În ultimele zile, în contextul interzicerii manifestărilor şi simbolurilor extremiste, au apărut reacții care anunță „sfârşitul democraţiei” şi „revenirea la stalinism”. În același timp, multe comentarii nu apără principiile democraţiei tradiţionale, ci mai degrabă încearcă să impună ideea că Mişcarea Legionară a dominat rezistenţa anticomunistă. Asistăm, se pare, la resuscitarea unor eforturi mai vechi de a elimina din istoria ţării amintirea liderilor democrați care s-au împotrivit atât regimului antonescian, cât și celui comunist, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu și Gheorghe Brătianu şi alţii. În ultimii 70 de ani, astfel de eforturi au fost reciclate și rebrănduite în mod frecvent și inventiv. Dacă până acum câţiva ani a fost negat rolul partidelor istorice şi al liderilor acestora în lupta împotriva fascismului, de această dată este diminuat sau ignorat cu desăvârşire şi rolul lor în rezistenţa anticomunistă.

Se prelungeşte lista previziunilor ILD care sunt pe cale să se împlinească. Începem să vedem rezultatele păguboase ale modului conflictual şi incompetent în care a fost gestionat trecutul recent după 2012, mai ales de către Guvern şi IICCMER (dar şi de către alţi actori).

Nu demult a fost promulgată Legea-lui-Crin, care va ameliora OU 31/2002, privind “interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. În sfârşit, măsurile se vor  aplica şi în mediile de comunicare electronice, aşa că avem speranţe că nu vom mai fi nevoiţi să citim toate mârlăniile antisemite de pe forumuri. Vreau să cred că penalităţile vor fi disuasive atunci când redacţiile nu îşi fac datoria.

Normal ar fi ca legi de acest fel să nu fie necesare. Economistul american Walter Williams spune că „prima linie de apărare a unei societăţi civilizate nu sunt legea, poliţia şi tribunalele, ci obiceiurile, tradiţiile, regulile de etichetă şi valorile morale”. Orice român ar trebui să se poarte cuviincios şi să respecte principii morale care sunt în mod natural incompatibile cu xenofobia, antisemitismul, fascismul sau rasismul, şi asta nu de frica judecătorului sau a poliţistului. Din păcate, în lipsa unei infrastructuri morale solide, ajungem să facem legi pentru a reglementa ceea ce bunul simţ, familia, şcoala şi comunitatea nu au controlat la timp.

În orice caz, legea nu poate substitui educaţia şi morala prea multă vreme. După cum vedem în ţări ca Franţa, Germania, Suedia sau Belgia, existenţa legilor de acest fel nu a eliminat numaidecât problemele. Antisemitismul e în floare şi ideile extremiste prosperă şi acolo unde reglementările au fost introduse în mod mai credibil decât la noi şi unde există o experienţă îndelungată în aplicarea lor.

La manifestaţia de pomină din 26 ianuarie 2014 de la Paris, participanţii au scandat „Evreule, cară-te, Franța nu e a ta!”, „Şoah-ananas”, „Faurisson are dreptate, camerele de gazare sunt o aiureală!”

Mai mult, în ultimul timp aceste reglementări sunt văzute ca o formă de cenzură, încălcarea lor fiind privită de capetele înfierbântate, de stânga şi de dreapta, de la neobolşevici la fascişti şi islamişti, ca o binevenită contestare a establishmentului vestic. Aşadar, dacă eforturile de combatere a fascismului, rasismului şi antisemitismului vor rămâne la argumentele judecătorului şi poliţistului şi nu se vor atinge chestiuni mai profunde, de natură morală (şi chiar spirituală), situaţia se va înrăutăţi şi vor apărea conflicte.

E păcat că mulţi din cei care investesc energie în promovarea şi aplicarea legilor menite să prevină extremismele elimină din discuţie planul moral. Ceea ce vor ei, de fapt, este tocmai să încurajeze o atitudine morală, însă cum nu acceptă că există adevăr moral, sunt nevoiţi să se mărginească la promovarea unor reglementări care, prin natura lor, în cazul fericit în care sunt bine făcute, nu pot decât să interzică sau să impună un anumit comportament. Nu şi o atitudine morală. Ori, exaltarea extremismelor la care asistăm acum este o în primul rând rodul analfabetismului şi relativismului moral şi doar apoi consecinţa unor legi mediocre.

Corupţii, ipocriţii şi papagalii se dau mari antifascişti

Legea iniţiată de Crin Antonescu şi de colegii deputaţi Andrei Gerea (ex-PNL) şi Adrian George Scutaru (fost corespondent de presă la Moscova, fost consilier al lui Klaus Iohannis, actualmente cercetat pentru corupţie) a fost votată de către un Parlament care are mai degrabă reputaţia unui grup de penali, decât a unei instituții de politicieni serioşi, a căror poziţie antifascistă să fie asumată şi matură.

Legiuitorii nu par a stăpâni conţinutul problemei. Nu li s-a părut important şi nu au ştiut să poarte cu publicul un dialog serios şi cuprinzător asupra necesităţii legii. Dacă voiau cu adevărat să fie credibili şi să preîntâmpine antisemitismul, xenofobia şi fascismul, aleşii noştri ar fi trebuit să arate în mod constant fermitate faţă de astfel de manifestări. Ei însă s-au referit la fascism ca să îl compare cu regimul Băsescu sau ca să îi eticheteze pe intelectualii incomozi pentru PSD, ca Horia Roman Patapievici sau Mircea Mihăieş.

Panseurile antisemite ale mărimilor PSD, ca Dan Şova sau Mădălin Voicu, au fost taxate de formă. Dan Şova a fost „penalizat” cu o călătorie de studii la Muzeul Holocaustului şi Mădălin Voicu este noul nostru consul la Bonn, ca să nu ne mai aducem aminte şi că, în 2012, USL-ul lui Victor Ponta, Crin Antonescu şi Klaus Iohannis a încheiat un vestit protocol cu Mircea Dogaru, un mare admirator al lui Ion Antonescu şi al lui Alexander Dughin. (Protocolul prevedea între altele desfiinţarea CCR, ANI şi DNA, şi nu ţin minte ca actualul preşedinte să se fi delimitat public de acel document.)

PSD şi PNL au ratat nenumărate ocazii de a manifesta public respect pentru marile figuri politice care s-au opus regimului lui Antonescu în România, ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Dinu și Gheorghe Brătianu.  De altfel, şi IICCMER, controlat tot de tandemul PSD/PNL, e lovit de amnezie şi aminteşte rarissim de personalităţile democrate care au dominat şi inspirat atât opoziţia faţă de Ion Antonescu, cât şi mişcarea de rezistenţă anticomunistă.

Preşedintele AFDPR, Dl. Octav Bjoza, este subsecretar de stat în Guvernul Ponta. A activat câţiva ani, pe care îi regretă, în PNȚCD, unde nu a mărturisit simpatii legionare. Admiră acum (din nou?) „moralitatea legionară” şi poate fi văzut în compania simpatizanţilor legionarismului.  Este evident că păstrarea memoriei lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache nu e o prioritate pentru dânsul. De altfel, a fost unul din Marii absenţi de la şedinţa tribunalului în care s-a pronunţat condamnarea lui Alexandru Vişinescu, fostul comandant al închisorii Râmnicu Sărat, unde a fost ucis Ion Mihalache şi unde a fost închisă elita politică democrată antifascistă şi anticomunistă, care nu murise în închisoare până în 1956.

Şeful IICCMER, Dl. Radu Preda, numit tot de Ponta, nu era cunoscut pentru realizări remarcabile în domeniul trecutului recent la momentul numirii sale în fruntea institutului. Acum însă este cunoscut pentru poziţia favorabilă emancipării ortodoxiei moldave „de presiunea rusească şi de tutela românească în egală măsură” . Dânsul apreciază faptul că Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove (până la Carpaţi?), care aparţine de Moscova, vrea să îl canonizeze pe Valeriu Gafencu (*), dar este rezervat cu privire la canonizarea Părintelui Arsenie Boca.

Părerile sale despre legionari şi legionarism sunt contradictorii. Ca fiu al Bisericii, dânsul sugerează Sfântului Sinod „că ar da foarte bine dacă ar canoniza măcar pe doi-trei din cei care au mărturisit pe Hristos în puşcării; şi nu trebuie neapărat să se sperie că au fost legionari”. Afirmă însă că “legionarismul subzistă prin nişte personaje suspecte” atunci când se adresează cititorilor activenews.ro  – un blog putinist şi nostalgic ceauşist, de care IICCMER nici nu ar trebui să se apropie.

Cu privire la abordarea trecutului comunist, şeful IICCMER ne predică o „cale de mijloc”, între cei care cred că este prea târziu şi cei care „se încăpăţânează să spere într-o formă, fie şi parţială, de justiţie” . Probabil că această flexibilitate faţă de ”forma de justiţie” explică prestaţia slabă a IICCMER la procesul lui Vişinescu sau colaborarea institutului la filmul controversat “Operaţiunea Grecia”, în care rezistenţa din munţi e confundată cu Frăţiile de Cruce şi ficţiunea cu istoria.

Sper că IICCMER înţelege că poate declanşa animozităţi dacă îşi neglijează misiunea pe care şi-a asumat-o, de a aborda ştiinţific trecutul recent, mai ales că stilul conflictual al D-lui Preda nu e o noutate. Acest stil, cunoscut de multă vreme de greco-catolicii din Cluj, a fost experimentat şi de membrii AFDPR, care la ultimul congres de la Piteşti i-ar fi cerut să părăsească sala.

Nu e lipsit de importanţă că Ponta l-a numit pe Dl. Preda în fruntea IICCMER în urma sugestiei Fundaţiei Konrad Adenauer, ONG finanţat în cea mai mare parte din bugetul federal şi al landurilor germane, care nu are defel chemarea să se implice în gestionarea trecutului recent al vreunei ţări, mai ales al celor din Estul Europei.

De fapt, după cum se vede din corespondenţa dintre Premier şi şeful fundaţiei, sugestia a fost mai degrabă o indicaţie preţioasă. Ponta spunea că îi va cere D-lui Preda să renunţe la funcţie doar în cazul în care Fundaţia Adenauer nu l-ar mai sprijini . Fundaţia însă a considerat normal să își spună cuvântul şi a confirmat spijinul pentru Dl. Preda.

Până acum, Fundaţia Adenauer a refuzat să motiveze implicarea sa în numirea directorului executiv al IICCMER şi nici nu a dezvăluit criteriile care au ghidat-o în alegerea D-lui Preda. Suntem deci liberi să credem că alegerea a fost făcută la mica înţelegere… De altfel, fundaţia îşi dă cu părerea şi în privinţa politicii interne a României, admirându-l, evident, pe Klaus Iohannis. (În curând probabil că ni se vor da şi lecţii de stil…)

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, instituţia prezidenţială nu pare a înţelege situaţia şi tare mă tem că la Cotroceni nu se prea ştie istorie. Fiu creştin-democrat al PNL-ului recent, Klaus Iohannis nu a amintit niciodată de Iuliu Maniu, de Ion Mihalache sau de Brătieni. Mândru de trecutul său uselist, şi-a început mandantul decorându-l pe Dl. Octav Bjoza şi avându-l de-a dreapta sa pe Dl. Andrei Muraru, fostul şef PNL-ist al IICCMER, care, sub privirile îngăduitoare ale colegilor săi liberali, a făcut din Lista Torţionarilor un inadmisibil „exerciţiu de expunere mediatică”. În 2013, Dl. Muraru a găsit oportun să îl invite la Şcoala de Vară de la închisoarea Râmnicu Sărat, pe cheltuiala Funaţiei Adenauer, pe Vasile Ernu, un nostalgic al URSS şi tovarăş al comuniştilor rusofili de la Chişinău (câțiva chiar au fost arestaţi pentru acţiuni destabilizatoare). Prelegerea ţinută de Ernu – repet, la închisoarea Râmnicu Sărat! – s-a intitulat Vieţi paralele: muzica alternativă sovietică 1945 -1991. Văzând opţiunile consilierului său, nu ar trebui să fim surprinşi că Preşedintele Iohannis şi-a arătat sprijinul public pentru practicarea ciclismului în Bucureşti, dar nu a avut nimic de spus despre procesul şi condamnarea lui Alexandru Vişinescu.

Sentimentalisme sau rescrierea istoriei?

În această atmosferă era foarte previzibil ca Legea-lui-Crin să genereze confuzii şi animozităţi. Judecătorul CSM, Dl. Cristi Dănileţ, este de părere că textul nu este clar şi previzibil şi din formulările sale oamenii nu înţeleg ce conduită se impune sau ce anume se interzice. Protestele sunt fără impact deocamdată, dar mesajul lor poate deveni îngrijorător. Între cei nemulţumiţi de lege sunt câţiva părinţi de la Mănăstirea Petru Vodă, care au scris preşedintelui Iohannis, cerându-i să nu promulge legea. Mă refer numai la ei deocamdată.

Din nefericire, autorii scrisorii nu doresc doar clarificarea textului, ci mai fac şi câteva comentarii istorice luate dintr-o interpretare inexactă şi fantezistă a trecutului României. Ei se plâng că o lectură „generalizantă, ambiguizantă, inversatoare a realităţii” ar legifera calomnierea celor 2.500.000 de eroi anticomunişti. Părinţii afirmă aşadar că toţi deţinuţii politici anticomunişti ar fi fost legionari. Această a afirmaţie nu este adevărată şi sfidează logica. Legionarii nu au câştigat niciodată peste 15,5% din preferinţele electoratului. Mişcarea s-a autodesfiinţat în august 1944, după care fiecare membru a urmat calea lui. Unii au devenit comunişti, alţii anticomunişti, alţii ţărănişti, alţii s-au „adaptat” noilor condiţii. Nu au avut un lider naţional şi o direcţie politică, deci nu puteau să închege o mişcare care să reunească în timp de prigoană peste două milioane de oameni.

Liderul naţional care a animat într-adevăr rezistenţa anticomunistă a fost Iuliu Maniu. Alegerile din 1946 au fost câştigate zdrobitor de PNŢ, un partid de mase, condus de un preşedinte care se bucura de un prestigiu imens, atât în ţară, cât şi în Lumea Liberă. În 1989, după zeci de ani de persecuții, PNŢ-ul a fost primul partid care s-a înscris la judecătorie. La doar câteva săptămâni de la căderea lui Ceauşescu, partidul avea organizaţii în toate oraşele mari, dar și în multe localități mai mici, ceea ce demonstrează că membrii săi menţinuseră legăturile. Unitatea doctrinară se păstrase. Primele documente ale partidului au fost redactate foarte repede pentru că nu au necesitat discuţii de fond. Un alt foarte important factor de coeziune a fost ataşamentul încă viu faţă de cei care îşi dăduseră viaţa pentru ţară activând în PNŢ, în primul rând Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Legionarii nu au avut niciodată un astfel de impact în societate şi, după cum vedem şi acum, o discuţie coerentă asupra fundamentelor doctrinare e practic imposibilă.

În 1989 nimeni nu ar fi îndrăznit să susţină teza preponderenţei legionarilor în mişcarea anticomunistă pentru că toată lumea ştia că marea majoritate a foştilor deţinuţi erau ţărănişti şi liberali.

Numai istoricii apropiaţi de vechiul regim au continuat şi după 1990 eforturile comuniştilor de a relativiza rolul istoric sau chiar de a şterge memoria liderilor partidelor istorice, lucrările lor bucurându-se de publicitate şi posibilităţi de difuzare.

Părinţii de la Petru Vodă mai afirmă – şi mai uluitor – că legea calomniază cultura interbelică românescă şi pretind că „generaţia interbelică a fost una de elită culturală,  aproape integral legionară, iar reprezentanţii ei (…) se opuneau totalitarismului ideologic, atât celui bolşevic, cât şi celui fascist”. În primul rând, intelectualii legionari nu au dominat cultura română în nici un moment al istoriei noastre şi chiar ar fi surprinşi de această afirmaţie. Ei înşişi se plângeau că societatea în care trăiau nu respecta valorile în care credeau ei şi că era dominată de imorali, vânduţi şi străini etc., deci nu de ei. În al doilea rând, ar fi fost  interesante şi nişte exemple de legionari care s-au opus totalitarismului fascist.

Astfel de interpretări ale istoriei nu pot fi acceptate şi eu sper că semnatarii scrisorii nu au avut intenţia de a rescrie istoria. Cred că au o lectură partizană a evenimentelor, explicată de o slabă informare, sentimentalisme, whishful thinking şi foarte probabil de influenţa unor semănători de discordie care vor să încingă spiritele. În orice caz, situaţia nu apărea dacă politicienii şi intelectualii ar fi avut o atitudine clară faţă de trecut, ar fi arătat respect faţă cei care s-au jertfit pentru libertate şi ar fi respins constant şi onest extremismele.

(Nu pot să nu observ că ONG-urile seculariste au tăcut mâlc, deşi de obicei răcnesc din toţi rărunchii dacă simt vreun amestec al credincioşilor în treburile publice.)

(*) Valeriu Gafencu a fost arestat pentru că a participat la rebeliunea legionară ca şef la Frăţiilor de Cruce. După 1944, a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată, deci nu renunțase la ideologia legionară. Mulţi deţinuţi politici care l-au întâlnit au afirmat că mai târziu s-a întors la Dumnezeu în mod real, însă regretul şi delimitarea sa de ideologia legionară nu sunt clar documentate. Oricum, chiar dacă se lămureşte acest aspect, ca în alte cazuri similare, procesul de canonizare trebuie să aibă loc cu respect faţă de victimele legionarilor, care încă mai sunt marcate de violenţele şi nedreptăţile pe care le-au suferit.

Partea 2: Legea-lui-Crin (II) Discordia care slujeşte propaganda putinistă