Ne-a părăsit una dintre marile personalităţi ale istoriei României de după 1989, Radu Vasile, un mare român, fost prim-ministru al României, distins istoric al economiei, politician de calibru. I-am fost student. Apoi i-am fost consilier pe durata uneia dintre cele mai furtunoase perioade ale vieţii sale, atuci când a ocupat funcţia de prim-ministru al României. De aceea, consider că am avut o cunoaştere nemijlocită a activităţii sale ca universitar, politician, premier.

Lumea a fost nedreaptă cu el. E de ajuns să spun că a fost demis din funcţia de prim-ministru la numai două zile după ce la summit-ul de la Helsinki, din 13 decembrie 1999 UE a invitat România să deschidă negocierile de aderare. Nedreptăţile şi conspiraţia mediocrilor nu l-au afectat doar pe el ca persoană ci, din nefericire, au avut impact negativ şi asupra ţării. Acest om a contat în istoria României, unde îşi are locul bine meritat. De aceea cred că în momentul tragic al dispariţiei sale este potrivit să evoc personalitatea sa extraordinară.

Profesor la ASE

Radu Vasile s-a născut la Sibiu în 1942, deşi, la origine, era oltean din Drăgăşani. Tatăl său, un distins avocat, era un mare luptător pentru românism, fapt pentru care a plătit cu ani grei de puşcărie. Ca fiu de deţinut politic, Radu Vasile a avut probleme în carieră, fiind împiedicat să promoveze. Deşi era poate cel mai important istoric al economiei, evenimentele din 1989 l-au prins având doar gradul de conferenţiar universitar, în ciuda staturii sale academice. Aici adaug şi faptul că Radu Vasile nu a fost membru al PCR fapt care, fără îndoială, s-a adăugat piedicilor pe care le-a întâmpinat în carieră.

Prin 1987 a apărut una dintre cărţile sale de excepţie, „Istoria Economiei”. O recomand şi acum oricărui student sau altor persoane interesate. În carte a tratat modul cum fiecare ţară în parte a reuşit să se industrializeze şi să se dezvolte. Cred că în activitatea sa politică şi guvernamentală a urmărit cu consecvenţă ideile pe care şi le conturase încă din anii ’80 şi pe care le expusese în cartea respectivă. Ştia de unde pleacă o ţară pe drumul dezvoltării, unde trebuie să ajungă şi cum.

În 1989 am făcut cu el cursul de “Istoria Economiei”. Era o plăcere să-l asculţi. Compara politicile economice interbelice ale PNŢCD şi PNL dar făcea şi referiri la teoriile lui Mihail Manoilescu. Nimic despre PCR şi politica sa, deşi perioada interbelică şi “luptele clasei muncitoare” deveniseră un mit fondator al PCR şi trebuiau menţionate ritual la cursurile de economie sau istorie.

Cine l-a prezentat pe Radu Vasile ca pe un fel de produs al vechiului sistem comunist minte de la obraz. De Crăciunul din 1989 ne-am dus să “apărăm facultatea de terorişti”. Radu Vasile era acolo tras la faţă, nebărbierit. Stătuse numai pe străzi începând din 21 decembrie 1989, ziua declanşării revoluţiei la Bucureşti. Era însă foarte fericit. S-a scotocit prin buzunare şi ne-a dat câteva sute de lei – o sumă importantă pentru un cadru didactic – ca să ne ajute să procurăm cele necesare pentru funcţionarea viitorului sindicat al studenţilor economişti. Cu aceeaşi ocazie ne-a spus că s-a reînfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc, că el se va înscrie în acest partid şi ne-a recomandat şi nouă acelaşi lucru. Ca să termin cu perioada universitară, menţionez că toate facultăţile de la ASE aveau în programă “Istoria Economiei”. Din acest motiv, o mare parte dintre absolvenţii ASE din anii 1970, 1980 şi prima parte a anilor 1990 l-au avut ca profesor, inclusiv numeroase persoane publice, de la ziarişti de dreapta la lideri ai PSD. După 1989 a reuşit să obţină gradul universitar de profesor, ceea ce nu a însemnat decât repararea unei nedreptăţi, după ani de marginalizare nemeritată. A fost ales şi pro-decan al Facultăţii de Comerţ din cadrul ASE.

Intrarea în politică

În PNŢCD Radu Vasile s-a afirmat repede, beneficiind şi de aprecierea preşedintelui partidului, Corneliu Coposu. În 1992 era deja senator, apoi a devenit purtător de cuvânt al partidului, o perioadă director al oficiosului de partid “Dreptatea” şi secretar general al partidului precum şi vicepreşedinte al Senatului României. Era extrem de popular în rândul tinerilor, atât datorită calităţilor sale native, cât şi a îndelungatei cariere didactice care i-a conferit experienţa lucrului cu tinerii. Organizaţiile de Tineret, Studenţi şi Elevi ale PNŢCD l-au susţinut până în ultima clipă a carierei sale în acest partid.

Radu Vasile a fost cel mai bun comunicator al PNŢCD în perioada de opoziţie. Acum conferinţele de presă săptămânale ale partidelor sunt o rutină, dar când Radu Vasile a instituit această practică la PNŢCD era o noutate absolută, imitată ulterior şi de celelalte partide. Faptul că PNŢCD, în ascensiune, era locomotiva opoziţiei, precum şi şarmul purtătorului de cuvânt, făceau ca sala unde Radu Vasile organiza întâlnirile cu presa să fie neîncăpătoare. Viitorul premier devenise imaginea partidului.

[…]

Relansarea economică a fost realizată de Radu Vasile

Principala grijă a fost evitarea intrării României în încetare de plăţi, adică în faliment. În acest scop a accelerat privatizarea, pentru a face rost de bani pentru datoriile contractate de guvernele anterioare care deveneau scadente chiar pe durata mandatului său.

În România este dată mereu privatizarea Dacia Piteşti ca una de succes. Nimeni nu aminteşte însă că privatizarea a fost făcută de Radu Vasile. La vremea respectivă, îmi amintesc că unul dintre miniştri avea tupeul să spună că privatizarea cu Renault va fi un eşec şi că el avea deja discuţii cu un alt producător European de autoturisme.

Radu Vasile a efectuat privatizarea Romtelecom, cea mai de succes privatizare din istorie, cel puţin din punct de vedere al sumelor încasate, adică 600 milioane dolari, mai mult şi decât s-a încasat pe Petrom. A privatizat în condiţii bune şi Banca Română de Dezvoltare – BRD (Societe Generale). Banii au început să intre în conturile statului iar aceste încasări au evitat intrarea României în “default”, cum se spune acum. . A accelerat privatizarea în industrie şi agricultură. A încredinţat miniştrilor de resort cele două programe de ajustare structurală în industrie şi agricultură încheiate cu Banca Mondială, respectiv PSAL şi ASAL, care au fost un succes.

La Sidex Galaţi, gaura neagră a economiei naţionale a României din acea perioadă, premierul a numit ca administrator unul dintre consilierii săi de încredere, Petrişor Peiu, care a redus rapid pierderile acestui combinat controlat atunci de o reţea transpartinică.

Menţionez că Radu Vasile nu a privatizat niciodată în genunchi, cum s-a întâmplat ulterior. L-am însoţit pe premier în vizita sa la Jacques Chirac. Întâlnirea cu reprezentanţii mediului de afaceri francez a avut loc la reşedinţa premierului de la Hotel de Crillon, din Place Concorde, unde am participat şi eu. Francezii i-au spus premierului pe un ton destul de ultimativ că doresc ca o concesiune pentru servicii publice în Municipiul Bucureşti să fie câştigată de o companie franţuzească. Radu Vasile le-a spus retoric: “La licitaţie au depus oferte 13 firme dintre care trei sunt franţuzeşti. Spuneţi-mi dumneavoastră acum care dintre acestea vreţi să câştige?” Bineînţeles că premierul, oltean isteţ, ştia că toţi cei trei reprezentanţi ai firmelor franţuzeşti respective se aflau în sală. Aceştia au început imediat să se uite unul la altul cu suspiciune şi gelozie şi au renunţat să mai spună ceva, iar premierul a scăpat fără să promită nimic.

În România favorizarea unei firme la o licitaţie este o infracţiune, pe care străinii care ne tot acuză de corupţie ne îndeamnă să o facem, dacă este în folosul firmelor lor.

În ce priveşte marea privatizare premierul a fost puternic sabotat din ţară, de înalte cercuri politice şi economice care doreau să profite de fenomen. La întoarcerea din dintr-o vizită din Germania, pe aeroport, Radu Vasile a făcut declaraţii presei. Între altele a spus că a discutat acolo despre privatizarea unei importante companii financiare româneşti, iar ofertantul va fi un grup german. Ziariştii i-au spus premierului că în timpul vizitei sale în Germania compania financiară tocmai se privatizase. Stupefiat, premierul a crezut iniţial că ziariştii îşi bat joc de el. Ce se întâmplase: cu sprijin înalt, un om de afaceri român tocmai devenise acţionar majoritar prin intermediul majorării de capital, procedură strict interzisă de lege. Respectivul luase bani de la o bancă pentru a achita pachetul de control al acţiunilor, deşi legea română interzicea cumpărarea de acţiuni la companii financiare cu credite de la bănci. Bineînţeles că nu s-a sesizat nimeni, datorită înaltei protecţii de care s-a bucurat acest tun.

Chiar şi privatizarea Romtelecom a fost puternic sabotată. Responsabilul de atunci cu privatizarea refuza solicitarea lui Radu Vasile de a scoate la vânzare pachetul de acţiuni. De fapt nici nu îi mai răspundea la telefon premierului, respectivul bazându-se pe o augustă susţinere. Problema era că puteam calcula matematic cu cât scade în fiecare zi şi în fiecare oră valoarea de piaţă a Romtelecom. Această companie mai avea din acel moment vreo trei ani monopol asupra telefoniei. Este evident că, pe măsura scurtării perioadei de monopol, scădea şi valoarea de piaţă. În toamna lui 1996 apăruse telefonia GSM în România, care devora cu rapiditate clientela Romtelecom. În plus, în ţările din regiune se tot scoteau la vânzare companiile de stat Telecom, fapt care concura, de asemenea, la scăderea valorii de piaţă a acţiunilor Romtelecom. În cele din urmă, Radu Vasile a reuşit să se descotorosească de personajul care se opunea privatizării şi a reuşit să vândă cu succes acţiunile Romtelecom. Dar de la o valoare de piaţă de aproximativ un miliard de dolari a Romtelecom dacă s-ar fi vândut când trebuia, s-a vândut cu doar 600 milioane, din cauza factorilor enumeraţi mai sus. România a pierdut astfel circa 400 milioane dolari în cursul celei mai grave crize pe care a traversat-o, când fiecare dolar conta.

Intrarea în încetare de plăţi a României a fost evitată. Fostele firme de stat privatizate pe durata mandatului au început să plătească datorii şi taxe la buget.

Radu Vasile a desfiinţat impozitul pe profit aferent exporturilor. A scăzut TVA de la 24% la 19% şi impozitul pe profit de la 38% la 24%. Toate acestea au reuşit să redreseze economia României. În condiţiile în care Radu Vasile a părăsit guvernul în decembrie 1999, creşterea exporturilor şi creştere PIB s-au înregistrat pentru prima dată după în 1989 în ianuarie 2000. Această creştere a continuat fără întrerupere până la debutul crizei din 2008. Guvernele care au urmat au beneficiat de o creştere economică ale cărei fundamente solide au fost puse de Guvernul Radu Vasile. Culmea este că succesorul lui Radu Vasile începuse să se laude că creşterea economică şi a exporturilor i s-ar datora lui. Dar Radu Vasile fusese demis de Crăciun iar succesorul său începuse treaba de Bobotează. Comisia Naţională de Statistică a arătat că creşterea economică începuse în ianuarie şi nu s-a ,ai oprit până la criza din 2008.

Reforma statului şi a administraţiei

Reforma statului este şi acum un slogan electoral, dar bazele acestei reforme au fost puse de Radu Vasile în scurtul său mandat. A dat Legea Finanţelor Publice Locale şi Legea Administraţiei Publice Locale, prin care au crescut competenţele şi bugetele administraţiilor locale. Spre exemplu, dacă înainte de adoptarea acestor legi sectorul 5 din Bucureşti avea un buget de 50 miliarde lei vechi în 1999, în anul următor bugetul a crescut la 2000 miliarde lei vechi. Dacă în prezent primăriile anvelopează blocuri, lansează obligaţiuni municipale sau înfiinţează gropi ecologice de gunoi, aceasta se datorează celor două legi date de Radu Vasile. Până la legislaţia dată de Radu Vasile primarii de sector nu aveau voie nici măcar să elibereze autorizaţii de construcţie. Tot Radu Vasile a înfiinţat şi instituţia funcţionarului public, baza administraţiei româneşti.

O mare reformă a guvernului făcută de Radu Vasile a fost reducerea de miniştri, care ajunseseră la 17 inclusiv premierul. Numărul de secretari de stat fusese redus la 60 de la vreo 130 câţi moştenise. Ulterior, secretarii de stat şi funcţiile asimilate (preşedinţi de autorităţi, agenţii, etc) se înmulţiseră iar până la numărul incredibil de 400, e adevărat şi din cauza cerinţelor UE care a dorit să înfiinţăm câte o instituţie birocratică pentru fiecare problemă din societate, în cel mai pur stil socialist. Şi în ce priveşte reducerea numărului de miniştri a Radu Vasile a fost nedreptăţit de istorie, sau mai exact cei care scriu istorie de pe internet. A rămas în mod greşit în opinia public faptul că cel mai mic guvern din istoria recent ar fi fost cel al lui Mugur Isărescu, care a avut 20 de miniştri, Isărescu suplimentând de fapt cu trei numărul de miniştri moşteniţi de la Radu Vasile, la cererea partidelor care doreau să-şi pună oamenii. Explicaţia este că istoricii de circumstanţă se uită la numărul de 27 miniştri ai Guvernului Radu Vasile care au depus jurământul în aprilie 1998, o structură rămasă de la guvernul anterior. Nimeni nu a mai pus la socoteală faptul că, în anul următor, 1999, Radu Vasile a redus numărul de miniştri la 17.

Mineriada din 1999

În 1999 erau proaspete amintirile groaznicelor mineriade din 1990 şi 1991, adică venirea la Bucureşti şi declanşarea de violenţe de către minerii din Valea Jiului. La începutul lui 1999 s-a declanşat conflictul de muncă în Valea Jiului iar apoi minerii s-au îndreptat spre Bucureşti unde doreau să organizeze un miting de protest. Autorităţile au interzis deplasarea acestora la Bucureşti şi au încercat să îi împiedice să se deplaseze la Bucureşti. Minerii însă au spulberat toate barajele jandarmilor la intrarea în defileul Jiului, la Târgu Jiu, apoi au pătruns în Râmnicu Vâlcea. Apoteoza s-a înregistrat când minerii i-au luat efectiv prizonieri pe jandarmi. Televiziunile au prezentat imagini incredibile cu jandarmii dezarmaţi, strânşi unul în altul şi înconjuraţi de mineri ca nişte adevăraţi prizonieri de război. Televiziunile prezentau situaţia ca pe o adevărată apocalipsă deşi era vorba doar de un marş a câtorva mii de persoane. În această situaţie s-a decis scoaterea tancurilor, dintre care menţionez că unul s-a defectat pe drumul dintre Piteşti şi Râmnicu Vâlcea. Un general de jandarmi şi-a abandonat oamenii, dar şi uniforma de general român şi a fugit îmbrăcat în haine civile. Pe timp de război individul ar fi fost împuşcat pentru aşa ceva. Gestul acestuia nu avea însă legătură cu dubiosul non combat al organelor din perioada mineriadei. Pur şi simplu domnul general era o zdreanţă.

Situaţia era extrem de încordată când Radu Vasile s-a decis să intervină personal. Ca bun credincios se afla în relaţii deosebite cu IPS Ioan Selejan, episcop de Covasna şi Harghita. La rândul său, şi liderul minerilor Miron Cozma avea încredere în IPS Ioan Selejan, pe care îl cunoştea de când înaltul ierarh fusese stareţul mânăstirii Lainici din Valea Jiului. IPS Ioan a aranjat ca cei doi, premierul şi liderul minerilor să se întâlnească într-un loc sfânt, la mânăstirea Cozia de pe Valea Oltului, un teritoriu aflat în spatele frontului mineresc, care ajunsese deja la Râmnicu Vâlcea.

Având unele suspiciuni legate de non combatul organelor de ordine, Radu Vasile a decis să se deplaseze la Cozia aproape singur, fără escortă. Îl însoţeau doar cei doi aghiotanţi ai săi, un secretar de stat şi un prieten personal. Apropiindu-se de Cozia ocolind prin Sibiu, Radu Vasile a cerut organelor să facă o recunoaştere la Cozia pentru a-i spune care este situaţia şi apoi să-l însoţească printre miile de mineri până în mânăstire. Organele însă l-au refuzat pe premier sub pretextul absurd că nu îşi pot părăsi poziţiile pentru că s-ar deconspira în faţa minerilor. Acest refuz a întărit suspiciunile lui Radu Vasile.

Premierul a luat decizia să intre la Cozia singur. Până la urmă în politică e nevoie de bărbaţi adevăraţi. Dar episodul a fost incredibil. Pe fondul unei situaţii tensionate, în prag de război civil, marcate de violenţele minerilor, primul ministru al României hălăduia prin munţii din Valea Oltului într-un autoturism cu câţiva apropiaţi şi se pregătea să pătrundă între minerii care ameninţau să distrugă totul în calea lor.

La mânăstire Radu Vasile s-a înţeles cu Cozma şi l-a convins să-şi ia ortacii şi să facă cale întoarsă. Un singur lucru nu i-a putut promite lui Cozma, şi anume că nu poate intervene în procesul acestuia unde era judecat pentru mineriada din 1991. După discuţii, Radu Vasile a luat masa împreună cu minerii în trapeza mânăstirii Cozia şi situaţia s-a relaxat vizibil.

Acesta a fost momentul de glorie a lui Radu Vasile, bărbatul de stat care a adus pacea social şi a rezolvat conflictul ducându-se singur printre mineri în timp ce alţii deja scoseseră tancurile. Mediocrii nu au înghiţit triumful premierului şi, la doar câteva zile, Curtea Supremă de Justiţie a anunţat condamnarea lui Cozma la ani grei de închisoare pentru participarea sa la mineriada din 1991. Fără îndoială că Miron Cozmal îşi primea pedeapsa stabilită de justiţie, dar anunţarea sentinţei la puţin timp după evenimentele descrise mai sus este cusută cu aţă albă. Am fost atunci convins că s-a dorit cu orice preţ compromiterea “Păcii de la Cozia”, a triumfului premierului dar şi discreditarea directă a lui Radu Vasile ca om lipsit de cuvânt în faţa minerilor. Într-adevăr, pacea a fost compromisă. La auzul sentinţei Cozma s-a îndreptat iar spre Bucureşti în fruntea a câteva mii dintre cei mai loiali mineri. Dar această ultimă mineriadă deja nu mai era în logica luptelor de culise pentru putere de la vârful statului, aşa că organele de ordine i-au reprimat cât ai bate din palme pe mineri la Stoeneşti, pe Olt. Non combatul organelor era doar o amintire.

Versiunea oficială a evenimentelor a fost că forţe reacţionare din ţară, susţinute din străinătate (din Est), ar fi încercat prin intermediul mineriadei să oprească cursul reformelor şi orientarea euro-atlantică a României. Nu exclud că s-or fi găsit şi pescuitori în ape tulburi care să încerce să profite în acest sens de evenimentele tensionate pentru a împiedica progresul României şi orientarea euro-atlantică. Dar sunt foarte convins că alţi pescuitori în ape tulburi au încercat pur şi simplu să scape de Radu Vasile cu acest prilej, deşi pe faţă condamnau minerii şi neocomunismul şi ameninţau să scoată tancurile.

La câteva luni după evenimente s-a încercat iar un puci împotriva premierului, de această dată unul de palat. Premierul suferise un infarct şi se afla internat în spital. În această situaţie, camarazii politici, plini de compasiune, au încercat să determine emiterea de la cabinetul premierului a unui comunicat prin care să se informeze opinia public de faptul că premierul este în imposibilitate de a-şi exercita funcţia. S-a opus însă vehement o consilieră de stat, foarte loială premierului şi o persoană foarte onestă în general. Această doamnă a intuit că, după anunţarea incapacităţii premierului, ar fi urmat imediat numirea în locul său ca prim-ministru provizoriu a unui prim-viceprim ministru. Cu asta se ocupau unii în loc să-i ducă portocale la spital.

Cam în aceeaşi perioadă s-a înregistrat şi o tentativă de puci parlamentar împotriva lui Radu Vasile, orchestrată de unii din propriul partid. PSD introdusese o moţiune simplă de cenzură împotriva ministrului ţărănist aş agriculturii. La şedinţa conducerii ţărăniste, unul dintre vicepreşedinţi a făcut propunerea bizară ca, în cazul în care moţiunea simplă va fi adoptată, întreg guvernul să-şi dea demisia, în frunte cu premierul, deşi nu îl oblige la aşa ceva nicio prevedere constituţională. Explicaţia incoerentă a propunerii respective a fost aceea că, deşi moţiunea simplă nu obligă la demisia nimănui, deputaţii PD, partid aflat atunci în coaliţia de guvernare ar intenţiona să trădeze. În cazul în care moţiunea ar trece, înseamnă că PD a trădat şi atunci guvernul trebuie să demisioneze, chipurile petru a se scăpa astfel de trădătorii pedişti din guvern. Radu Vasile a refuzat, evident, să dea curs unor asemenea elucubraţii şi să promită că demisionează. Ulterior, moţiunea simplă a căzut, fiind respinsă de majoritatea parlamentară. Cred că orice politolog ar fi bulversat studiind un caz în care un partid încerca să-şi demită propriul guvern şi încă în urma unei moţiuni simple.

Echilibristica guvernării

Radu Vasile a guvernat în condiţii deosebit de grele, având împotriva sa majoritatea forţelor politice (inclusiv o parte din propriul partid) şi majoritatea presei şi societăţii civile de atunci. Un altul în locul său nu ar fi rezistat nici măcar dacă s-ar fi preocupat exclusiv de menţinerea la putere. Radu Vasile a reuşit această performanţă în condiţiile în care a făcut şi reforma decisivă a României.

Un premier ca Adrian Năstase sau Călin Tăriceanu, ca şef de partid, putea oricând demite un ministru care nu îi era pe plac. Radu Vasile nu era şef de partid şi nu putea demite nici miniştrii ţărănişti. Despre miniştrii de la celelalte partide nici nu se punea problema, partidele din coaliţie având dreptul să-I nominalizeze, respectiv să le retragă sprijinul. Din moment ce nu îi putea demite, miniştrii nu colaborau cu premierul decât dacă aveau chef. Ce spun eu de miniştri, că Radu Vasile nu putea schimba nici măcar un prefect, pentru că s-ar fi opus organizaţiile judeţene ale PNŢCD care îi propuseseră pe prefecţi.

În aceste condiţii este incredibil că Radu Vasile şi-a folosit toate abilităţile pentru a-i pune pe miniştri la treabă exclusiv cu vorba bună şi persuasiunea. Preşedintele României era ostil premierului. Pe lângă pârghiile prezidenţiale instituţionale, un număr de miniştri cu portofolii importante erau puşi direct de preşedinte, fiind loiali acestuia, nu PNŢCD. Respectivii considerau că lucrul în echipă le-ar fi adus acuzaţia de colaboraţionism cu “odiosul” Radu Vasile.

PNŢCD, partidul premierului se afla într-o poziţie schizoidă de partid aflat atât la putere cât şi în opoziţie. Cam la o lună de la depunerea jurământului de către Guvernul Radu Vasile, PNŢCD a organizat o mare adunare la Sala Arcub din strada Batişte unde a făcut praf noul guvern. În prezidiul adunării se aflau însuţi preşedintele partidului şi fostul premier ţărănist. Nimeni nu mai înţelegea nimic. La formarea Guvernului Radu Vasile ţărăniştii au dorit să schimbe portofoliul Industriilor (Economiei) pe care îl deţinuseră în guvernul precedent, Ciorbea, cu ministerul Mediului, controlat de PD. Schimbul era propus de un vicepreşedinte PNŢCD care era preocupat de retrocedarea pădurilor administrate de Romsilva, companie aflată sub controlul Ministerului Mediului. Radu Vasile le-a spus că personal nu are nimic împotrivă, dar i-a prevenit pe liderii partidului că, dacă Industriile trec la PD, atunci noul ministru pedist îşi va numi proprii oameni la companiile din subordinea ministerului, cum ar fi Transgaz, Romgaz, Petrom, Hidroelectrica etc. Ţărăniştii au insistat însă pentru schimbul de ministere cu PD. Când noul ministru Radu Berceanu i-a demis pe toţi agamanii ţărănişti din consiliile de administraţie şi adunările generale ale acţionarilor de la companiile menţionate, respectivii ţipau în gura mare că Radu Vasile este un trădător vândut PD pentru că nu l-a împiedicat pe Berceanu să-l demită.

Menţionez însă că o mare parte dintre ţărănişti îl susţineau pe Radu Vasile care era iubit în partid. Primul gest al lui Radu Vasile ca prim ministru a fost să-l invite la guvern pe regretatul Ioan Bărbuş, fost vicepreşedinte al PNŢCD, veteran de pe frontul de Răsărit şi fost deţinut politic timp de 17 ani. Premierul, care l-a primit cu onoruri, mi-a spus să-l aştept pe Ioan Bărbuş în faţa clădirii Guvernului pentru a-l conduce la el în birou. Ioan Bărbuş îmi spune.”Nu am mai fost pe aici din 1940”. Îl întreb:”Nea Nicky, dar ce ai căutat aici în 1940?”. Veteranul ţărănist îmi răspunde:”Era în 1940, după cedarea Ardealului. Eu şi alţi studenţi ardeleni din Bucureşti am ieşit să protestăm în faţa guvernului. Mareşalul Ion Antonescu, care tocmai se instalase la putere, a trimis pe cineva să invite înăuntru o delegaţie a manifestanţilor din care am făcut şi eu parte. Antonescu ne-a spus că situaţia ţării este grea şi ne-a dat asigurări că singura sa preocupare este eliberarea Ardealului. Ne-a rugat să înţelegem şi să nu mai facem acţiuni de stradă”. Povestea lui Nea Nicky Bărbuş mă emoţionase. Mă simţeam cumva martor al istoriei. Bărbuş avea o memorie perfectă. Mi-a spus că biroul lui Antonescu nu era la etajul doi, unde se afla biroul lui Radu Vasile, ci la etajul 1, unde în acel moment se afla biroul lui Vlad Roşca, secretar de stat pentru administraţie publică.

Presa de opoziţie, pentru a-şi merita denumirea, toca zilnic guvernul. La fel şi presa afiliată puterii, pentru că era apropiată fie de facţiunea PNŢCD ostilă lui Radu Vasile fie preşedinţiei. La fel şi “civicii”. În primul rând Radu Vasile nu era de-al lor. Ca “naţionalist luminat”, cum l-ar fi definit Iuliu Maniu şi creştin în acelaşi timp nu prea avea “profil civic”. Cu ocazia demisiei Guvernului Ciorbea, mulţi dintre activişti civici care ocupaseră diferite funcţii în guvern au demisionat din solidaritate cu fostul premier. Radu Vasile, diplomat, oricum nu i-ar fi schimbat pe aceştia. Problema este că numeroşi dintre aceşti civici proveneau din redacţia unui cotidian central, care a devenit vârf de lance în lupta pentru demolarea lui Radu Vasile.

Pentru că nu se putea găsi nimic compromiţător la adresa lui Radu Vasile, i s-au lipit tot felul de etichete lipsite de orice conţinut. De exemplu “superficialul Radu Vasile”. De fapt superficial nu spune nimic. Nu ştiu cât de superficial a fost un premier cu rezultatele sale şi cu infarct în plin mandat, din cauza suprasolicitării. O altă stupiditate a fost “premierul cu ghiul”. Premierul, flexibil, a renunţat imediat la bijuteria respectivă, numai că a suferit foarte mult. Era una dintre moştenirile de la tatăl său pe care îl diviniza, şi de care nu a avut parte pentru că bătrânul luptător suferea în temniţele comuniste în timpul copilăriei premierului. La fel şi în ce priveşte nebuloasele acuzaţii de corupţie. Niciodată însă acuzatorii de circumstanţă nu au fost în stare să spună concret că Radu Vasile ar fi luat mită de la x pentru a favoriza afacerea y. De altfel, Radu Vasile nu a călcat niciodată pragul Parchetului sau al DNA, nici măcar ca martor. Cât priveşte “comunismul”, acuzatorii care fuseseră secretari ai organizaţiilor PCR înainte de 1989 îl acuzau pe Radu Vasile care nu fusese niciodată membru PCR, ci fiu de deţinut politic, fapt pentru care a suferit o viaţă întreagă.

Vizita papei Ioan Paul II

Vizita papei în 1999 a fost un eveniment de excepţie, fiind pentru prima dată când un papă, de la schisma din 1052, a vizitat o ţară ortodoxă. Evenimentul a avut un impact extraordinar asupra imaginii României, fiind transmis în toată lumea. România s-a poziţionat ca o ţară tolerantă şi deschisă spre Occident (al cărui reprezentant spiritual se consideră a fi papa). Succesul vizitei papei a asigurat susţinerea Vaticanului pentru România, pentru aspiraţiile euro-atlantice ale ţării noastre. Această susţinere s-a manifestat prin lobby făcut pe lângă politicienii de orientare catolică din state ca Germania, Spania, Italia, dar şi SUA. De asemenea, sofisticata diplomaţie a Vaticanului a lucrat de atunci pentru România şi pe alte planuri.

Ulterior mai multe personaje şi-au arogat meritul vizitei papei în România inclusiv diplomaţi. Dar diplomaţia era doar interfaţa cu Vaticanul, iar papa oricum era dornic să vină în România. Problema era că practica ecleziastică presupune că papa nu poate vizita o ţară decât invitat de capul bisericii locale, în cazul României PF Patriarh Teoctist.

Meritul vizitei a aparţinut în totalitate lui Radu Vasile care a ştiut să-l convingă de utilitatea vizitei pe PF Teoctist. De altfel, promisiunile făcute Bisericii Ortodoxe pentru a accepta să-l invite pe papă puteau fi făcute şi îndeplinite doar de un prim-ministru şi de nimeni altcineva. A contat şi relaţia personală, pentru că Radu Vasile a făcut prima sa vizită ca premier, după investire, în Dealul Patriarhiei, la părintele nostru Teoctist. Alte negocieri delicate au fost duse cu succes de Radu Vasile pentru ca papa să viziteze doar Bucureştii, nu şi alte locuri din ţară, din cauza unor susceptibilităţi de ordin confesional dar şi etnic. Această situaţie era destul de serioasă şi putea duce la anularea vizitei papale, dar Radu Vasile, cu abilitatea sa înăscută, a reuşit să depăşească momentul.

Vizita la Moscova

În luna noiembrie 1999 premierul Radu Vasile a efectuat o vizită la Moscova, unde s-a întâlnit cu omologul său Vladimir Putin, recent numit în funcţie. Orice premier sau preşedinte al României ar dori să efectueze o asemenea vizită din mai multe motive, fie de prestigiu, pentru că Rusia rămâne totuţi o mare putere, fie pentru a se poziţiona ca mare om politic deschizător de noi drumuri, din moment ce relaţia dintre România şi Rusia a fost întotdeauna destul de precară. Succesul vizitei a stârnit şi mai mult ranchiuna mediocrilor şi cred că a fost un factor care a precipitat decizia de înlăturare a sa din fruntea guvernului, o lună mai târziu. Imediat după întoarcere a început pe diferite canale să se scurgă dezinformări la presă cu scopul discreditării succesului lui Radu Vasile şi a persoanei acestuia.

Una dintre temele dezinformării era întâlnirea tete-a-tete dintre cei doi premieri. Adică de ce tete-a-tete, Radu Vasile avea ceva de ascuns? Cu siguranţă s-a dus la Moscova să ne vândă ruşilor. Asemenea alegaţiuni sunt de o stupiditate fără seamăn. Orice persoană care are o idee cât decât vagă despre diplomaţie cunoaşte că momentul tete-a-tete este standard în programul întâlnirilor dintre şefii de state şi guverne, iar presupusa sursă a dezinformărilor avusese la rândul său o mulţime de întâlniri în acest format care, repet, este o procedură standard.

Am participat la întocmirea punctajului pentru vizită împreună cu diplomaţi de la Amnbasada Federaţiei Ruse de la Bucureşti, dintre care mi-l amintesc cel mai bine pe Mark Abarşalin, consilierul economic. Vizita a avut un profil economic foarte pronunţat şi s-au semnat mai multe convenţii bilaterale, printre cea privind repatrierea containerelor. Ruşii se plângeau că le cam dispar containerele prin triajele din România ceea ce afecta comerţul bilateral. O altă convenţie era cea privind navigaţia pe cursul inferior al fluviului Don, încheiată fără îndoială, în interesul operatorilor români de barje. Ca să navigheze pe o apă interioară din ţara lor ruşii nu aveau nevoie de vreo convenţie cu România.

Am participat şi la întâlnirea oficială dintre cei doi premieri (nu la cea între patru ochi, evident). Mi s-a părut că Putin l-a simpatizat din prima clipă pe Radu Vasile şi a apreciat atitudinea demnă a premierului român. Cred că Putin, ca un adevărat dur, nu dă doi bani pe lingăi. Putin a avut o atitudine de boxer viclean la masa negocierilor. Premierul român a deschis discuţia evocând îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale şi dând ca exemplu succesele companiei petroliere Lukoil în România. Putin l-a lăsat să vorbească şi l-a lovit apoi când premierul român a lăsat garda jos, spunând prin surprindere că tocmai Lukoil are probleme şi este bucuros că Radu Vasile a deschis acest subiect, pentru că vrea să lămurească problemele respective. Vladimir Putin a mai făcut apel la partea română să nu cumpere gaze din Ucraina pentru că acest stat nu este producător de gaze naturale şi, din informaţiile sale, gazul oferit la vânzare ar fi fost furat din conductele ruseşti ce tranzitează Ucraina.

Mediocrii au transformat această vizită dintr-un succes într-un dezastru pentru România. Pentru a motiva înlăturarea de la putere a lui Radu Vasile s-a invocat, printre altele, şi vizita premierului la Moscova şi mai ales întâlnirea între patru ochi cu Putin, petrecută în marja vizitei. Nu făceau decât să dea o spoială geopolitică unei lovituri neconstituţionale care avea la bază meschine ranchiuni. Putin însă, s-a simţit jignit personal aflând că Radu Vasile ar fi fost demis pentru că s-a întâlnit cu el. Demonstrativ, premierul rus a trimis o felicitare şi un cadou fostul premier pe adresa Guvernului, deşi ştia bine că Radu Vasile fusese deja demis. La scurtă vreme după aceste evenimente, Putin a fost ales preşedinte al Federaţiei Ruse, iar relaţiile cu România nu s-au îmbunătăţit deloc.

Pe durata mandatului său de doar un an şi jumătate Radu Vasile a avut o prodigioasă activitate internaţională, participând întâlniri cu şefi de state şi guverne, având proiecte clare pe care le urmărea consecvent. Îmi amintesc de vizita în Liban unde l-am însoţit. Radu Vasile a mers să se întâlnească cu omologul său libanez Rafiq Hariri, una dintre cele mai mari personalităţi ale lumii arabe şi nu numai. După festivităţile de la aeroport, în semn de respect, Hariri l-a invitat pe Radu Vasile în maşina sa şi s-a urcat personal la volan, renunţând la serviciile şoferului. A condus în fruntea coloanei oficiale până la reşedinţa de stat unde urma să aibă loc întâlnirea oficială. S-a prpădit şi Hariri, prietenul din Orientul Mijlociu al României. În 2006 maşina sa a fost spulberată de o explozie gigantic. Sacrificiul său nu a fost însă în zadar şi a dus la eliberarea ţării sale. Indignaţi de atentatul atribuit serviciilor siriene, libanezii au declanşat “Revoluţia cedrilor”, ieşind cu sutele de mii în stradă şi obţinând în cele din urmă retragerea trupelor siriene care ocupau Libanul din 1975.

În paralel cu relaţiile cu lumea arabă, Radu Vasile a avut constant relaţii cu israelienii, iar premierul israelian de atunci şi de acum, Bibi Nettanyahu se număra printre prietenii săi. În aceeaşi notă, Radu Vasile avea relaţii excelente cu premierul italian de stânga, Romano Prodi, cu care s-a întâlnit şi la Bucureşti şi la Roma, dar şi cu liderul opoziţiei de dreapta, Sivio Berlusconi. După ce PNŢCD a dispărut iar Silvio Berlusconi a redevenit premier, “Il Cavaliere” i-a propus lui Radu Vasile să înfiinţeze în România un partid de orientare populară pe care el personal l-ar fi sprijinit. Marele patriot Radu Vasile care s-a opus cu succes înfiinţării unei universităţi maghiare la Cluj-Napoca prin segregarea Universităţii Babes-Bolyai avea relaţii excelente cu Viktor Orban care atunci, ca şi acum, era premierul Ungariei. Am putut constata personal relaţia de stimă şi prietenie dintre cei doi atunci când l-am însoţit pe Radu Vasile în vizită oficială la Budapesta.

Puciul împotriva lui Radu Vasile

Vineri, 13 decembrie 1999, la summit-ul UE de la Helsinki s-a luat decizia extraordinară ca România să devină stat în curs de aderare la UE şi să deschidă capitolele de negocieri. Succesul României a fost excepţional, ţinând cont că numai cu doi ani mai devreme cererea sa de aderare la NATO fusese respinsă şi nu fusese nominalizată nici printre ţările invitate să adere la UE, iar cu un an mai devreme se aflase într-una dintre cele mai grave crize social-economice din istoria sa. Evenimentul ar fi putut avea un mare impact şi asupra şanselor la alegerile din 2000 ale PNŢCD şi Convenţiei Democratice. În loc de aceasta mediocrii au transformat încă odată un succes într-un dezastru. Luni. 16 decembrie, biroul de conducere al PNŢCD a anunţat că a retras sprijinul politic propriului său premier. Radu Vasile nu a recunoscut această decizie, pe considerentul că la şedinţa la care i s-a retras sprijinul politic au participat doar cinci din cei unsprezece membri ai biroului, şedinţa respectivă fiind nestatutară. În plus, potrivit principiului simetriei, ar fi trebuit să i se retragă sprijinul nu de către birou, ci de către forul care l-a ales ca premier, Comitetul de conducere al PNŢCD. Preşedintele României a apărut la televizor şi a anunţat că, dacă tot am intrat în UE, atunci trebuie alt guvern, care să impulsioneze aderarea. El a anunţat că l-a demis pe premier. Numai că demiterea a fost neconstituţională pentru că preşedintele nu avea asemenea atribuţii. Radu Vasile a anunţat că nu recunoaşte demiterea sa pentru că este neconstituţională. Rămas fără soluţii preşedintele de atunci a venit cu altă idée, tot neconstituţională. Le-a spus miniştrilor de încredere să-şi dea demisia, închipuindu-şi că prin demisia miniştrilor, guvernul ar fi considerat demis, ar cădea de la sine. Ideea a fost foarte naivă, pentru că guvernul cade doar atunci când îşi dă demisia premierul. În cazul demisiei unor miniştri, regula este că premierul înaintează alte propuneri în locul respectivilor. Rămas fără soluţii, şeful puciştilor a ajuns în situaţia umilitoare de a-l căuta pe Radu Vasile prin intermediar pentru a-l ruga să-şi dea demisia de bunăvoie, pentru a-l scoate din buclucul în care singur se băgase. În cele din urmă, pentru stabilitatea ţării, aflată nu numai într-o criză politică, dar şi una constituţională, Radu Vasile a hotărât să-şi dea demisia. La câţiva ani de la aceste evenimente premierul mi-a povestit că la o universitate americană a fost publicată o teză de doctorat care avea ca obiect chiar înlăturarea sa de la putere, considerată un exemplu flagrant de încălcare a constituţiei.

Clasa politică a considerat, de asemenea, o încălcare a constituţiei înlăturarea lui Radu Vasile. Pentru ca aşa ceva să nu se mai repete, la modificarea Constituţiei României din 2003 a fost introdus articolul 107 alin 2. care prevede că “Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul ministru”.

Este incredibil că PNŢCD şi preşedintele de atunci, în loc să exploateze la maxim succesul de la Helsinki, invitarea României în familia europeană au preferat să se sinucidă politic declanşând o gravă criză politică şi constituţională care i-a compromis iremediabil în ochii opiniei publice.

La şase luni după evenimente, PNŢCD, intrat în degringoladă, a reuşit să obţină doar 7% la aşegerile locale din 2000, candidând pe listele CDR. Peste încă şase luni, la alegerile generale, PNŢCD (CDR)a ieşit din istorie, obţinând doar 5% voturi, în timp ce pentru accederea în parlament pragul pentru coaliţii (CDR) era de 10%. Preşedintele de atunci nici măcar nu a mai candidat pentru un nou mandat, ieşind pentru totdeauna din politică. Cu Radu Vasile premier în funcţie la alegerile din 2000 ar fi fost exclusă ieşirea PNŢCD din parlament dispariţia acestui partid cu o istorie venerabilă. PNŢCD, dar şi Radu Vasile, ar fi putut avea un rol benefic pentru România atât în perioada de opoziţie din 2000-2004 cât şi după 2004 când probabil, s-ar fi aflat într-o coaliţie de guvernare. Dar aceasta este deja istorie contrafactuală.

Ca o ironie a sorţii, în timp ce ţărăniştii care l-au înlăturat au ieşit din parlament, la aceleaşi alegeri din anul 2000, Radu Vasile a fost ales senator de Argeş pe listele PD. A reprezentat cu cinste judeţul în Senat, lăsând o impresie plăcută în Argeş, unde şi-a câştigat mulţi prieteni şi susţinători. Dar nu a mai jucat însă niciun rol în politica mare.

Radu Vasile a fost un remarcabil om politic român. Cariera lui, aflată la apogeu, a fost scurtată prematur cu zece ani, timp în care ar fi putut face multe pentru ţară. Cei din rasa lui sunt tot mai puţini în politica românească. În primul rând nu prea mai există patrioţi sinceri, şi nici politicieni cu convingeri profund creştine, cum a fost Radu Vasile. Sunt rari şi oameni de asemenea calibru intelectual pe prima scenă politică.

La revedere, dom’profesor, vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut pentru România. Ştiu că istoria vă va păstra un loc binemeritat printre bărbaţii neamului. Să vă fie ţărâna uşoară!