După ce a ispășit întreaga pedeapsă, Edmond Dantes a ieşit din închisoare sărac, bătrân şi bolnav şi, ca să luăm cel mai fericit caz, a fost aşteptat de Mercedes. La eliberare îl găseşte pe contele de Montcerf APV-ist cu funcţie politică. Danglars este director de întreprindere şi Villefort e procuror. Deşi ticăloşia celor care l-au înfundat pe Dantes e cunoscută de toată lumea, numai peste câţiva zeci de ani se admite public că a fost o nedreptate, însă nu se înlătură consecinţele. După acei zeci de ani, Moncerf ajunge general în rezervă cu pensie grasă, Danglars e milionar în euro, iar Villefort e la Curtea Supremă. De Dantes nu prea mai ştie nimeni. Se mai vorbeşte noaptea pe la vreo emisiune TV despre ce a păţit. Se crede că e „un caz” prea şocat de trecutul lui pentru a mai fi obiectiv. Copiii lui Dantes au făcut studii şi îşi văd de familie. Copiii celorlalţi sunt funcţionari UE/ONU, sau sunt „băgaţi” în afaceri şi/sau în lumea interlopă. Gaşca ticăloşilor şi intelectualii locului nu pot respira de atmosfera făcută de conţii de Monte Cristo.

Altă variantă. Raskolnikov, ajutat de psiholoaga Sonia, s-a eliberat de complexe. Îşi dă seama că, dată fiind sărăcia lui din tinereţe, a fost mai uman ca alţii tocmai pentru că a fost slab. Acum poate vorbi fără prejudecăţi despre fapta lui. Lumea acceptă cu timpul că gestul a fost inevitabil, ba chiar salutar; doar toţi facem cam la fel. Sonia şi Raskolnikov stau în casa lui Aliona Ivanovna (nepoţii acesteia continuă să locuiască într-un bloc muncitoresc). El scrie analize literare şi politice. Ea face emisiuni tv de psihologie şi lifestyle. Ivanovii privesc spre trecut şi spre casa Alionei, adică nu sunt constructivi şi, din cauza lor, se zădărniceşte reconcilierea.