții puterii locale au venit și în comuna noastră. Au strâns, mai întâi, toate armele de la populația armeană, pe motiv că au nevoie de arme. Astfel, întreaga comunitate a fost dezarmată.

În scurtă vreme, autoritățile au revenit, spunându-ne că drumurile și șoselele trebuie reparate, de aceea toți bărbații au fost concentrați în brigăzi de muncă. Nu a trecut mult, au venit din nou și au spus: „Lucrarea este de lungă durată, ca atare e bine ca soțiile și copii să meargă la soții lor în locurile pregătite pentru ei.” De astă dată, mama a avut presentimentul că ceva infernal a fost pus la cale, totul nu e decât o înscenare diabolică, și că intenția lor nu e decât exterminarea armenilor. Și, în timp ce celelalte femei și copii se bucurau că se vor întâlni cu soții și tații lor, a alergat la soția caimacamului, i-a dat cutia cu toate bijuteriile și i-a zis: „Doamnă, vă rog, scăpați-mă! Unde să mă duc cu trei copii mici! Prefer să fim omorâți aici decât să plec cu copiii pe drumuri”. Între timp a venit și soțul. I-a arătat bijuteriile, și de față cu mama, i-a spus: „Fă tot ce poți și scap-o pe femeia aceasta”. Caimacamul s-a gândit câteva clipe și i-a spus: „Ai pe cineva cunoscut în cătunele de kurzi care locuiesc între munți?” – „Am”, a răspuns mama. – „Bine”, a răspuns demnitarul, „pregătește-te, la noapte ai să mergi acolo”.

În toiul nopții, mama cu cei trei copii, dintre care cel mai mic eram eu, numai de doi ani, am pornit la drum, cu puține lucruri într-o căruță, spre locul ascuns din munți, într-un cătun locuit de kurzi. Pe drum, căruțașul a adormit de oboseală. Adormisem și noi, copii. Mama veghea și plângea. Deodată, mama a auzit cum căruțașul, în somn, vorbea pe un ton rugător: „Nu-i mai omorâți! Nu-i mai omorâți! Nu vă e frică de Allah? Nu-i mai omorâți! O să vă pedepsească Allah!” Aceasta a fost clipa când mama s-a convins că bănuielile ei erau adevărate, că soții și toți bărbații au fost măcelăriți. Căruțașul asistase la o asemenea măcelărire. Toți care plecaseră și aveau să mai urmeze vor avea aceeași soartă. Cine ar putea descrie jalea și durerea mamei!

Ziua următoare am ajuns în cătunul ascuns între munți. Kurdul, un om în vârstă și cu o barbă patriarhală, ne-a primit bine în familia lui simplă, numeroasă, temătoare de Allah. În decursul anilor, ori de câte ori venea în comuna noastră, trăgea la noi și, de fiecare dată, era găzduit și hrănit bine/ Simțămintele de recunoștință nu le-a putut uita și acum, în marea nenorocire în care ne găseam,, l-au determinat să ne fie pe cât se poate un binefăcător.

Ne-au schimbat numele și portul. În tot timpul celor patru ani de război și al măcelului armenilor, când era întrebat – ca șef al familiei – de către jandarmii turci, cine suntem noi, despre mama spunea că este nora lui, iar despre noi că am fi nepoții lui. Aici, între munți, departe de orice urmă de civilizație, am trăit, în tot timpul războiului, în sărăcie, în foamete și într-o continuă amenințare. Mama muncea din greu, suportând muncile cele mai rudimentare, dar bucuroasă că și-a scăpat copii de iataganul care n-a cunoscut niciodată mila sau omenia. Mulțumesc din toată inima bunului și veșnic milostivului Dumnezeu. Și mulțumesc mamei mele, cu o recunoștință care va ține câte zile voi avea, pentru felul cum s-a luptat ca o eroină care nu știe ce este descurajarea și cedarea, ca să scape viețile copiilor ei.

La încheierea războiului, kurdul ne-a adus până la Trabzon și ne-a predat orfelinatelor americane, care ne-au primit cu multă dragoste. Am auzi, însă, că la înapoiere, sărmanul și bătrânul kurd a fost omorât de o bandă de tâlhari. Cred că îl va răsplăti Dumnezeu în ziua marilor răsplătiri. La Trabzon a murit de meningită sora cea mai mare și a fost îngropată la țărmul Mării Negre. Am ajuns în România și, o dată cu ziua fericită când am pășit pe acest pământ binecuvântat, s-a încheiat și odiseea noastră. Spre deosebire de aceea a conaționalilor mei care, prin minciuni și amenințări, au fost siliți să pornească pe un drum fără întoarcere. Drumul morții, fără nici o deosebire, al bărbaților, femeilor, tinerilor, al preoților și copiilor masacrați, măcel care a cutremurat lumea civilizată și care, sperăm, nu va fi uitat niciodată.