Pe 9 noiembrie 2016, Consiliul de stat francez a adoptat o decizie prin care a stabilit că o iesle de Crăciun poate fi amplasată temporar, de către o autoritate publică, într-un spaţiu public, numai dacă aceasta are « un caracter cultural, artistic sau festiv ». Este ilegală amplasarea unei iesle cu caracter religios. Cu alte cuvinte, dacă ieslea de Crăciun este de Crăciun, ea nu poate fi amplasată într-un  spaţiu public de către o autoritate publică.

Decizia nu priveşte amplasarea ieslelor în spaţiile private din Franţa şi nu se aplică celor amplasate în spaţiile publice din Alsacia-Lorena. În acest din urmă caz, datorită regimului concordatar care datează de la 1802 (datorită Concordatului semnat între Napoleon Bonaparte şi Pius VII în 1801) şi care nu a fost abolit până în prezent, nici măcar prin adoptarea legii din 1905 privind regimul separării dintre stat şi Biserică, la vremea respectivă aceste două regiuni făcând parte din Imperiul german (1871-1918).

Trebuie remarcat că hotărârea nu neagă caracterul religios al ieslei de Crăciun. Însă, prin interzicerea instalării acesteia într-un spaţiu public, în măsura în care aceasta nu are un caracter cultural, artistic sau festiv, aceasta neagă şi exclude componenta religioasă a culturii.

Ieslea de Crăciun, prin natura sa, nu poate fi altceva decât un simbol religios creştin reprezentând Crăciunul, adică naşterea lui Isus Cristos, Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor oamenilor, precum o spun creştinii. În nici un caz, ieslea nu poate fi redusă la materialitatea sau la accesoriul său, considerând-o drept un simplu obiect decorativ, artistic sau de recuzită. O astfel de viziune ar goli-o de sens şi expunerea acesteia nu şi-ar mai avea rostul. Semnificaţia unui obiect este dată de ceea ce el reprezintă în mod obiectiv şi nu de părerea subiectivă a privitorului.

Pe de altă parte, ce fel de caracter cultural poate avea ieslea de Crăciun în condiţiile în care este negată sau scoasă din spatiul public dimensiunea religioasă a acesteia şi implicit a culturii ? O astfel de viziune trădează negarea propriilor noastre rădăcini. Creştinismul şi creştinii au contribuit în mod substanţial la construirea societăţii în care trăim. Aceştia au construit şi modelat civilizaţia occidentală şi încă continuă să o facă. Afişarea unei preferinţe pentru creştinism sau vizibilitatea preponderentă a acestuia în spaţiul public este legitimă.

Această viziune reducţionistă despre ieslea de Crăciun în spaţiul public nu poate fi acceptată nici măcar în numele laicităţii statului (nu şi al francezilor !)[1] şi al neutralităţii acestuia, principii pe care Consiliul de stat francez şi-a bazat de fapt decizia. Vedem astfel cum o soluţie aparent corectă în drept duce la o absurditate.

Şi nu trebuie să fim naivi, acest război împotriva Crăciunului nu se întamplă pur şi simplu. În spate este vorba despre un militantism care are drept scop cenzura creştinismului în spaţiile publice şi finalmente decreştinarea spaţiului public.

Hotărârea Consiliului de stat francez

La originea acestui litigiu sunt asociaţiile de liber-cugetători din Seine et Marne şi respectiv din Vendée care au cerut primarului Melun-ului şi respectiv preşedintelui consiliului local din Vendée să se abţină de la instalarea unei iesle de Crăciun în incinta primăriei şi respectiv a consiliului general pe perioada lunii decembrie 2012. Până la urma, o iesle a fost totuşi instalată în curtea interioara a acestor autorităţi publice. Liber-cugetătorii nu s-au lăsat şi cele doua litigile au ajuns la Curţile administrative de apel din Paris şi Nantes şi într-un  final la Consiliul de stat francez.

Curtea administrativă de apel din Paris, într-o hotărâre din 8 octombrie 2015 a ordonat demontarea ieslei din primăria Melun, considerând că aceasta este o « emblemă religioasă » care nu îşi avea locul acolo. În schimb, câteva zile mai târziu, Curtea de apel din Nantes a decis să se păstreze ieslea instalată în incita consiliului general, apreciind că aceasta nu reprezenta prin natura sa « un semn sau o emblemă religioasă », ci se înscrie « în cadrul unei tradiţii referitoare la pregatirea sărbatorii familiale a Crăciunului ». Iată, aşadar, două viziuni diferite despre ieslea de Crăciun care au condus la soluţii diferite în drept: simbol religios pentru Curtea de apel din Paris şi deci inacceptabil în spaţiul public, simbol laic pentru Curtea de apel din Nantes, aşadar acceptabil în spaţiul public.

Consiliul de stat francez, chemat fiind să se pronunţe asupra celor două cauze, a reamintit, cum au făcut-o şi curţile administrative de apel, principiul laicităţii şi al neutralităţii, asa cum apar acestea în legea din 9 decembrie 1905 privind separarea statului de Biserica catolică. Conform principiului laicităţii, autorităţile publice au obligaţia să asigure libertatea de conştiinţă şi libertatea de exerciţiu al cultelor (articolul 1), precum şi obligaţia de a veghea la neutralitatea agenţilor publici şi a serviciilor publice faţă de culte (articolul 2). Conform articolului 2 din această lege, cultele religioase pierd statutul de « cult recunoscut » prevazut de Concordat, având posibilitatea să se organizeze în asociaţii de cult de drept privat. Deasemeni, statul francez urma să nu mai salarizeze sau să subvenţioneze vreun cult. Cât priveşte principiul neutralităţii, articolul 28 din aceasta lege prevedea interzicerea instalării de către persoanele publice a semnelor şi emblemelor care manifestă recunoaşterea unui cult sau care marchează o preferinţă religioasă.

Apoi, Consiliul de stat a apreciat că ieslea de Crăciun are o pluralitate de semnificaţii. Aceasta are atât un caracter religios, dat fiind faptul că este o scenă din iconografia creştină, cât şi unul laic, dat fiind faptul că aceasta este şi un element de decoraţiune şi ilustraţie care acompaniază sărbătorile de sfârşit de an. Astfel, instanţa a distins pentru a separa aceste semnificaţii, deşi în realitate ele nu sunt separabile. Ieslea de Crăciun nu-şi pierde semnificaţia religioasă dacă ea este expusă ca obiect în cadrul unei expoziţii sau dacă figurează ca decor în cadrul unei petreceri de Crăciun.

În cele din urmă, Consiliul de stat a decis că amplasarea temporară a ieslei de Crăciun într-un  spaţiu public de către o autoritate publică este legală dacă ieslea de Crăciun are un caracter cultural, artistic sau festiv. Acest caracter se determină ţinându-se cont de urmatoarele elemente :

• Contextul în care are loc instalarea ieslei, acesta trebuind să fie lipsit de orice element de prozelitism;
• Condiţiile particulare ale acestei instalări;
• Existenţa sau absenţa unei astfel de tradiţii locale;
• Locul în care aceasta urmează să fie instalată. Se face o distincţie între « clădirile publice » şi « orice alt spaţiu public ». În cazul « clădirilor publice », instalarea ieslei de Crăciun este interzisă. Ea este permisă doar în măsura în care se dovedeşte prin circumstanţele particulare ale acestei instalări că aceasta are un « caracter cultural, artistic sau festiv ». În cazul « oricarui alt spaţiu public », instalarea ieslei de Crăciun este permisă datorită caracterului festiv al instalaţiilor legate de sărbătorile de sfârşit de an care sunt montate în spaţiul public. Ea e interzisă dacă aceasta constituie un act de prozelitism sau de revendicare a unei opinii religioase.

Aplicând aceste principii cauzei referitoare la ieslea din Melun, Consiliul de stat a apreciat că instalarea acesteia în incinta respectivei clădiri publice nu rezultă dintr-o obişnuinţă locală şi nici nu era acompaniată de vreun element care să înscrie prezenţa acesteia într-un cadru cultural, artistic sau festiv. În lipsa unei astfel de dovezi, instanta a dat câstig de cauza liber-cugetătorilor, interzicând instalarea ieslei la Melun. Astfel, dacă nu există o tradiţie locală de a instala o iesle de Crăciun în incinta unor clădiri publice şi nici nu se dovedeşte că această instalare nu are un scop cultural, artistic sau festiv, montarea ieslei este ilegală.

Cât priveşte ieslea de Crăciun din Vendée, a cărei instalare fusese permisă de către Curtea de apel din Nantes, pe motiv că aceasta are un caracter laic, Consiliul de stat a decis ca această cauză să fie reanalizată de către această instanţă, aceasta urmând a ţine cont de cele 4 criterii de analiză deja expuse. Greu de spus dacă curtea de apel va mai putea admite instalarea ieslei în consiliul local de acum încolo.

Principiul laicităţii şi al neutralităţii

Dar revenind la principiile laicităţii şi al neutralităţii statului, trebuie precizat că aceasta formă de garantare a libertăţii de conştiinţă şi religie prin care religia este exclusă din spaţiul public este specifică Franţei, fiind legată de istoria acesteia. Dacă în SUA laicitatea era gândită ca o protecţie a coloniilor marcate de singularitatea lor religioasă faţă de ingerinţele statului federal, care nu le împărtaşea confesiunea, în Franţa situaţia era diferită. Statul şi Biserica catolică erau legate prin Concordat, aproape toată populatia era botezată, Biserica catolică era infloritoare si religia juca un rol considerabil [2]. Ori acest lucru deranja şi s-a dorit  separarea Bisericii de stat. Acest lucru s-a realizat, printre altele, prin legea din 1905 privind separarea dintre Stat si Biserică care consacra principiile laicităţii şi al neutralităţii statului. Scopul declarat al acestora era să asigure libertatea de conştiinţă şi de religie al tuturor cultelor, statul nerecunoscând pe niciuna dintre ele şi nesubvenţionându-le în vreun fel. Principiul neutralităţii interzice instalarea de către persoanele publice a semnelor şi emblemelor care manifestă recunoasterea unui cult sau care marchează o preferinţă religioasă. Însă, aceste principii nu erau altceva decât o serie dintr-un arsenal de măsuri legislative impuse societăţii franceze şi dirijate împotriva Bisericii catolice. Scopul real al acestora era decreştinarea forţată a Franţei şi a vieţii sale publice şi persecuţia Bisericii catolice. Astfel, trecerea de la catolicitate la laicitate s-a realizat de fapt printr-o revolutie. Acest regim s-a impus progresiv, ca o emancipare faţă de Biserica catolică. Laicitatea era promovată ca libertate publică de conştiinţă pentru toţi şi pentru fiecare. Catolicităţii exclusive i se opune laicitatea inclusivă, permitând tuturor să trăiască împreună, în respectul convingerilor religioase ale fiecăruia. Dacă în catolicitate nimic nu se gândea sau se făcea fără Dumnezeu, în laicitate totul trebuia să se facă ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. Laicitatea susţinea că pentru a garanta tuturor libertatea de conştiinţă şi religie trebuie ca statul să se emancipeze de religie. Şi de aici ilegalitatea ieslei de Crăciun ca simbol religios în spaţiul public. Aceasta pentru ca laicitatea franceză, acum ca şi atunci, în spiritul şi practica fondatorilor, era o operă militantă de luptă împotriva catolicismului, deghizată în garantare a libertăţii de conştiinţă şi religie a tuturor cultelor.

Se neagă faptul că laicitatea ar favoriza liber-cugetătorii sau ateii. Ori, trebuie remarcat, cum bine au subliniat instanţele de la Strasbourg, că ateii fac parte dintr-o familie spirituală [3] şi că partizanii laicităţii reprezintă o « convingere filozofică » [4]. Ambii militează pentru cenzurarea publică a creştinismului, pentru eradicarea oricărei urme de creştinism din spaţiul public. Astfel că înlaturarea ieslei de Crăciun din spaţiul public nu poate fi considerată o alegere neutră din partea statului.

CEDO a statuat că « statele au misiunea de a garanta, rămânând neutre şi imparţiale, exerciţiul diverselor religii, culte şi credinţe. Rolul lor este acela de a contribui la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase şi a toleranţei într-o societate democratică, în special între grupuri opuse. Acest lucru priveşte atât relaţiile dintre credincioşi şi necredincioşi, cât şi relaţiile dintre adepţii diverselor religii, culte şi credinţe » [5]. Totuşi, ştim foarte bine că neutralitatea nu prea există. Orice decizie sau măsură a statului are în spate anumite valori. A interzice ieslea de Crăciun sau a o înlătura nu este o măsură neutră. Ea plasează statul de partea liber-cugetătorilor şi a ateilor. Ateismul se exprimă prin absenţa religiei şi prin respingerea simbolurilor religioase. Astfel, cum doar ateismul se exprimă prin vid, prin lipsa de simboluri, doar acesta ar avea drept de cetate.

Sfantul Toma din Aquino, tratând despre sacramente si necesitatea acestora in Suma teologica, remarca că omul, fiind un trup şi un suflet, are nevoie de semne vizilile (sensibile) pentru a putea atinge invizibilul (inteligibilul). Privat de un semn vizibil, omul va căuta să îl inlocuiască cu altul, căci prin sensibilitatea sa, acesta este supus lucrurilor corporale. Astfel că un simbol va fi întotdeauna înlocuit cu un altul. Locul ieslei de Crăciun ca simbol transcendent va fi luat de alte simboluri imanente, materialiste si limitate la « paradisul terestru ».

Expunerea simbolurilor religioase în spaţiile publice

Pe de altă parte, se pune şi problema dacă în ziua de astăzi, la peste 100 de ani de la adoptarea legii privind separarea Statului de Biserică, mai este necesară o astfel de interpretare a laicităţii şi a neutralităţii dat find faptul că Biserica catolică nu mai beneficiază de poziţia pe care o avea la vremea respectivă, iar garantarea libertăţii de conştiinţă şi religie a tuturor cultelor poate fi asigurată si altfel decât prin laicitatea de tip francez.  

Acest lucru cu atât mai mult cu cât prezenţa ieslei de Crăciun în spaţiile publice nu constituie vreo luare de poziţie a statului, vreo obstrucţionare a libertăţii religioase sau vreo ingerinţă a statului în favoarea vreunui cult.

De altfel, Conferinţa Episcopilor din Franţa a reacţionat imediat faţă de hotărârea Consiliului de stat francez afirmând că “prezenţa unei iesle în orice clădire publică nu este o revendicare a Bisericii. Prezenţa acesteia în diverse locuri publice ţine de ataşamentul francezilor faţă de această tradiţie”.

Protecţia libertăţii religioase nu implică în mod necesar interzicerea oricărui simbol religios în spaţiul public. A afirmat-o şi Marea Cameră a CEDO cu ocazia judecării cauzei Lautsi şi alţii c. Italiei, referitoare la expunerea simbolurilor religioase în şcolile publice. Aceasta a precizat că expunerea unui crucifix – simbol în primul rând religios şi esenţialmente pasiv [6]- pe peretele sălilor de clasă din şcolile publice nu poate fi considerată, prin simplul fapt al percepţiei subiective al unei persoane, drept o lipsă de respect a statului faţă de obligaţia sa de a organiza educaţia şi învaţământul respectând convingerile filozofice ale anumitor părinţi de elevi [7] sau o nesocotire a obligaţiei de neutralitate a acestuia [8].

Marea Cameră a mai apreciat că crucifixul nu exercită asupra elevilor o influenţă comparabilă cu cea a unui discurs didactic sau cu cea a unei participări la activităţi religioase [9]. Acest lucru cu atât mai mult cu cât prezenţa crucifixului nu este asociată cu un învăţământ obligatoriu al creştinismului [10].

Ţinând cont de similitudinea dintre expunerea unui crucifix într-un spaţiu public şi cea a ieslei de Crăciun, ambele fiind simboluri religioase pasive, aceeaşi concluzie ar trebui trasă mutatis mutandis şi în cazul expunerii într-un spaţiu public, de către o autoritate public, a ieslei de Crăciun, dat fiind faptul că aceasta nu reprezintă vreo obstructionare a libertăţii de conştiinţă şi religie a altor persoane.

Vizibilitatea preponderentă a creştinismului în spatiul public este legitimă

Cât priveşte vizibilitatea preponderentă şi preferinţa pentru creştinism în spaţiul public în Europa, aceasta  este legitimă.

CEDO a confimat acest lucru în contextul învăţământului public. Aceasta a admis că este legitim ca un stat, în cadrul unui curs de etică sau cultură religioasă, să dea mai multă importanţă religiei care a modelat cultura acestuia [11]. De asemeni, Curtea a statuat că simplul fapt al acordării creştinismului, religie majoritară, o vizibilitate preponderentă sau un loc preponderent în cursurile de educaţie religioasă din şcoli, nu este suficient pentru a se considera  că este vorba despre o îndoctrinare, incompatibilă cu principiile pluralismului şi al obiectivităţii [12].

Note:

1. De Gaule spunea ca « Republica e laica, însa Franta este creştina » ;
2. Jean Sévillia, Quand les catholiques étaient hors la loi, ed. Perrin, pg 20 şi urm.;
3. Union des athées  c. Franta, n° 14635/89, rapportul Comisiei din 6 iulie 1994, § 79;
4. Lautsi şi altii c. Italia, n° 30814/06, [GC], hotararea din 18 martie 2011,§ 58 ;
5. Idem § 60 in fine ;
6. Idem § 72 ;
7. Idem § 66 in fine ;
8. Idem § 72 ;
9. Ibidem ;
10. Idem § 74 ;
11. Folgerø şi altii c. Norvegia, [GC], no 15472/02, hotararea din 29 iunie 2007 ; Lautsi şi altii c. Italia, n° 30814/06, [GC], hotararea din 18 martie 2011 ;
12. Lautsi şi altii c. Italia, n° 30814/06, [GC], hotararea din 18 martie 2011, § 71 ; Folgerø şi altii c. Norvegia, [GC], no 15472/02, hotararea din 29 iunie 2007, § 84.