Notă: Articolul de mai jos a fost publicat pe 21 februarie în cadrul rubricii Vocile Dreptei de pe site-ul ziarului Evenimentul Zilei. Textul apare astăzi și pe În Linie Dreaptă, revizuit și completat.

Se spune adesea că USL este o grupare a-ideologică, fără vreo legătură cu Stânga sau cu Dreapta, ce are ca obiectiv preluarea puterii politice și exercitarea ei în scopul instituirii unui control total asupra Justiției și parazitarea resurselor statului. Afirmația este doar parțial adevărată. USL nu are nici o legătură cu Dreapta și acționează pentru a acapara statul și a ține în scurt Justiția, dar ar fi o greșeală să credem că Uniunea este lipsită de identitate.

Ideologia USL reunește tot ce este mai rău la stânga liberală și la stânga socialistă de la noi. Incoerența ei este mai puțin profundă decât pare la prima vedere și este dată de diversitatea grupurilor aduse sub același steag, nu de incompatibilități doctrinare între PNL și PSD. Uniunea Social-Liberală a strâns laolaltă o sumedenie de personaje cât se poate de diferite, de la comuniști și securiști vechi până la comuniști noi, de la ecologiști radicali până la liberali etatiști pro-ruși. Cu o asemenea oaste pestriță, este inevitabil să apară și greșeli de coordonare. Totuși, liberalii și socialiștii nu sunt uniți numai de infracționalism și frica de DNA, ci și de idei. Cele mai importante sunt socialismul și antioccidentalismul și ele vor permite USL să reziste până la alegerile prezidențiale din 2014.

I. Socialismul biruitor al Uniunii

Dacă PDL s-a temut să ia măsuri economice de dreapta și a făcut-o – pe jumătate – numai pentru că i-au fost impuse de criza economică și intervenția lui Băsescu, PNL și PSD sunt principalele partide românești care și-au propus de la bun început menținerea neschimbată a statului asistențial. Conflictul politic din ultimii ani a avut în centrul său apărarea acestui sistem social care „dă” unora ce a luat altora în numele „solidarității” și nu este deloc întâmplător că această înfruntare a degenerat adesea în campanii de ură îndreptate împotriva celor percepuți că iau „poporului” pâinea de la gură (celebrele „lăcuste băsiste și pedeliste” despre care am auzit atâtea în media „echidistantă” din România).

Atât PNL, cât și PSD se bazează pe susținerea celor care depind, într-o formă sau alta, de stat: liberalii țin foarte mult la votul bugetarilor, în timp ce social-democrații sunt direct interesați de voturile pensionarilor și ale asistaților social. Nici unul dintre partide nu dorește dezvoltare unei adevărate economii de piață pentru că într-o Românie capitalistă și-ar pierde influența în baza căreia primește voturi. Doar menținerea orânduirii socialiste permite liberalilor și socialiștilor să își păstreze controlul asupra categoriilor sociale menționate anterior. Din această cauză, întreaga politică economică a USL este gândită pentru a servi acestui scop.

Să luăm, de pildă, programul de guvernare al Uniunii Social-Liberale, care prevede înlocuirea taxei unice cu un sistem de impozitare progresivă cu trei praguri: 8%, 12% și 16%. Aceasta se anunță a fi una dintre principalele măsuri pe care guvernarea USL le va folosi pentru prelungirea agoniei statului social. Statul român nu își poate permite să finanțeze pensiile, salariile, ajutoarele sociale și toate celelalte propuneri ale guvernului, așa că va prefera să adopte principiile luptei de clasă și să suprataxeze „dușmanii poporului”.

Ideea a fost îmbrățișată și de liberali, nu doar de social-democrați. Dacă pledoaria pesedistă pentru impozitarea progresivă nu a fost o noutate, apărarea liberală a „cotelor regresive” ar putea părea surprinzătoare la prima vedere. Totuși, departe de a fi o anomalie, deriva stângistă a PNL se înscrie în comportamentul specific liberalismului, de oriunde ar fi el. Liberalismul modern are o componentă pronunțat-socialistă și peste tot în lumea asta, liberalii cochetează cu socialismul pentru a se opune conservatorilor. Liberalii se află în fruntea luptei de apărare a statului asistențial, promovează multiculturalismul și așa-numita subcultură gay, încurajează avortul ca formă de eliberare a femeii, militează pentru legalizarea prostituției, denunță războaiele „imperialiste”, „islamofobia” și „homofobia” etc. În aceste condiții, este firesc să se estompeze deosebirile dintre liberali și pesediști.

Dar odată ce a fost schimbată paradigma de impozitare, oricând se pot face modificările necesare pentru a instaura socialismul hard și a renunța la cel soft pe care îl avem.

Dacă mai aduceți aminte de impozitul de 80% despre care vorbea tov. Ion Iliescu la începutul anilor 2000, vă veți da seama că pentru a se trece la varianta dorită de președintele de onoare al PSD (o variație a sistemului suedez unde impozitarea celor care „au prea mult” era încă mai dură ca în socialistaSuedia), este nevoie doar de modificarea procentelor reținute de stat prin taxare. Pragurile de 8%, 12% si 16% sunt doar începutul și se pot transforma în orice moment într-un coșmar pentru cetățenii României. Francois Hollande și-a propus introducerea unei taxe pe venit care să impoziteze 75% din cât câștigă „bogații” Franței și a fost ales președinte. De ce nu ar putea și în România un Hollande care să-și propună spolierea dușmanilor de clasă? Ne poate garanta cineva că nu se va întâmpla așa ceva? Evident că nu, nimeni nu poate cunoaște viitorul. Întocmai de aceea, trebuie să fim cât se poate de precauți.

Este adevărat că programul economic al USL a fost văzut cu ochi buni. Mulți români sunt foarte naivi și au ajuns să creadă că bunăstarea Vestului este consecința directă a adoptării sistemului socialist. Foarte puțini își dau seama că ea este, de fapt, rezultatul unei etici cât se poate de antisocialiste, ce a rezistat secole la rând până să fie distrusă de statul asistențial pe care îl vedem astăzi în Vest. Socialismul occidental de astăzi nu are nimic de a face cu etosul care a transformat Vestul Europei și apoi America în centrul economic și spiritual al lumii.

Dincolo de orice discurs demagogic al PSD și PNL, realitatea este că statul socialist are două mari probleme pe care susținătorii săi le ignoră cu seninătate:
1. depinde de o economie unde numărul celor care plătesc serviciile publice trebuie să fie mai mare decât numărul celor care beneficiază de ele;
2. nu funcționează după criteriul performanței, ci după criteriul marxist „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi”.

Pe termen lung, o asemenea organizare este sortită eșecului oriunde, nu doar în România, pentru că este complet nefirească și se opune meritului în numele unui false solidarități. Adevărata solidaritate se manifestă individual, de la un om la altul, nu prin intermediul unei birocrații iluminate care operează transferuri de avuție de la unii la alții (nota bene: ce face UE cu banii unor națiuni pe care îi dă altor națiuni este tot socialism).

În România, chestiunea impozitării progresive este cu atât mai periculoasă cu cât noi avem deja câteva probleme care agravează considerabil bolile congenitale ale unui sistem socialist moștenit de la regimul comunist. Reducerea numărului de angajați din mediul privat, menținerea unui număr foarte mare de bugetari și creșterea numărului de pensionari prin fenomenul de îmbătrânire a populației ar putea face ca statul socialist român să se prăbușească înaintea altor state socialiste din Europa, care ar putea să-și prelungească agonia încă multă vreme.

Din păcate, nici una dintre aceste realități nu contează pentru stângiștii care conduc USL sau susținătorii lor neinformați. Toți par hotărâți să păstreze direcția actuală a economiei românești spre falimentul socialist.

II. Lupta împotriva imperialiștilor occidentali

Astăzi victoria din vara trecută ne pare a fost una a la Pyrrhus, dar nu este cu nimic mai puțin importantă. Este adevărat că dacă organizarea celei mai mari fraude electorale de la alegerile furate de comuniști în 1946 – când România se afla sub ocupația Armatei Roșii – s-a dovedit a nu fi de ajuns pentru a legitima lovitura de stat, aceasta s-a datorat și influenței Occidentului. Rolul principal în înfrângerea puciștilor l-au avut instituțiile românești, dar fără Vest ar fi fost foarte greu de întors valul anticonstituțional al USL.

La fel de adevărat este și că implicarea Vestului în favoarea legilor românești nu a putut rămâne fără urmări. Uniunea Social-Liberală a profitat de controlul pe care îl exercita asupra televiziunilor românești pentru a introduce și întreține o stare de ură și dispreț față de Occidentul „imperialist” care ar fi intervenit în „afacerile interne” ale României. O atitudine ușor de recunoscut: comportamentul tipic al soțului bețiv și bătăuș care-și nenorocește nevasta în plină stradă, dar are o problemă cu cei care intervin pentru a-l opri.

În același timp, trebuie spus că opțiunea anti-Vest a USL este mai veche și nu a apărut vara trecută, în timpul loviturii de stat care a urmărit demiterea președintelui Băsescu. Fiecare dintre partidele care alcătuiesc USL vine cu propriile sale idei antioccidentale. Dacă tradiția luptei împotriva Occidentului se află de partea PSD, vârful de lance este în acest moment Partidul Național Liberal, devenit un soi de PRM care își dorește să adere la Partidul Popular European pentru a-i lăsa în off-side pe cei din PDL.

Transformat sub președinția lui Tăriceanu („europeanul cu papion”) în partid antiamerican cu evidente simpatii rusești și puseuri antiamericane (a se vedea declarațiile lui Daniel Olteanu), PNL nu a întâmpinat nici o dificultate în a se poziționa ca anti-Vest și pro-Est. Evoluția a fost cât se poate de naturală, PNL-Antonescu făcând din PNL principalul susținător al îmbunătățirii relațiilor cu Federația Rusă, în dauna interesului național care a cerut mereu ca alianțele României să fie cu Occidentul, mai cu seamă din cauza amenințării Moscovei. Mărturie vie pentru trădarea așa-zișilor național-liberali stau elogiile aduse lui Putin de ministrul Andrei Marga, frica pe care i-o stârnește lui Crin Antonescu Departamentul de Stat al SUA, discursurile rupte parcă din articolele Vocii Rusiei și ascensiunea unor personaje precum Varujan Vosganian și Radu Stroe, cunoscute pentru simpatiile lor rusești.

În ceea ce privește PSD, natura divizată a partidului și legăturile cu socialiștii europeni au ținut cât de cât sub control manifestările anti-Vest, dar nu le-au putut împiedica să apară pentru că ingredientele erau deja acolo. Antioccidentalismul pesedist nu este o evoluție recentă, avându-și originile în regimul comunist din România. La această ilustră tradiție anti-Vest se adaugă entuziasmul pesedist pentru diversificarea parteneriatelor externe printr-o reorientare către Răsărit, politică și economică. Pesediștii își doresc semnarea unor înțelegeri strategice cu doi mari adversari (politici și militari) ai Occidentului:
1. Republica Populară Chineză, țara pe care Victor Ponta a declarat că o preferă SUA, cea în care s-a și căsătorit cu Daciana Sârbu (de câți oameni ați auzit să se fi căsătorit în Republica Populară Chineză?);
2. Rusia, al cărei farmec nu riscă să fie uitat vreodată de socialiștii români, doar Patria Revoluției comuniste este numai una singură.

Cu alte cuvinte, antioccidentalismul Uniunii Social-Liberale este străvechea luptă comunistă împotriva imperialismului, adusă la zi pentru a fi vândută poporului român ca patriotism.

Un banal socialism anti-Vest

Pretențiile naționaliste ale USL nu fac față unei analize serioase și nu servesc decât unei rudimentare propagande politice. Beneficiind de ajutorul interesat al televiziunilor de partid (RTV – PSD, Realitatea – PNL, trustul Intact – Dan Voiculescu), liberalii și socialiștii s-au erijat în cei mai mari apărători ai României. Până și afișele electorale ale USL au fost colorate în albastru, galben și roșu pentru a sugera atașamentul grupului Ponta – Antonescu pentru națiunea română.

„Centru-dreapta” ARD a reacționat inept, făcând jocurile USL. ARD a acuzat USL de naționalim și euroscepticism, lăsând să se înțeleagă că Uniunea era cu adevărat preocupată de apărarea intereselor naționale ale României, chiar și împotriva unor adversari atât de puternici asemenea Comisiei Europene. În realitate, ideologia liberal-socialiștilor români nu are nici o legătură cu euroscepticismul și este cât se poate de indiferentă la cauza națională.

În ciuda prostului său renume din presa românească, euroscepticismul (expresie eurocrată folosită pentru a-i numi pe cei care nu cred în moartea națiunilor) este o atitudine politică legitimă care, din păcate, nu poate fi întâlnită în politică românească, acolo unde viziunea și curajul se manifestă atât de rar. În centrul atitudinii anti-UE se află neîncrederea în socialism și apărarea adevăratelor valori europene. Între antioccidentalism și euroscepticism nu există o relație cauză – efect, ceea ce se poate vedea și în România. De exemplu, liderul PRM Corneliu Vadim Tudor a fost și a rămas un antioccidental, dar asta nu l-a împiedicat în nici un fel să candideze pentru Parlamentul European și să vorbească despre necesitatea aderării la Uniunea Europeană. Vadim este astăzi un membru cât se poate de respectabil al legislativului UE și stă bine mersi lângă coruptul Adrian Severin, pedofilul Daniel Cohn Bendit sau spargatorul de restaurante McDonald’s Jose Bove.

Nu doar politicienii români s-au dovedit a fi depășiți de problemă, ci și o bună parte dintre comentatorii vieții publice românești. Confundând adesea viitorul României cu viitorul Uniunii Europene, ei au avut tendința de a desconsidera opiniile politice neconforme cu ideologia neoficială a Uniunii Europene (socialismul multicultural al unității în diversitate) și să le eticheteze ca „eurosceptice” și „naționaliste”. Confruntați cu valul de invective lansate de Crin Antonescu și Victor Ponta, au reacționat prin a aplica grila inventată de Bruxelles pentru ținerea sub control a grupului eurosceptic: opozanții UE sunt „extremiști”, „eurosceptici” și „naționaliști”.

Dar naționalist nu este acela care atacă Ungaria, îi denunță pe unguri și îl cataloghează pe Viktor Orban un dușman al poporului român. Aceasta este doar demagogie de cea mai joasă speță. În realitate, USL a acționat constant împotriva intereselor naționale ale României și ale aliaților săi.

Promovând un discurs anti-Vest, nici un oficial liberal sau socialist nu a îndrăznit să se implice în apărarea drepturilor minorităților românești din Ucraina, Rusia, Serbia și alte state din Balcani. Atât de vocali împotriva Ungariei lui Viktor Orban sau minorității maghiare din România, liderii USL au asistat pasiv la ce se întâmplă în Republica Moldova, al doilea stat românesc din lume, victima unei continue intervenții rusești.

În întreaga Europă, guvernul de stânga al României este întâmpinat cu reticență, chiar ostilitate, și nu este deloc întâmplător că unele țări care s-au arătat încântate de noua putere de la București au fost Federația Rusă și China. Singurii ambasadori străini prezenți la marea demonstrație ceaușistă de pe stadionul național au fost cel chinez și cel rus.

În concluzie, departe de a fi un grup eurosceptic și naționalist, Uniunea Social-Liberală este doar un colos socialist antioccidental. Nu vrea și nu poate să fie mai mult de atât. Liderii ei nu și-o doresc și nici adevărații stăpâni nu le-ar permite-o.