Arhiepiscopul George Guţiu a plecat acum câteva săptămâni la cele veşnice. Camil Demetrescu, diplomat arestat în procesul PNŢ, spunea despre el că este „cel mai cinstit om” pe care l-a întâlnit în închisoare.

Am ştiut de la Camil Demetrescu că părintele Guţiu era un om incoruptibil şi că era un prieten bun. Când trecea prin Bucureşti, cei doi se întîlneau „la o bere”. Cred că, aparent, nu se pot imagina oameni mai diferiţi decât Părintele Guțiu și Camil Demetrescu – un paşistaş fără compromisuri și un boier regăţean puţin original. Discutau cu siguranţă politică şi probabil depănau amintiri. În mod cert nu se mărgineau la politeţuri şi superficialităţi pentru că asta nu era în firea niciunuia din ei.

Amândoi aveau caractere foarte tari, însă nu puteai să afli asta decât de la cei care le cunoşteau trecutul. Părintele Guţiu era bun şi blând ca preoţii greco-catolici de pe vremuri. Camil era discret şi manierat ca boierii de pe vremuri. Îşi ascundeau eroismul foarte bine. Vorbeau deschis despre prigoană şi închisori (ceea ce nu mă mira deloc), însă smerenia lor era atât de naturală că nu îţi dădeai seama câte ştiau, prin ce trecuseră şi cui ţinuseră piept.

Părintele Guţiu a ales să fie hirotnit la 8 decembrie 1948, adică după ce a fusese interzisă Biserica Greco-catolică. A cules şi transmis la Sfântul Scaun date despre situaţia comunităţii la începutul prigoanei, motiv pentru care a fost arestat în 1951. După o anchetă de un an a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. La proces a voit ca ultimele sale cuvinte de om liber să fie: cred într-una sfântă, catolică şi apostolică Biserică. A luat această decizie pentru pentru a-i sili pe reprezentanţii regimului ateu să le înscrie în documentele procesului. (Inutil să amintesc că ancheta de care a avut parte a fost un şir de barbarii şi nici pe departe o dezbatere teologică.)

După trecerea prin mai multe închisori sinistre, între care Jilava, Aiud, Piteşti, Dej şi Gherla, a început munca de jos şi, pentru competenţă şi seriozitate, i s-au recunoscut studiile superioare. Prieten bun şi om de încredre al viitorului cardinal Todea, a sprijint şi secondat activitatea acestuia. În 1990 a fost sfinţit episcop al Clujului. Papa Ioan Paul al II-lea i-a recunoscut meritele acordându-i titlul de arhiepiscop ad personam. În anul 2000 a primit Ordinul Naţional „Pentru merit” în grad de Mare Cruce. Ultimii ani de viaţă i-a petrecut retras, într-un apartament dintr-un bloc muncitoresc din Cluj. Probabil că se pot găsi „comentarii de intimi, amendamente de edificaţi, dezvăluiri de cunoscători” care să mărunţească ceva din imaginea părintelui Guţiu. Se vede de pe acum că reproşurile aduse lui (şi altora) de a nu fi implementat „la timp şi întocmai” Conciliul Vatican II nu au fost fondate. Multe din iniţiativele care păreau acum 20 de ani absolut urgente s-au dovedit a fi inutile sau chiar inepte şi a fost un mare noroc că liderul comunităţii a fost un om înţelept care nu s-a lăsat impresionat vânzolelile postrevoluţionare.

Părintele Guţiu a rămas după toate încercările răbdător, bun şi vesel. Spunea că cei mai frumoşi ani ai vieţii sale au fost anii de închisoare şi că încă are încredere în oameni. A fost smerit până la capăt. În testament scrie “celor cărora le-am greşit cu ceva, le cer iertare”. El, cel umilit, insultat, încercat, privit de sus uneori chiar de subordonaţi, căruia nu i s-au cerut scuze, el îşi cere iertare! Or fi auzit de el intelectualii care l-au aplaudat pe Michnik văitându-se de pericolele răzbunării victimelor comunismului?

Mai adaugă în testament:

„Sufletul mi-l închin Atotputernicului Dumnezeu cu supunere, cu tot devotamentul meu şi aici şi dincolo de mormânt; mi-l închin încercatei şi prigonitei mele Biserici Greco-Catolice, chinuită, umilită, scoasă în afara legii, dar supravieţuitoare prin bunătatea şi ruga Maicii Sfinte, care ne-a renăscut în grădina Sa…; din nou, plecăciune Sfântului Părinte Papa Romei, că ‘de la Râm ne tragem’, luminoşilor cărturari ai Şcolii Ardelene şi limbii noastre cea română, pe veci purtătoare de har. Cu apreciere întregului neam românesc, umilit şi obidit, pe care îl îndemn la tăria credinţei, la stăruinţă în rugăciune şi la cunoaşterea latinităţii sale”.

Putem să ne oprim puţin asupra acestor cuvinte şi să le mai citim o dată. Nu sunt o formulă de circumstanţă. Nu le-am mai auzit astfel şi prin alte predici. Supunerea faţă de Dumnezeu, devotamentul faţă de Biserică şi aprecierea pentru neamul românesc confirmă fapte. Nu sunt intenţii, nici teorii. Cuvintele au fost puse pe hârtie după ce părintele Guţiu le-a trăit în toată viaţa şi după ce le-a jertifit, la propriu, absolut tot ce a avut, toată puterea lui fizică, morală şi spirituală. A fost o dăruire totală, nu un elan trecător de tinereţe, nu un an de rezistenţă, nu reunţarea la un oarecare confort.

Mărturia unei astfel de vieţi pare prea ruptă de logica actuală pentru a fi contemporană cu noi. Trebuie acceptăm totuşi evidenţa: eroismul există în realitate şi libertatea noastră a fost plătită cu un preţ foarte, foarte scump. Nu ne revine decât să culegem roadele jertfei şi să le folosim cum se cuvine.