Update
Ernu şi Antonesei lansează azi la Iaşi Antologia grupării „CriticAtac“ (Ora de Iași)

Domnul Liviu Antonesei este scriitor și intelectual. În această calitate, domnul Liviu Antonesei are neliniști sufletești. Proaspăt întors pe meleaguri românești, este confruntat cu un peisaj virtual un pic schimbat: a fost proclamată o „Nouă Republică” ce pare a promova idei care nu-i sunt pe plac. Marea soluție? Recursul la „extrema dreaptă” legionară, câteva lovituri josnice și discursul superior, de ‘telectual pentru care misterele universului au fost demult elucidate.

Să începem prin a-i da cuvântul domnului Antonesei.

În laboratoarele luminatei gîndiri politice de la Cotroceni, sprijinită de nişte servicii ce par mai tîmpite decît „fosta Securitate”, a fost gîndită însă şi varianta pentru elite, să nu rămînă tovarăşii de drum fără far ideologic. Lansată de un încă tînăr popă răspopit, cu puternice simpatii legionare cînd era şi mai tînăr, aproximativ convertit la democraţie de un profesor de ştiinţe politice, oarecum întors acasă din State, iniţiativa se cheamă Noua Republică. Şi adună, ca să spun aşa, intelocraţi de partid oranj, nu toţi cu carnete. Şi uite aşa se păstrează, vorba lui Dan Petrescu, în alt context, „unitatea de stil şi de granit” dintre intelectualitatea progresistă şi massele largi, muncitoare! Problema este că numele e plagiat după o respectabilă revistă de gîndire politică americană de dreapta. Sau, ca să fim drepţi, e mai degrabă tradus, publicaţia de peste Ocean numindu-se totuşi, pre limba lor, New Republic. E chiar amuzant să vezi nişte băieţi cu slujbe şi sinecuri de la stat cum se dau un fel de lumini neoliberale!
Vorbeam despre convertirea aproximativă la democraţie a junelui ex-teolog. Păi, să ne uităm doar o clipă la sloganul propus de această „originală” iniţiativă teologico-politică: „Mişcarea prinde rădăcini”. Măi, să fie! Dacă „noii republici” îi mai adăugăm şi „omul nou”, am şi făcut un puternic pas înapoi tocmai pînă prin anii treizeci ai veacului trecut!

Mirobolant de criticatacant, Rogozen și Ernu ar fi încântați de o asemenea înșiruire de prostioare stângiste. Câteva observații:

1. Mihail Neamțu nu mai este angajat la stat.

2. Mihail Neamțu a vorbit despre textele respective chiar în ultima carte pe care a publicat-o, în articolul Autodenunț (sau despre celelalte păcate ale tinereții), pp.120-126.

Autodenunț (sau despre celelalte păcate ale tinereții)

[…]

O mică furtună a indignărilor etice a poposit pe situl web al unor publicații care, de-a lungul anilor, au disculpat comportamentul unor foști colaboratori ai Securității. Câțiva gardieni ai corectitudinii politice mi-au dat de înțeles că sunt, totuși, daator cu o penitență publică, din pricina propriilor mele rătăciri. […] am comis păcatul de a scrie nu doar pentru Vox, Popo & ROck ori pentru Laboremus, ci și pentru Puncte Cardinale (Sibiu). Au rezultat, în primii ani d liceu, câteva articole inflamate, gata să proclame infailibilitatea „naționalismului” neo-interbelic. Sufocate de un stil gongoric și corupte de o argumentație falsă, aceste orbecăiri literare n-ar fi meritat o exegeză minuțioasă.

[…]

Care este așadar rațiunea celor câteva paragrafe infaintile pe care le-am scris în jurul vârstei de 15-16 ani și care au fost publicate de Puncte Cardinale (unde am putut citi, pe lângă texte legionaroide, și traduceri din Dante sua expuneri docte de teologie morală). E simplu. Mă aflam sub impresia unor discuții febrile cu foști deținuți politici din organizația AFDPR-Arad. La 14 septembrie 1994, am vizitat împreună închisoare de la Aiud. În tren sau prin curtea temniței, le ascultam poveștile extrase din experiența lor carcerală, pe care o evocau candid, netrăind frisonul camaraderiei, dar și momentele destinse, povestite cu umor. Eram doar unul dintre miile de elevi care urmăreau cu ochii încordați, uneori cu lacrimi în ochi, „Memorialul Durerii”. Emoționat de interviurile Luciei Hossu-Longin cu foștii deținuți politici, mi-am dorit să cunosc măcar câțiva supraviețuitori ai lagărelor comuniste. Nu aveam habar despre vechile angajamente precarcerale ale acestor deținuți, dintre care unii se comportaseră nobil și sacrificial în închisoare (vezi mărturiile regretatului Ioan Ioanid, ale părintelui Nicolae Steinhardt etc.).

Ignoranța istorică și naivitatea sentimentală m-au făcut să elogiez un erou al tinereții unora dintre foștii pușcăriași condamnați nedrept pentru culpe colective și imaginare. Orice tânăr care se întâlnea cu acești veterani ai universului concentraționar afla că un C.Z. Codreanu fusese „ucis mișelește” în 1938 – devenind, ca atare, „idolul politic” al unor personalități precum Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Noica etc. Însemnările mele sintetizau nu doar o evidentă imaturitate politică, ci și criza de valori și nevoia de repere a unei întregi generații formate înainte după 1989. Nu exprimam un crez, ci livram o gesticulație febrilă. Maimuțăream copilărește o retorică nu mai puțin infantilă decât „Schimbarea la față” de Emil Cioran sau textele lui Mihail Sebastian din Cuvântul. Le dădeam crezare celor care puneau semn de egalitate între excelența culturală a Generației de la 1927 și opțiunea ei politică. Aveam, însă, și o argumentație? Cunoșteam detaliile acelor angajamente? Eram în temă cu violența endemică și politicile rasiale ale guvernului legionar din 1940? Sigur, nu.

Știam doar instinctiv că realitățile interbelice fuseseră falsificate de istoriografia și de filmografia comunistă. Ca atare, înclinam să le dau afectiv dreptate foștilor deținuți politici (chiar dacă aceștia rămâneau implicați subiectiv în discursul istoric, ca foști membri ai „Frățiilor de Cruce”). Transferam meritul moral al celor care au suferit în închisoare asupra spectrului de valori politice îmbrățișate de aceștia înainte de 1945. Preț de câteva luni, am creditat mărturiile privind demnitatea odiseei lor juvenile. Este aici un păcat înjositor? Merită o biată îngânare să fie tratată ca o expiabilă vinovăție?

[…]

Anii de facultate mi-au descoperit episoadele sumbre ale istoriei României moderne, de la coruperea parlamentarismlui, abuzul de violență statală, condamnările și execuțiile fără procese, până la utilizarea revolverului ca armă de intimidare a adversarului. Lectura lui Dostoievski m-a introdus în psihologia fanatismului religios ori secular (e.g. Ferapont versus Stavroghin). Întâlnirea cu liberalismul clasic din scrisul luminos al unor gânditori ca Andrei Pleșu sau Horia-Roman Patapievici, pe de o parte, dar și descoperirea altor modele, care propuneau sinteza creatoare între Ortodoxie și modernitate (Mircea Vulcănescu, bunăoară), m-au edificat asupra caracterului pernicios al etnocentrismului. Distanțarea de „neo-interbelici” a fost firească, rapidă și neechivocă. Revelațiile arhivistice despre Holocaust (inclusiv suferința indusă prin deciziile Guvernului Miron Cristea, dar și ale Guvernului Antonescu) au desenat și pentru mine, ca pentru atâția alții, fresca enormelor suferințe ale poporului evreu. Am denunțat obscenitatea celor care justifică antisemitismul invocând aderența la ideologia de stânga a unei părți din populația evreiască a României interbelice. Am studiat contradicția teologică între creștinismul universal și tribalismele primordialiste (naționalismul fiind, de altfel, declarat erezie de Patriarhia ecumenică la sfîrșitul secolului XIX). Am pledat, ulterior, ca Biserica Ortodoxă să-și asume experiența istorică de sub toate dictaturile, de la Carol II până la Nicolae Ceaușescu, printr-o investigație critică a derapajelor către autoritarism sau totalitarism.

Până astăzi, toate cărțile mele se revendică de la o gândire de centru-dreapta, situată la intersecția între conservatorismul nord-american (cu inflexiuni libertariene) și creștin-democrația europeană. Scrisul meu a stârnit furia fundamentaliștilor și aprecierea oamenilor dedicați dialogului democratic. Un „legionaroid” nu pledează pentru individualism, pentru refuzul extremismelor ori pentru virtutea prudenței; un „legionaroid” nu e ținta imprecațiilor forumurilor verzi; un „legionaroid” nu elogiază tradiția constituționalistă și calea moderației.

Este ușor abuziv, pesemne, a-i cere unui liean maturitatea inaccesibilă multor oameni aflați la ceasul senectuții. Chia și așa: oricât de reprobabile, niște texte (trei sau patru la număr) rămân doar atât, niște texte, câtă vreme n-au fost asocietate unor decizii sau comenzi politice.

[…]

Cu alte cuvinte, atacul lui Antonesei trădează fie ignoranță, fie reavoință, fie o reavoință ignorantă. Îl las pe dânsul să aleagă între ele.

3. „Respectabilă revistă de gîndire politică americană” The New Republic nu este de dreapta, ci de stânga. Cât despre cultura politică a cititorilor blogului lui Liviu Antonesei, pentru a ne face o idee asupra ei este de ajuns să observăm că nici unul dintre ei nu avea habar de orientarea TNR, deși până și Wikipedia știa ce hram poartă. Nici măcar un vizitator nu l-a tras de mânecă pe scriitor că a aruncat pe nedrept The New Republic, una dintre cele mai cunoscute reviste de stânga din SUA, în tabăra adversarilor ei de dreapta. N-avea cine. Corul (la care a participat și tov. Florin Iaru, admirator al virtuților fascismului) era prea ocupat cu felicitarea reciprocă: toți erau mai deștepți decât „ologii mintali” care participă la ori sunt doar interesați de Noua Republică.

4. Este foarte interesant că persoanele publice care se revendică de la dreapta trebuie mereu să se apere mereu pentru rătăcirile din tinerețe, în timp ce stângiștii sunt cu totul scutiți de asemenea inconveniențe, chiar și atunci când își proclamă cu nonșalanță preferințele criminale, așa cum se întâmplă în cazul grupului Pudel Atac.

A fi sau a fi fost de stânga e ceva normal. A fi sau a fi fost la stânga stângii e de înţeles. A fi sau a fi fost la dreapta impune justificări. A fi sau a fi fost la dreapta dreptei descalifică pe vecie. (Jean Sevillia)

[Presupunem de dragul discuției că Mișcarea Legionară a fost de extremă dreaptă – realitatea este alta.]

5. Domnul Antonesei moderează dezbateri organizate de Critic Atac (cunoscătorii îi spun Pudel Atac/ Stânga Caviar/ Crize și atacuri etc.), un pseudo-think tank românesc filială a Friedrich Ebert Stiftung, promotor al unei ideologii roșii ce variază de la socialism hard la comunism și anarhism, și n-are nici o greață. Răspunde la anchete Critic Atac despre Muzeul Comunismului și este citat aprobator de aceiași bolșevici. Nici o problemă, dar în aceste condiții este ridicol să mai fie deranjat și alarmat de trecutul lui Mihail Neamțu.

Când partenerul tău de discuții este Vasile Ernu, anti-anticomunistul sovietic par excellence pe al cărui site se face apologia ideologiei comuniste și apar traduceri din Jean Baudrillard în care se proclamă satisfacții față de prăbușirea Turnurilor Gemene la 11 septembrie*, nu mai ai căderea de a mai deschide gura pe tema trecutului altora.

Să încheiem cu un alt fragment din articolul lui Mihail Neamțu mai sus menționat.

Până una-alta, sectoare importante ale vieții publice din România sunt conduse și astăzi de nomenclaturiști care nu și-au renegat apartenența la vechiul sistem de control și represiune totalitară; foști profesori de marxism convertiți – fără metanoia – în vigilenți activiști. La douăzeci de ani după 1989, principalul partid de opoziție are prea puțini aderenți care să fi acceptat condamnarea deschisă a comunismului drept un regim ilegitim și criminal.

Câtă vreme asasinii din timpul Revoluției anticomuniste se plimbă liberi pe străzi ori trăiesc în vile de protocol (cum a fost în cazul lui Paul Niculescu-Mizil), rămâne obscenă și profund viciată orice acuzație adusă unor adolescenți pentru vraja trăită în fața unor figuri iocnice precum Petre Țuțea (1902-1991) sau Dumitru Stăniloaei (1903-1993). Cât de stricat poate fi sufletul omului care îi arată cruzimea unui licean cu caș la gură, în schimb descoperă blândețea și spiritul umanitar în fața unui aparatcik nepocăit și îmbătrânit în rele?

* Jean Baudrillard, în propriile lui cuvinte, pe site-ul finanțat de statul german prin intermediul Friedrich Ebert Stiftung, PudelAtac.ro:

Că am visat la acest eveniment, că întreaga lume a visat la el, pentru că nimeni nu poate să nu viseze la distrugerea oricărei puteri devenite într-atât de hegemonice, este un fapt inacceptabil pentru conștiinţa morală occidentală, dar e tot un fapt, reflectat cum nu se poate mai exact de patetica violenţă a tuturor discursurilor care doresc să-l șteargă de pe faţa pământului.

În ultimă instanţă, ei [teroriștii Al Qaeda conduși de Osama bin Laden n.r.] l-au dus la îndeplinire, dar noi suntem cei care l-am dorit. Dacă nu ţinem cont de asta, evenimentul își pierde orice dimensiune simbolică, devenind un simplu accident, un act pur arbitrar, fantasmagoria ucigașă a unor fanatici, pe care ar fi suficient să-i suprimăm. Ori, noi știm prea bine că nu-i așa. De-aici și tot acest delir contra-fobic al exorcizării răului: pentru că, asemenea oricărui obscur obiect al dorinţei, acesta se află în același timp aici și pretutindeni.

În lipsa acestei complicităţi profunde, evenimentul n-ar fi avut răsunetul pe care l-a avut, iar teroriștii, în strategia lor simbolică, știu cu siguranţă că pot conta pe această complicitate nemărturisită, care depășește cu mult ura nutrită faţă de puterea mondială dominantă de cei dezmoșteniţi și exploataţi, de cei rămași pe partea greșită a acestei ordini mondiale. Această dorinţă malefică se ascunde chiar la sânul celor care se-nfruptă din bogăţiile ei și-i culeg beneficiile. Din fericire, alergia faţă de orice ordine definitivă, faţă de orice putere definitivă este universală și, în gemelitatea lor, cele două turnuri ale World Trade Center reprezentau încarnarea ei perfectă.

Asta nu-l mai tulbură pe Liviu Antonesei. Probabil îi place.