Trebuie s-o spunem de la bun început: ideologia stângii nu este o modă oarecare, ea îşi are izvorul în învăţătura marxist-leninistă şi se autojustifică prin existenţa dualităţii exploataţi-exploatatori. Pe această temelie se ţese o plasă uriaşă pentru atragerea unor persoane şi grupuri sociale în schimbul impunerii unor lideri. Nu este o lucrare uşoară. Mai întâi trebuie să defineşti injustiţia după care să propui soluţiile şi calea de urmat. Lucrările clasicilor marxişti au eşuat pe mai multe planuri, dar a rămas dialectica şi prin ea o definiţie a progresului prin lupta contra altora. Omorându-l pe Dumnezeu, stânga şi-a confecţionat idolii, conducătorii, elitele după asemănarea cu modelul ideal al revolutionarului perfect, eliberatorul cvasi-divin. Eseistul brazilian Olavo de Carvalho scria că punctul trei din revoluţia mesianică constă în teorema:

„cei săraci sunt nevinovaţi şi puri, dar nu îşi înţeleg locul în proiectul mântuirii şi de aceea trebuie să se aşeze sub ordinele unei elite conducătoare, „sfinţii”.

Elita stângii însă nu mai reprezintă un bloc uniform, şi-a pierdut divinitatea în momentul în care a arătat cum funcţionează raiul comunist. Pe de altă parte, majoritatea membrilor clasei muncitoare şi-a pierdut elanul revoluţionar când a văzut cum arată mântuirea din lagărul socialist. Substanţa pură s-a înlocuit cu ersatz-ul, Marx cu Lenin, apoi cu Stalin şi aşa mai departe, transformările modelului original al exploataţilor au condus şi la noi modele de sfinţi ai stângii. Din avatar în avatar s-a pierdut din substanţa originară a luptei, s-a pierdut direcţia, instabilitatea a luat locul certitudinii. Nu mai există un înainte de nediscutat. România nu face excepţie din acest tablou, simbolistica instabilă dată de culoarea steagului se vede cel mai bine la PSD. Renunţând declarativ la comunism dar nu şi la „nobilele idealuri” cum le-a definit Iliescu, PSD-istii au aruncat secera şi ciocanul şi au împrumutat trandafiri evropeneşti, şi-au luat apoi un steag albastru, au revenit la roşu (pe vremea lui Geoană), doar-doar o să se reîncălzească ciorba revoluţiei permanente. Ani de zile, zîmbetul lui Ilici a înlocuit Capitalul lui Marx şi Hotărârile ultimului Congres PCR din alte vremuri. Când nu le-a mai fost de ajuns un lider charismatic, PSD-istii şi-au descoperit vocaţia conducerii colective centrale şi/sau teritoriale. Membrii acesteia din urmă au fost numiţi baroni locali de către ziarişti dar gloria lor a trecut odată cu apusul guvernării Adrian Năstase. Cu toate sfâşierile interne dintre diferitele personalităţi PSD-iste, principiul conducerii colective a fost menţinut spre beneficiul partidului. Mircea Geoană l-a înlocuit pe Adrian Năstase, iar Victor Ponta l-a înlocuit pe Mircea Geoană, PSD-ul punând eşecul de moment pe seama greşelilor persoanei de la vîrf conform principiului că nu partidul este de vină, ci doar acei conducători care denaturează deciziile colective.

Bun, PSD-ul decide, dar în numele cui şi cu ce scop? Partidul există, are conducători, dar cui i se adresează? Acestea sunt întrebările pe care şi le pune şi Adrian Năstase care se gândeşte la misiunea stângii şi la cei pe care vrea să-i reprezinte. Un steag este o culoare, dar nu ţine loc de discurs politic. Îmi este imposibil să cred că Adrian Năstase, formidabilul nepoţel spiritual al granzilor roşii ar fi putut să citească pe inliniedreapta.net articolul Inamicul e unul singur al lui Olavo de Carvalho. Nu, e doar vorba despre o analogie curioasă ce nu are nimic de-a face cu consensul iliescian. Având în minte discuţiile proaspete de la întrunirea socialiştilor şi social-democraţilor europeni de la Warsovia, Adrian Năstase scrie pe blog următoarele:

„Formaţiunile de stânga nu mai sunt în situaţia de a se adresa un categorii socio-profesionale distincte, cu o conştiinţă de sine puternic ancorată ideologic. Fragmentarea societăţilor, odată cu diluarea solidarităţilor tradiţionale şi izbucnirea individualismului a pus partidele social-democrate să găsească soluţii şi mesaje pentru interese tot mai diverse. Stânga a păstrat în nucleul valorilor sale egalitatea, însă această nu mai este considerată suficientă de către generaţiile de tineri, care doresc mesaje speciale pentru nevoile lor tot mai complexe. A fi „egal” nu mai este „cool” într-o societate puternic influenţată de modelele aspiraţionale impuse cu ajutorul marketingului comercial.”

Pornind de la directiva lui Gramsci pentru includerea altor grupuri sociale în categoria mai generală de defavorizaţi, Adrian Năstase vrea să înlocuiască pierderile de susţinere prin ieşirea naturală din scenă a maselor de salariaţi la stat care, alături de pensionari, au fost votanţii tradiţionali ai PSD. El vede o ieşire prin aplicarea unor mesaje globaliste, ieşite din chinga privitului în ograda naţională. Disputa dintre adepţii moderaţiei, care văd ieşirea din criză a social-democraţiei prin rebrănduire şi radicali, care susţin o „noua stângă” obţinută prin demolarea întregului eşafodaj de valori tradiţionale ale stângii actuale, este soluţionată solomonic de fostul prim-ministru. El este de acord cu ambele, numai să fie el cel care să aleagă dintre mijloacele propuse. Dacă binomul exploatat-exploatator nu mai este suficient, vom asista probabil la un coş de mesaje deja probate la scară mondială. Neputând apela la soluţia discursului apărării imigranţilor atât de drag partidelor social-democrate din vestul Europei, lui Adrian Năstase îi rămân alte căi de atac ca feminismul, ecologismul, drepturile tinerilor şi a minorităţilor prezente şi viitoare, care se vor adăuga la critică „exceselor” societăţii capitaliste. Deja Năstase şi-a confecţionat o variantă personală a vechiului mesaj antirasist şi antifascist adresat de stânga la orice corijare a exceselor corectitudinii politice. Pentru el „imigratia foarte vizibilă” din occident a îndepărtat cetăţenii de social-democraţia care o susţinea şi i-a determinat să voteze „partidele populiste”. Prin sintagma „imigratie foarte vizibilă” se poate înţelege orice, de la musulman la hindus, negru, asiatic sau ţigan, că doar intenţia elitei stângii este de a se motiva prin extinderea auditoriului. Pentru România şi alte ţări din est, Adrian Năstase pune o precondiţie pentru un succes viitor: să nu se mai discute de trecut. Acesta este mesajul principal, el spune că vorbind despre „fantomele trecutului” în contextul unei lustraţii cerute şi mereu amânate, nu se deschide calea către „batalia pentru viitor”.

Pentru Adrian Năstase România începe să fie un stat totalitar, încă nu-l numeşte fascist, dar îi recunoaşte semnele din momentul în care a fost denunţat comunismul ca fiind ilegal şi criminal. Nu o spune, dar nici nu trebuie pentru că el personal nu a aprobat Raportul din 2006. Dacă ar fi făcut-o, trebuia să iasă din PSD. Era prea mult, aşa încât Adrian Năstase denunţă dreapta politică pentru „crearea unui complex de vinovăţie pentru trecutul totalitar”. Asumarea proiectelor utopice uitând de trecut, mankurtizarea, eludarea adevărului şi minimalizarea răspunderii decăderii morale şi spirituale din Europa pentru punerii în operă a politicilor partidelor comuniste, socialiste sau social-democrate, iată propunerile lui Adrian Năstase. Să fim fericiţi: s-a găsit soluţia pentru salvarea Utopiei !