„Occidentului ar fi trebuit să i se acorde de mult Ordinul Lenin pentru serviciile aduse în menținerea și întărirea puterii sovietice” – Alexandr Zinoviev

În decembrie 2003, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Beria, ziarul Izvestia publica în legatură cu acesta o serie de informații ce erau bazate pe documente descoperite recent în arhive; informațiile erau comentate de analistul Nicolai Dobriuha. Astfel s-a aflat că Beria – care a mai rezistat doar 4 luni după moartea lui Stalin în funcția de membru al Biroului Politic al PCUS – se opusese în timpul acesta introducerii colhozurilor în Germania de Est. Ba mai mult, în cadrul dezbaterilor Prezidiului Consiliului de Miniștri privitoare la problema germană, Beria afirmase că a construi socialismul în Germania de Est este fără rost și că ar trebui să li se permită celor două Germanii să se unească „într-un stat burghezo-democrat și pacifist”! Prin urmare cele două Germanii aveau, sau au avut în acea perioadă, un mare prieten la Moscova!

În decembrie 2006, Agenția Independentă de Sondaje – Centrul Levada a constatat în urma unei ample anchete că rușii considerau Belarus ca „un prieten apropiat și un aliat”. Nimic surprinzător, numai că a doua țară din lume în preferințele rușilor a fost nominalizată… Germania! Cel mai important partener comercial al Rusiei și „ambasadorul” intereselor rusești în Uniunea Europeană, Germania era astfel răsplatită cu simpatia sinceră a poporului rus. Să recunoaștem că nu-i puțin lucru, dacă ne gândim la o anumită perioadă din istoria destul de recentă a Europei. Oricum, după 53 de ani de la moartea singurului ei prieten, Germania avea în Rusia nenumărați alții.

Pentru a afla cum a devenit posibil acest miracol trebuie să ne întoarcem în timp și anume în anul 1969, când socialiștii germani au început să implementeze în relația cu URSS (cel numit mai târziu, pe bună dreptate de Ronald Reagan, „imperiul răului”) ceea ce va deveni vectorul principal al politicii externe vest-germane, politica lor de „destindere” – OST POLITIK.

Despre politica falimentară a „destinderii” în fața agresorului și împreună cu el – strategie ce trebuia să preîntâmpine un eventual război nuclear – promovată cu cerbicie de către socialiștii germani între 1969 și 1980, disidentul și scriitorul rus Vladimir Bukovski scria în cartea sa „Judecată la Moscova” : „În mare era vorba aici de vechea reverie menșevică aspirând să-i readucă pe bolșevici în sânul social-democrației, reverie de cretin privind hibridarea grădiniței de copii cu lagărul de concentrare. Însă așa cum ne-o dovedește istoria lor, menșevicii propun, bolșevicii dispun. Social-democrația nu are dreptul să existe decât dacă așează la baza politicii sale un anticomunism consecvent. Altfel, degenerează în kerenskism”.

Banca idioților utili nu rămâne niciodată goală, prin urmare locul lui Kerenski (care a avut scuza că nu s-a putut ghida după un precedent istoric) a fost luat în anul 1969 de Willy Brandt și Helmut Schmidt. Willy Brandt a ajuns cancelar al Germaniei Federale cu ajutorul Moscovei, lucru certificat într-o adresă înaintată la 27 mai 1969 Consiliului de Miniștri al URSS de către generalul Zaharov, vicepreședintele KGB și Iakovlev, subdirectorul Direcției Arhivelor:

“Noi considerăm că este posibil să se satisfacă cererea prietenilor noștri germani și să li se împrumute cu titlu temporar documentele respective asupra trecutului nazist al cancelarului RFG, Kiesinger, documente depozitate la Direcția arhivelor statului a Consiliului de Miniștri al URSS”.

Ca urmare a acordului dat de KGB, documentele au fost trimise “prietenilor social democrați” germani. În urma scandalului declanșat de apariția lor în presa vest-germană, Kurt Kiesinger s-a retras și Willy Brandt a devenit cancelar, în timp ce Helmut Schmidt a ocupat funcția de ministru al apărării! Germania era membru NATO, așa că negocierile demarate și purtate pe ascuns cu Moscova de către socialiștii germani aflați la guvernare reprezentau un act de trădare al NATO, iar Willy Brandt și Helmut Schmidt deveneau astfel niște agenți de influență de prim rang ai Kremlinului în cadrul alianței.

Tot Vladimir Bukovski remarca: “În 1969, când social democrații germani și-au imaginat și au început să-și realizeze “politica lor orientală” amenințarea cu războiul în Europa era infinit mai mică decât la sfârșitul lui OST POLITIK în 1980. Ei au continuat să ia apărarea destinderii cu o înverșunarea maniacă, fără a înceta să favorizeze expansiunea influenței sovietice atât în țara lor cât și în partidul lor”.

Deși Willy Brandt a fost nevoit să demisioneze în urma uriașului scandal declanșat la aflarea veștii că șeful său de cabinet era agent STASI (!), socialiștii germani au continuat să impună “destinderea” în relația cu URSS și atunci când în funcții de conducere importante în cadrul guvernului erau personaje ce aparțineau “dreptei” germane. Astfel, în 1977 ambasada URSS la Bonn anunța Moscova: “A ajuns la cunoștiința noastră că Schmidt, Brandt și Wehner au efectuat o muncă utilă pe lângă Genscher și au știut să îl apropie de o mai bună interpretare a concepțiilor social-democrate în politica externă… acest ministru a început să manifeste o mare rezervă față de publicarea unor declarații neprietenești la adresa URSS”.

Ajunși prizonierii propriei lor creații, social-democrații germani au continuat să respecte strategia OST POLITIK și atunci când era evident că prietenii lor de la Moscova au trecut, în anii ’70, la realizarea unui vast program de înarmare cu caracteristici eminamente ofensive. Dealtfel ambasada sovietică la Bonn sublinia laudativ atitudinea lor de colaboraționism destins, în adresele informative pe care le trimitea Kremlinului: “Se cuvine sa remarcăm că, în climatul unei pregătiri a venirii tovarășului L.I. Brejnev, social democrația evită să ia parte activă la zgomotoasele campanii antisovietice în legătură cu drepturile omului și îi condamnă pe organizatorii lor care invocă acordurile de la Helsinki”.

Chiar și după invazia și ocuparea Afganistanului, Politburo a continuat să-i dea indicații agentului său de influență, Willy Brandt: “Esențialul este de a găsi un limbaj comun, pentru chestiunea care face de mulți ani obiectul preocupărilor dumneavoastră ca și ale noastre, și anume cum să întărim cauza socialismului internațional”

Uimitor este faptul că în 1989, când URSS nu se mai afla pe poziții de forță, datorită contraofensivei condusă de America lui Ronald Reagan, ci de netă inferioritate, politicienii germani continuau să se complacă în ipostaza învinsului. Astfel, în timp ce Helmult Kohl acordase un împrumut nerambursabil de 5 miliarde de mărci lui Gorbaciov, Willy Brandt și Helmult Schmidt susțineau că RDG era un stat independent și reunificarea este pură ficțiune politică! Și asta după ce, cu doar doi ani înainte, Ronald Reagan spusese referindu-se la Zidul Berlinului: “Dărâmați acest zid, domnule Gorbaciov”. Așa cum avea să constate Jean Francois Revel, reacția presei și cancelariilor occidentale la îndemnul lui Reagan a fost una negativă, ele văzând “în interpelarea președintelui american o provocare primejdioasă și un simptom de senilitate”!

În 1990 cele două Germanii s-au unit “într-un stat burghezo-democrat și pacifist”, după cum visase Beria, și asta după ce URSS-ul, care combătea foametea ce bântuia marile sale orașe cu alimente dăruite de Germania, și-a dat acordul în urma unei plăți de 55 miliarde mărci. În 1998 cancelar al Germaniei ajunge socialistul Gerhard Schröder, cel care susținea la începutul anilor ’80, la Moscova, că Leonid Brejnev este mult mai interesat de pace decât americanii! În noiembrie 2005 Gerhard Schröder își termina “slujba” de cancelar nu înainte de a aproba proiectul Conductei Nord Europene, iar la sfârșitul lui decembrie doar coincidența a făcut ca Putin să ordone închiderea robinetului de gaz al conductei ce aproviziona Europa occidentală. Germania cu destinderea, Rusia cu șantajul!

Tot coincidența a făcut ca Schröder să ajungă consultant la Gazprom și membru important în Consiliul de Administrație al proiectului Conductei Nord Europene (North Stream), pe care îl aprobase când era cancelar. Conducta urma să pompeze gaz pe sub Marea Baltică, din Rusia spre Germania, întărind astfel “destinderea” energetică a Germaniei în fața Rusiei.

Președintele Consiliului de Administrație al proiectului North Stream era Matthias Warnig, un cunoscut al lui Vladimir Putin. Așa cum avea să arate cotidianul american Wall Street Journal, Matthias Warnig a fost maior STASI la Dresda în 1989, unde s-a împrietenit cu ofițerul KGB Vladimir Putin.

Urmează un șir de coincidențe: dupa ’90 Warning reapare la Sankt Petersburg – unde vechiul său prieten, Vladimir Putin, era șef al relațiilor externe în primăria orașului – ca șef al filialei locale Dresdnerbank, iar atunci când Putin se mută la Moscova și devine șef al FSB-ului și prim ministru, Warnig se mută și el la Moscova în calitate de șef al operațiunilor Dresdnerbank în Rusia; tot Warnig se îngrijește de tratamentul doamnei Putin, după un accident de circulație și, deasemenea, de școlarizarea la Hamburg a celor doi copii ai lui Putin.

Prin urmare, pentru că cineva trebuia să se ocupe în continuare de reprezentarea, întărirea și menținerea puterii rusești în Occident, locul lui Willy Brandt și Helmult Schmidt a fost luat de Gerhard Schröder și Angela Merkel – cea care avea să se opună, în 2008, cererilor de aderare la NATO ale Ucrainei și Georgiei și cea care “frâneaza” acum inițiativele de sancționare a agresiuni ruse asupra Ucrainei. “Ambasadorul” intereselor rusești în Uniunea Europeană și NATO își face astfel, din plin, datoria.

O nouă generație de politicieni germani urmează aceeași veche, dar de data asta nedeclarată, OST-POLITIK! Scriitorul Traian Ungureanu avea să constate: “Acolo unde limbajul oficial presupune o “frontieră” europeană de est, betonată prin contractul EADS, se întinde de fapt uriașa breșă ruso-germană”.

Astfel s-a ajuns în situația actuală, când europenii propun iar rușii dispun! Când se poate spune, parafrazând-ul pe Bukovski, că în 1999 amenințarea cu războiul în Europa era infinit mai mică decât în 2014. Acum URSS nu mai ocupă Afganistanul, ci Rusia ocupă Crimeea și intenționează, clar, să ocupe și estul Ucrainei. Și pare a fi doar începutul.

Azi, poziția Germaniei în fața pericolului uriaș pe care-l reprezintă politica expansionistă a imperiului euroasiatic rus pentru democrația și securitatea europeană rămâne tributară vechii politici de destindere – OST POLITIK – promovată de agenții de influență sovietici în anii ‘70. Și în timp ce domnul Barosso vorbește despre politicienii bulgari ca despre niște agenți ai Rusiei (asta pentru că susțin South Stream), politicienilor germani care au susținut North Stream și au îngropat proiectul Nabucco, asigurând astfel dependența energetică a UE față de Rusia, li se acordă prezumția de nevinovăție! Asta până la o viitoare deschidere a arhivelor Kremlinului.

Disidentul și filozoful Alexandr Zinoviev scria cu inimitabilul său umor negru în Homo Sovieticus: “Înainte de război, tatăl meu mi-a povestit următoarele: într-un colhoz avea loc o ședință. Se discutau două puncte: 1. construirea unui șopron; 2. măsurile ce trebuiau adoptate pentru asigurarea bunăstării și fericirii în comunism. Cum cei prezenți n-aveau destule scânduri să construiască șopronul, s-a trecut imediat la punctul doi. Moscova ar putea fi în stare să înalțe un grandios imperiu mondial. Din păcate însă, n-are scândurile necesare”.

Rușii nu trebuie sa îşi mai facă griji. Problema a fost rezolvată. De furnizarea “scândurilor” se ocupă “ambasadorii” lor din Occident.