Numărul din octombrie 2007 al revistei The Christian Science Monitor conţine această interesantă caricatură ce i-ar putea supăra pe agitatorii democraţi din Congres:

Avioanele de hârtie reprezintă propuneri legislative democrate care trebuiau să fie prioritare după cucerirea majorităţii locurilor în Camera Reprezentantilor şi în Senat. Şi totuşi, toate trei au fost amânate. Dacă în privinţa Child Healthcare Bill se invocă avalanşa de propuneri mai puţin fezabile din tabăra democrată, pentru celelalte două nimic n-ar fi trebuit să le oprească. Se pare că pentru intens mediatizată Irak Troop Withdrawal, care a fost motorul cuceririi majorităţii în Congress, explicaţia amanarii rezidă în evidenta îmbunătăţire a situaţiei de pe teren, strategia generalului Petraeus dând rezultatele pe care până la urmă toată lumea şi le dorea, o mai mare siguranţă pentru ostaşii americani pe fondul descreşterii chiar dramatice a violenţelor la care este supusă populaţia civilă. Dar ultima prioritate, acea Armenian Genocide Resolution? Ce s-a întâmplat între timp? Trebuie spus că această propunere de rezoluţie privind genocidul armenilor se datorează puternicului lobby pe lângă structurile de conducere ale democraţilor, care au promis organizaţiilor armenilor americani că este timpul să se discute despre acest subiect atât de trist.

Memorialul din Erevan

Din păcate, situaţia din zona Orientului Mijlociu a determinat Administraţia Bush să intervină pe lângă conducătorii democraţi din cele două camere ale Congresului, Nancy Pelosy şi Harry Reid, pentru a amâna acest îndelung aşteptat document. Dar care au fost argumentele prezentate conducatorilor democraţi? În primul rând că problemele legate de stabilitatea zonei irakiene depind de colaborarea oficialitatilor turceşti. Apoi, ca un făcut, o grupare afiliată PKK, Partidul Muncitorilor din Kurdistan (organizaţie teroristă cu ideologie marxistă), a atacat armata turcă, ucigând un număr de soldaţi şi luând prizonieri. În faţa pericolului unei intervenţii masive a armatei turce în nordul Irakului, s-a considerat oportun să se intervină pentru pre-întâmpinarea invaziei.

Conducătorii turci au exagerat bineînţeles determinarea lor de a intra în Kurdistanul irakian tocmai pentru a negocia o amânare, dacă nu o congelare a rezolutiei din Congresul american. Până la urmă armata turcă a făcut incursiuni minore în teritoriul kurd, mulţumindu-se cu câteva bombardamente demonstrative după ce se obţinuse eliberarea soldaţilor răpiţi. Înmuierea parţială a determinării oficialilor turci se datorează amânării discutării acestei mult aşteptate Armenian Genocide Resolution.

A existat genocidul armenilor? Da, şi există mărturii de netăgăduit. Să rememoram pe scurt faptele prezentate în lucrarea Mărturii – Genocidul Armenilor de Mihai Stepan Cazazian şi Eduard Antonian, apărută la Editura Ararat în 1998. Conform spuselor sultanului Abdul Hamid în anul 1892 (pagina 30):

Singura modalitate de a ne debarasa de Chestiunea Armeană este de a ne debarasa de armeni.

Aşa încât în anul 1895 bilanţul masacrelor a fost următorul, prezentat în carte la pagina 31:

218 000 de morţi, 52 000 de convertiri la islamism şi 2500 de localităţi distruse.

Au mai rezultat 100 000 de refugiaţi în Rusia, 60 000 în Europa şi America şi 16 000 în Bulgaria şi România. Paul Cambon, ambasadorul Franţei, nota către Paris:

„Anarhia ce domneşte în provincii nu are nici o legătură cu agitaţia armenilor, acum fanatismul musulman este dezlănţuit.”

Anii 1915-1916 au fost anii cei mai crunţi pentru populaţia armeană. Astfel bilanţul general al atrocităţilor înfăptuite de autorităţile turceşti (acum erau la putere Junii Turci) ajutate de trupele auxiliare kurde, este următorul (de la pagina 55):

1 318 000 de armeni, cetăţeni otomani au fost exterminaţi.

Numărul lor se pare că a fost de 1 500 000, dar rezultate exacte nu avem.

Băieți armeni, rămași orfani. Siria.

Pe lângă cei ucişi, un număr de 200 000 de persoane de naţionalitate armeană au trecut la islamism. Este vorba de convertirile forţate ale unor femei lipsite de apărare. În susţinerea acestei teze iată care a fost articolul numărul 5 din Proiectul rezolvarii Chestiunii Armene, aşa cum a fost semnat de Talaat Paşa, Behaeddin şi dr. Nazan, la 15 februarie 1915:

Art. 5

Suprimarea armenilor îi va afecta pe aceştia, bărbaţi sub 50 de ani, în particular pe intelectuali. Vor fi protejate fetele, în vederea musulmanizarii.

Din citirea acestui articol se vede că uciderea în masă pe baza criteriului apartenenţei etnice şi religioase, deci genocidul aplicat armenilor, viza mai ales bărbaţii sub 50 de ani (deci la vârsta fertilă), iar islamizarea, ca toate islamizările selective, se aplica femeilor, care deveneau astfel mame de musulmani, nu de creştini.

Hrant Dink a fost una dintr-o lungă serie de victime…

Negaţionismul în privinţa genocidului armenilor este politică oficială a statului turc. De aceea, Turcia foloseşte toate metodele de presiune pentru a determina statele europene şi mai ales SUA să pună surdină acestei realităţi istorice.

Dacă în SUA se discută totuşi de genocidul armenilor, în UE chestiunea mai trăieşte doar în dezbaterile istoricilor şi ale celor ce nu vor să uite. Excepţia Franţei, care are o rezoluţie parlamentară de condamnare a genocidului, nu face decât să întărească regula. Turcia a ajuns să ceară cu vehemenţă chiar intrarea în UE, folosindu-se cu abilitate de neuniformitatea politicii ţărilor membre.

Este cazul să admitem în UE un stat ce nu-şi recunoaşte crimele, un stat aflat pe panta unei reafirmări categorice a caracterului său de stat musulman? Gargara cu statul secular turc poate prinde la euro-optimişti anistorici, nu la observatorii atenţi ai evoluţiei mentalităţilor unui stat doar aparent democratic. Oare ce se va întâmpla în momentul în care Europa va fi la cheremul unei populaţii de 80 000 000 turci musulmani, îndoctrinaţi puternic, chiar fanatizaţi de credinţa în pan-turcism şi pan-islamism? Pe parcursul a două sau trei generaţii, ţinând cont de realitatea demografică turcă şi de poarta pe care statul turc o va deschide populaţiilor înrudite din Asia, se va ajunge la o paritate, dacă nu la o majoritate, musulman-turcă în UE. Turcia se revendică de la originile sale central-asiatice, dar nu are decât un vis, cucerirea şi, să o spunem, islamizarea Europei.

Ştiu, Turcia neagă acest lucru, dar Turcia neagă şi genocidul armenilor.