Întâlnirea cu urmele concrete ale universului concentraționar al comunismului a fost, pentru atâția tineri educați după 1989, o experiență șocantă. Nu școala, ci conștiința trezită de literatura închisorilor m-a îndemnat să vizitez — mai târziu — locuri precum Gherla, Aiud, Sighet, Pitești sau Râmnicu-Sărat.

Intrând în celulelor foștilor deținuți politici, am descoperit atmosfera apăsătoare a încăperilor strâmte, mizere și întunecoase, gândită parcă pentru adăpostirea animalelor. Zarca era locul însingurării totale, lipsit de căldură, apă sau lumină, unde pușcăriașii erau pedepsiți prin frig, foame și claustrofobie. Domicilii forțate pentru mii de pușcăriași români, aceste locuri ale detenției s-au dorit a fi cimitirul speranței. Doar că România a avut eroi dornici să reziste și să lupte. Pentru ce? Pentru demnitate și pentru proprietate, pentru libertatea cuvântului și pentru ordinea lumii democratice, pentru demnitatea apartenenței la un popor nelipsit de eroi. Am crescut, deci, cu admirația pentru sacrificiul lui Ilie Lazăr, pentru jertfa lui Victor Pogoneanu sau pilda morală a lui Ioan Bărbuș.

După 1948, elita românească a fost supusă unui teribil program de exterminare. Bătaia, umilința, munca forțată, coprofagia, inaniția sau regimul absolut de tăcere (cum a fost cazul la Râmnicu-Sărat) erau parte dintr-un diabolic plan de ucidere a sufletelor „dușmanilor poporului”.Supraviețuitori încărunțiți mi-au povestit despre regimul de penurie și stres prin care gardienii distrugeau, pas cu pas, fiecare inel de rezistență interioară. Pușcăriașii resimțeau frica de bâtă, duritatea violenței corporale, dar și angoasa nedeterminată în fața răului. Comunismul a fost, ca și nazismul, o bestie cu foarte multe capete.

Mișcarea liberă, dialogul necenzurat, hrana sănătoasă ori îmbrăcămintea decentă erau accesorii de lux. Cum s-au salvat oamenii liberi? Practicând monologul interior, amintindu-și sfaturile mamei sau pilda tatei, redescoperind cei șapte ani de acasă, adâncind misterul credinței, murmurând adesea o rugăciune, filozofând despre viață în chiar pântecele morții, predând cursuri de literatură universală și păstrând mereu aprinsă lumina nădejdii. Să ne imaginăm un octogenar umilit de torționarii Siguranței Statului (organ de represiune construit după chipul și asemănarea fiorosului NKVD). Doar credința și onoarea îl mai puteau ține în picioare pe Ion Mihalache în fața șuturilor nemiloase ale caraliului. Nu toți au ajuns colaboratori, nu toți au turnat, nu toți s-au predat în cătușe.

Citind mai târziu mărturiile părintelui Roman Braga despre infernul de la Pitești, am înțeles că frigul și foametea căpătaseră dimensiuni epice pentru o întreagă generație. Câți dintre noi, cei crescuți în confortul lumii de astăzi, am fi rezistat la ordaliile unui Arsenie Papacioc sau Daniil de la Rarău? E greu să asculți, necum să înduri, tot ceea ce pereții închisorilor au văzut printre încolonări, urlete și hemoragii. Doar puterea de-a iubi i-a făcut pe eroii României să reziste calvarului într-o perfectă verticalitate.

Obligați să supraviețuiască, zilnic, cu doar 600 de calorii, fără asistență medicală, acești viteji au traversat un regim criminal de subnutriție și hipotermie. Au comunicat prin aflabetul Morse, păstrându-și umanitatea și afecțiunea pentru generațiile care au urmat. Știm astăzi că, până și după Revoluția anticomunistă din 1989, a plouat și a nins, decenii la rândul, peste celula lui Corneliu Coposu de la Râmnicu Sărat. N-am onorat așa cum se cuvine memoria victimelor monstruosuluiexperiment comunist.

Într-un secol sfâșiat de ură și bestialitate, România și-a dus propria contribuție la triumful civilizației asupra barbariei. Când ne pierdem busola și uităm Nordul, se cuvine să ne întoarcem privirea către icoana acestor caractere neîngenunchiate.