De când cu grija lui Ponta pentru victimele comunismului şi a IICCMER pentru exerciţiile de expunere mediatică, rezistenţa anticomunistă este tot mai tabloidizată, mai anexată nevrozelor politice (i.e. antibăsismului) şi, mai recent, unei lecturi „cu temă” a istoriei recente.

Informaţiile documentate despre puşcăriile comuniste şi bârfele despre penalii la modă sunt prezentate în spaţiul public în termeni identici. Cutremurător este ce spun martorii din procesele lui Vişinescu şi Ficior și presa crede că e la fel de „cutremurător” şi ce au spus „Baciul” sau Becali în puşcărie.

Trendul a fost lansat oficial în 2012, când Lucia Hossu Longin a comparat procesul Năstase cu procesele staliniste. Imediat ziarul Naţional a publicat mutra lui Adrian Năstase alături de Iuliu Maniu şi de alţi prim miniştrii români care au fost încarceraţi în trecut. Am asistat apoi la frivolităţile paradoxale ale unor anti-anticomunişti (Daniel Barbu şi Vasile Ernu, de exemplu) care, la invitaţia IICCMER, au devenit brusc interesaţi să se fotografieze cu zidurile închisorii Râmnicu Sărat, locul în care a fost pusă la încercare elita PNŢ care nu murise până în 1956. Obscenitatea publică a fost dezvoltată şi diversificată de „exerciţiul de expunere mediatică” la care ne supune IICCMER cu „lista torţionarilor”, cu foarte slaba pregătire a procesului lui Vişinescu şi cu poziţia sa bălmăjită faţă de teme ca sfinţii închisorilor sau Mişcarea Legionară.

Cam în acelaşi trend s-a înscris şi evenimentul din 4 mai a.c., de la Muzeul Bucureştiului, organizat de Fundaţia Ogoranu, în care a fost prezentat filmul Operaţiunea ”Grecia” – o colaborare IICCMER-TVR. Tema evenimentului, aleasă de realizatori şi de Fundaţia Ogoranu este dificilă. E vorba de partizanii tineri, generoşi, demni și curajoși conduşi de Ion Gavrilă Ogoranu. Problema e că au făcut parte din Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare. Filmul, adresat celor care nu cunosc trecutul recent, prezintă arestarea ultimilor membri ai grupului, fără să facă legătura dintre Frăţiile de Cruce şi Mişcare.

Din film, s-ar subînţelege că realizatorii nu prea sunt de acord cu securiştii. Totuşi, securiştii pe care îi vedem sunt oameni ok, ca lumea de pe stradă, nimic asemănător cu Alexandru Vişinescu, Ion Ficior şi Dumitru Cişmigiu în culmea gloriei lor din anii 50-60, sau cu ce se ştie despre securiştii din anii 80, a căror ostilitate faţă de rezistenții anticomunişti încă era palpabilă. Colonelul care îi urmăreşte pe tineri apare ca un intelectual. Împreună cu colegul său, prinde cu profesionalism fotografii de partizani pe un fel de paleo-corkboard. Nimeni nu urăşte, nu înjură şi nu face greşeli de exprimare. Nu primeşte nimeni nici un pumn. Scena arestării pare neverosimilă (*). După condamnare deţinuţii apar netunşi; unul are barbă. Partizani condamnaţi, sunt transportaţi în dubă fără lanţuri la picioare. Dialogurile sunt destul de false; unul din partizani îi spune altuia „ăştia s-au prins că Moşul (Ogoranu) e religios”. Suntem în anii 50. Singura referire la contextul internaţional este o critică la adresa lui Truman şi a americanilor. Despre ruşi, nimic deosebit. Dej, Nicolschi, Drăghici nu par a fi importanţi, cu toate că filmul, repet, este destinat tinerilor, care nu învaţă la şcoală despre rezistenţa anticomunistă.

Filmul e realizat în colaborare cu IICCMER. Institutul nu este proprietarul și nici unicul administrator al memoriei regimului comunist (cum par a crede unii dintre angajații săi). Totuși, și-a asumat ca prim obiectiv administrarea şi analizarea, de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a acestei memorii. În cazul de față, nu se înțelege care e de fapt poziţia ”riguroasă și științifică” a institutului față de legătura dintre Frățiile de Cruce și Mișcarea Legionară?

Dl. Radu Preda, şeful IICCMER, vorbeşte destul de des despre astfel de teme, dar nu în mod clar. Șeful IICCMER declară pentru activenews.ro că este împotriva condamnării Mişcării Legionare, invocând, între altele, „mitologia în geneză permanentă” sau incertitudinea că latura criminală a mișcării ar fi fost parte a „doctrinei fondatoare”. Se pierde în meandrele concretului cu sofisme de genul ”nu putem fi extremişti în raport cu extremele”. Cu privire la actualitatea legionarismului, el afirmă că acesta „subzistă azi doar prin nişte personaje suspecte care oscilează între idealismul inadecvării, prostia genuină şi oportunismul de nişă, tapând de bani pe puţinii bătrâni nostalgici încă în viaţă”. Totuşi, în cuvântul-ortodox.ro, Dl. Preda e de părere că legionarismul a produs modele demne de recunoaștere publică astăzi și, în calitate de fiu al Bisericii, sugerează Sfântului Sinod să meargă pe o logică a „canonizărilor de imagine”, pentru că ”ar da foarte bine dacă ar canoniza măcar pe doi-trei din cei care au mărturisit pe Hristos în puşcării; şi nu trebuie neapărat să se sperie că au fost legionari”.  Astfel de idei nu apar şi în Adevărul, unde mai sunt publicate părerile lui Radu Preda.

Nici D-na L. H. Longin nu a adus clarificările necesare. A început cu un suspin. Nu am crezut-o. (Nu o mai cred de foarte multă vreme) . A anunţat că va continua filmul cu prezentarea tuturor grupurilor de partizani din România. Pe lângă unele adevăruri, legate de dificultatea găsirii informaţiilor pentru Memorialul Durerii, a mai făcut și câteva comentarii greu de argumentat. A evocat caracterul iertător al lui Gavrilă Ogoranu, adăugând în acest context, că „puterea de ierta face parte din creştinismul nostru ortodox”. Ogoranu era greco-catolic şi ținea mult la credința lui (soţia lui apare în film cu rozariul în mână). A regretat că Frăţiile de Cruce sunt acum criticate şi că este ignorat meritul lor educativ, de „pregătire creştină şi militară”. Mă întreb ce au înţeles tinerii din sală, care văd la televizor preoţi ruşi sfinţind tancuri — şi omuleţi verzi care apără ortodoxismul cu sistemul de rachete Buk?

A vorbit şi Dl. Octav Bjoza, ca subsecretar de stat în guvernul Ponta şi ca preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR). L-a elogiat pe Ogoranu şi pe cei din grupul lui şi s-a aplecat asupra experienţei sale. Am apreciat foarte mult că a spus că iubeşte câinii. În rest, nu m-a convins. După cum nu m-a convins nici Dl. Florin Dobrescu, reprezentantul Fundaţiei Ogoranu, mai ales după ce l-am văzut în fotografia de mai jos şi am auzit elogiile sale pentru Emil Constantinescu, cel înfrânt de structuri.

Câteva persoane au luat cuvântul. Se pare că o parte din cei din sală se cunoşteau şi se refereau la lucruri care erau subînţelese pentru ei. D-na Zoe Rădulescu, fiica fruntașului legionar şi partizanului Gogu Puiu (**), născută în închisoare, a subliniat că este foarte important să fie cunoscută activitatea partizanilor şi a protestat împotriva defăimării lui Gavrilă Ogoranu şi a lui Valeriu Gafencu (***). I-a întrebat pe tinerii prezenţi cu ce au rămas în urma vizionării filmului. A menţionat apoi o discuţie cu un reprezentant al Fundației Wiesel, în care vorbitoarea a propus fundaţiei o discuție despre antisemitismul Mişcării Legionare (dacă am înțeles bine) și i s-a răspuns că atunci când se va organiza acea discuție dânsa nu va fi invitată. D-na Longin a oftat: „ei au istoria lor; noi avem istoria noastră”. Cum adică?

D-na Rodica Vulcănescu, văduva lui Ion Vulcănescu, şeful grupării de rezistenţă Graiul Sângelui, şi-a permis o referire la discursul lui Băsescu de la şedinţa Parlamentului în care a fost condamnat comunismul. A fost întreruptă de D-na Longin. Orice, numai Băsescu nu. Doamna Vulcănescu spusese şi că de pe site-ul preşedinţiei a dispărut link-ul la Raportul Tismăneanu. (Probabil Raportul a fost înlăturat de pe prima pagină. Îl puteți găsi aici https://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf)

Așadar, tema cea mai dificilă a evenimentului, adică legătura partizanilor cu Frăţiile de Cruce şi implicit cu Mişcarea Legionară, a fost ignorată, şi înlocuită cu un ghiveci, în care securiştii rezonabili şi deţinuţii netunşi sunt amestecaţi cu Gavrilă Ogoranu, cu rezistenţa anticomunistă în general, cu păcatele Americii, Gogu Puiu şi Valeriu Gafencu, educaţia tinerilor de azi şi eforturile profesionale (şi politice?) actuale ale IICCMER, ale D-nei Longin, ale D-lui Bjoza, etc. Totul administrat unui public care fie are convingeri foarte puternice în legătură cu lucrurile de mai sus, fie nu le cunoaşte aproape deloc.

Răţoiala la Băsescu a fost curajoasă, însă curajul s-a terminat când ar fi trebuit să se spună că recunoaşterea generozităţii şi sacrificiului unor partizani din Frăţiile de Cruce şi a chinurilor familiilor lor, nu pot pur şi simplu să absoarbă într-o gaură neagră conexiunile cu Mişcarea Legionară, care, oricum am lua-o, trimit la ideologia Mişcării, la conflictul său cu legalitatea şi cu democraţia, la poziţia sa deschis filogermană, la antisemitism, la jafuri, tribunale proprii şi crime. Prin urmare, criticile care au apărut după eveniment sunt justificate.

Destine singulare în malaxorul represiunii comuniste

În plus, se ştia de la bun început că lucrurile nu sunt simple. Legătura dintre Mişcarea Legionară din anii 40 şi grupurile de partizani anticomunişti din Frăţiile de Cruce din anii 50 nu poate fi descrisă în alb şi negru. Mişcarea s-a autodesfiinţat după 23 august 1944 și apoi a urmat prigoana comunistă. Foștii legionari nu au avut un parcurs unitar, unii au devenit comunişti, alţii anticomunişti. Mulți au fost închiși. În tot Estul, fasciștii și cei bănuiți – cu sau fără motiv – de simpatii fasciste au fost condamnați în număr mai mare și la pedepse mai grele chiar decât naziștii din Germania. Istoricul Livia Dandara, care a studiat rezistenţa legionară anticomunistă, mărturiseşte: „am mari dificultăţi în surprinderea adevărului privind rezistenţa anticomunistă legionară. De la om la om, de la document la document, de la memorii la amintiri, lucrurile se învălmăşesc, datele diferă, cazurile sunt prezentate total (sau cu nuanţe) diferite. Apărând în ipostaze când de luptători, când de victime, când de rezistenţi, când de spioni, când de torţionari, când de martiri, fiecare cu variantă şi destin singular. Mânaţi de curajul specific tinereţii; dominaţi de setea de răzbunare şi revanşă pentru persecuţiile din trecut; cu înclinaţii educate pentru acte politice extreme (spionaj, conspiraţie, terorism, asasinat); prinşi în angrenaje politice anterioare; îndatoraţi faţă de naziştii germani care-i manipulaseră şi-i ocrotiseră; dornici de a salva ţara de sub dominaţia şi ocupaţia sovieto-comunistă; dezorganizaţi ca mişcare unitară (program, şefie, orientare), au intrat în malaxorul represiunii comuniste şi s-au comportat, fiecare, cum a crezut şi cum a putut.”

Rezistenții anticomuniști legionari nu sunt un grup omogen. Nu pot fi cuprinși într-o definiție valabilă pentru toți. Știm că cei din grupul lui Ogoranu au fost respectaţi şi iubiţi de cei care i-au cunoscut nemijlocit. S-au înrolat sub un steag nedrept, în momente de mare confuzie, în care intelectuali de talie mare, din toată lumea, își pierduseră capul și nu mai credeau în libertate, ci în fascism, comunism, eugenie, gnoze, esoterism, etc. (Fenomenul e în plină resurgență chiar sub ochii noștri.) Nu pot fi puşi la un loc cu cei responsabili efectiv de crimele sau faptele reprobabile ale Mișcării Legionare. Faptele și opiniile celor din grupul lui Ogoranu sunt consemnate și se cunosc vremurile în care au trăit. Trebuie judecați proporțional cu ce au făcut și cu mesajul pe care l-au transmis. Persoane care l-au cunoscut pe Gavrilă Ogoranu spun că a tăcut când i s-a amintit de crimele legionare. Nu le-a negat şi nu le-a justificat. A considerat însă că ar fi neloial faţă de prietenii lui, care fuseseră uciși, ca el, singurul supraviețuitor, să se dezică de ei. El a trăit ideile generoase în care a crezut şi pentru care s-a jertfit efectiv, chiar dacă aceste idei nu pot constitui o viziune și un proiect politic viabil.

Mulți foști partizani din Frăţiile de Cruce, legionari sau simpatizanți ai acestora, care au supravieţuit închisorilor cred că nu mai e nimic de adăugat la dovada faptului că şi-au sacrificat vieţile în lupta împotriva comunismului şi că au plătit tot preţul pentru atitudinea lor. Văzând barbaria şi eşecul absolut al regimului comunist, li se pare evident că ei, care s-au opus acestui regim, au luptat pentru cauza dreaptă. Simt în conştiinţa lor că au fost cinstiţi. Ei şi familiile lor au fost prigoniţi, schingiuiţi, minţiţi, umiliţi, furaţi, înjurați şi ignoraţi. Se știe că nu au mai avut posibilitatea să îşi refacă vieţile. Dacă ni se pare că unii poartă şi ei o parte de vină pentru că nu şi-au actualizat o serie de informații de istorie şi de politică, ar fi bine să ne amintim că mulți contemporani ai noștri sunt extrem de dezorientați, deși au avut posibilități mult mai ample să se informeze. Câți dintre cei care îi judecă acum teoretic pot spune, ca mulți dintre ei, că, dacă ar fi puși la încercări reale, au certitudinea că și-ar păstra tăria și omenia? De asemenea, câţi propovăduitori ai dialogului au dialogat efectiv cu ei, ca de la om la om, despre lucrurile care nu pot fi acceptate la Frății și la Mișcare?

Și apoi, dacă ar fi să se ia ca reper criteriile de relativism, cinism și negativism care domnesc în intelighenția noastră sonoră, la ce bun și-ar răscoli cineva un trecut de suferință enormă, când se vede cu ochiul liber că, de 25 de ani, indiferent de viziunea lor politică, victimele comunismului sunt batjocorite în bloc? Cei care au invocat până acum reconcilierea au făcut doar demagogie ieftină. Avertizările legate de răzbunarea victimelor comunismului au fost o scamatorie. Nimeni nu s-a răzbunat, însă victimelor li s-a mai pus o vină în cârcă, în timp ce tagma călăilor și a jefuitorilor a continuat să prospere. Lucrurile acestea se văd. De aceea, în ciuda disprețului care li s-a arătat la nivel oficial, rezistenții anticomuniști au rămas modele credibile. Ca dovadă, la vizionarea filmului, aproape jumătate din sală era ocupată de tineri. E normal să fie atrași de îmbinarea de curaj, libertate, apropierea de natură și de munți și sfidarea unui adversar mult mai puternic, pe care le văd la partizani. Cum nu primesc informații clare de nicăieri, nu ar trebui să ne mirăm dacă își vor face singuri o părere care să se potrivească cu sentimentele lor de moment și cu ce rețin din filme.

Încurcatele ițe ale administrării memoriei comunismului

Prin urmare, IICCMER şi TVR au arătat încă o dată că nu sunt la înălţimea responsabilităţilor lor privitoare la istoria recentă. Nici nu poate fi altfel, când conducerea TVR e numită politic. Victor Ponta, admiratorul lui Mao şi al lui Che, care pomeneşte de victimele comunismului doar ca să le compare cu penalii din PSD, l-a numit pe Octav Bjoza subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989. Acelaşi Victor Ponta l-a numit şi pe Radu Preda şef la IICCMER, ascultând de propunerea responsabilului pentru România al Fundaţiei Konrad Adenauer.

Ca în caragialescul lanţ al slăbiciunilor, creştin-democrata şi nemţeasca Fundaţie Adenauer finanţează o parte din proiectele IICCMER şi, la rândul său, e finanţată din bugetul federal și al landurilor germane și din donații private. Ştiut fiind că Germania are o politică istorică bine gândită şi că în Europa de Est are multe de dres la imaginea sa din perioada războiului, poate că cineva cu simț practic s-a gândit că nu ar fi rău ca Mişcarea Legionară, cunoscută pentru filogermanismul său, să fie prezentată ceva mai estetic pe seama popularității grupului lui Ogoranu. O astfel de prezentare nu i-ar deranja nici pe ruşi. Că tot spun ei că suntem toţi nişte fascişti.

Cred că singurul merit al evenimentului din 4 mai e că a arătat încă o dată că subiectul abordat e foarte dificil și nu poate fi mutat pe Academiei. Nu sunt decât două alternative : vorba omenească și claritatea morală sau poliția gândirii, urmată de repetarea istoriei. Sunt de preferat vorba omenească și claritatea morală. Din păcate, nu prea e nimeni disponibil şi competent să modereze dialogul. Cei care îl elogiază în teorie, în practica de până acum nu prea au arătat adaptabilitate, curaj și stăruință. O dezbatere dificilă despre originea și activitatea Frățiilor de Cruce le-ar scăpa sigur din mână.

Nu trebuie să ai vreun doctorat ca să vezi că ghiveciul din ce în ce mai pestriț care ni se prezintă în loc de trecut recent nu poate fi digerat. Pe de o parte, elita îi ignoră pe toți rezistenții anticomuniști, sau nu le remarcă decât căderile și eșecurile, nivelând totul în disprețul ei. Pe de altă parte, ni se sugerează din ce în ce mai mult că forma principală de rezistență anticomunistă a fost răzvrătirea revoluționară, cu accente mistice, inspirate mai mult sau mai puțin de ideile Mișcării Legionare (în interpretări diferite, de la Radu Preda, la Octav Bjoza, trecând prin Florin Dobrescu).

Ambele abordări alterează realitatea. În România, rezistenții anticomuniști au fost foarte numeroși și mărturia lor este importantă. Marea majoritate nu au fost niște radicali, ci oameni obișnuiți care, urmând exemplul dat de lideri democrați moderați ca Iuliu Maniu și Ion Mihalache, au avut tăria să refuze încălcarea jurămintelor față de țară, ocuparea teritoriilor românești, colectivizarea și alte minciuni și nedreptăți strigătoare la cer. De asemenea, ambele abordări sunt relativiste pentru că refuză diferențierile morale, foarte normale în orice analiză legată de faptele oamenilor. Trebuie să fie respectată rezistența demnă și altruistă în fața tiraniei, însă este normal, rațional și util să se arunce o privire și asupra motivațiilor și alternativelor propuse.

Evident, această evaluare nu poate fi făcută de cinici și cu atât mai puțin de profitorii tiraniei, însă nu ar trebui să fie amânată pentru că imaginea pe care o primește publicul de astăzi e complet dezlânată. Nimic nu se mai leagă. Foarte mulți concetățeni ai noștri, mai ales tineri, au dificultăți să înțeleagă trecutul. Au fost și, din nefericire, sunt încă împiedicați să se raporteze în mod firesc la propria istorie, la rădăcinile lor, adică la ei înșiși. Trecutul lor a fost gestionat după cum descrie Orwell, în 1984, că se procedează în societatea condusă de Big Brother, în care ”cel mai eficient mod de a distruge oamenii este să le refuzi sau să le distrugi felul în care ei își înțeleg istoria”.

Citiți și:

• • Eliade din 1937, intelectualii de azi şi realitatea: piloţii orbi (I)
  • Eliade din 1937, intelectualii de azi şi realitatea; piloţii orbi (II)
  • Până la urmă, împotriva cui luptăm?
  • Stalin şi evreii
  • Părintele Michel Remaud: Fără Vechiul Testament cădem pradă utopiei progresiste

_________________
(*) Realizatorii au ales să transmită unele informaţii prin naraţiune, altele prin reconstituire. Arestarea a fost reconstituită şi apare ca un fel de busculadă de băieţi în curtea liceului. Primul contact cu securitatea era menit să terorizeze. Într-o reconstituire fidelă, scena ar fi fost foarte violentă. Dacă nu se doreau scene violente, informaţia trebuia transmisă altfel.

Iată cum descrie Cicerone Ioniţoiu arestarea lui Ion-Jenică Arnăutu, partizan ţărănist din Munţii Bucovinei: ”în lupta de capturare Jenică a fost doborât şi lovit cu patul puştii în cap. Osul frontal i-a fost spart şi s-a înfundat în cap. Pe drumul spre securitate a avut dureri atroce de cap, dureri care l-au urmărit prin puşcării câte zile i-au mai rămas până la exterminare.” (Rezistenţa anticomunistă din Munţii României 1946-1958, pag. 82; Cicerone Ioniţoiu, Ed. Gândirea Românească, 1993.)

Despre arestarea şi moartea lui Petru Jurchescu, la Veredin, martorii relatează că partizanul a fost împuşcat şi ”glonţul intrase prin frunte, perforase cutia craniană şi ieşise prin partea posterioară. Chiar şi în această situaţie, au fost îndemnuri din partea unor oameni ai Partidului şi Securităţii ca muribundul să fie pus cu picioarele în jar aprins pentru a fi forţat să vorbească”

(**) După afirmaţiile D-nei Elena Rădulescu, nepoata lui Gogu Puiu, în timpul războiului, liderul legionar a fugit în Germania. Acolo a luat legătura, la Buchenwald, cu Horia Sima, Constantin Papanace şi alţi fruntaşi legionari. A revenit în ţară în 1947 şi s-a predat la Oradea, la Biroul Organizaţiei de Partid. A cerut să fie primit de Vasile Luca, căruia trebuia să-i transmită un mesaj, însă a fost primit de Ana Pauker. A evadat de la Văcăreşti şi fie a dispărut într-un incendiu, în 1949, fie s-a folosit acel incendiu ca să își acopere o evadare rocambolescă, învăluită într-un mister neelucidat până acum. În 2011 dosarul său era încă secretizat.

(***) Valeriu Gafencu a fost arestat pentru că a participat la rebeliunea legionară ca şef la Frăţiilor de Cruce. După 1944, a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Mulţi deţinuţi politici care l-au întâlnit au afirmat că în închisoare s-a întors la Dumnezeu în mod real, însă delimitarea sa de ideologia legionară nu este clar documentată.