Textul din pagina Realităţii.net:

“Deşi joi părea că îşi va reveni, Maricica Hahaianu a intrat, vineri dimineaţă, în comă ireversibilă. Părinţii femeii ar fi trebui să hotărască deconectarea ei de la aparate, dar pentru că nu au fost prezenţi, legea italiană cere ca într-un astfel de caz, decesul să fie declarat de o comisie”.

Maricica a părăsit această lume pentru că nu a avut noroc. Ea nu era alături de soţ şi de copil, lăsaţi în ţară deoarece lucra la Roma; şi nimeni nu s-a gândit să-i trimită să o vadă, să-şi ia rămas bun. Era fără noroc încă dinainte de a-l întâlni pe aducătorul morţii, ea nu putea să pretindă un tratament normal din partea unui aşa-zis bărbat aflat la coada la metrou, nu, el, Alessio Burtone, dădea pe dinafară de prea mult ego. Când i-a reproşat comportamentul, Burtone (Burtamare pe româneşte), i-a aplicat un pumn care a trântit-o de caldarâm lovindu-se groaznic la cap. Ea nu a avut noroc şi pentru că trecătorii supercivilizaţi din staţia de metrou Anagnina au ocolit corpul căzut şi nu i-au acordat măcar o privire timp de mai bine de un minut. Maricica nu a avut noroc nici măcar înainte de a fi lovită, Burtone a scuipat-o, aşa cum scuipi ceva murdar, sau aşa cum ai văzut pe alţii că scuipă. Ea nu a avut noroc, a trăit doar 32 de ani, Burtone are 20, dar va mai trăi cu siguranţă mult mai mult decât victima sa. Va fi poate încarcerat pentru vreo zece ani, apoi, după doar 7-8 se va prezenta la o comisie care va înţelege că a fost doar un moment nefericit din viaţa unui cetăţean al Republicii Italiene şi îi va acorda libertatea. Precum a făcut-o (mă rog, l-a trimis în arest la domiciliu), onorabilul slujbaş al Justiţiei cu titlul de GIP (Giudice per le Indagini Preliminari – Judecător pentru Cercetări Preliminare). Maricica nu a avut norocul de a beneficia de minunea dorită de primarul Romei, Gianni Alemanno care a deplâns amorţeala, indiferenţa şi lipsa de suflet a celor care treceau pe lângă corpul căzut al femeii. Ea nu a avut norocul să nu-i provoace supărarea pe care-a resimte acum Alessio Burtone, al cărui avocat stoarce lacrimi de crocodil de la telespectatorii canalelor de ştiri spunând despre clientul său că “este într-o stare de şoc şi îi este teamă de inchisoare”. Maricica nu a avut şansa – dacă ar fi trăit – să-i audă pledoaria în instanţă a acestui avocat, în care ar fi utilizat toate mijloacele de a demonstra că agresorul a avut doar o vină, iar ea, victima, mult mai multe. Că l-a provocat, că i-a produs un spasm al gurii care s-a forţat sa scoată un scuipat pe măsură dezgustului faţă de o femeie faţă de care se credea superior. Burtone chiar a susţinut că a lovit-o în legitimă apărare, după care a plecat liniştit, fără grabă. Se ştie doar că apărarea perfectă este atacul. Că a fost nevoit să se murdărească pe mână care s-a trasformat în pumn ca s-o lovească, după ce femeia ripostase la scuipat. Că, mă rog, toată lumea înţelege, unei infirmiere de 32 de ani i se pot întâmpla astfel de lucruri pentru că nu stă în banca ei, pentru că vrea să existe şi să fie respectată. Doamne, ce pledoarie frumoasă ar fi susţinut! Acum, l’onorevole-onorabilul Fabrizio Gallo (Fabrizio Cocoş, nume ca lumea pentru un avocat bătăios), îşi construieşte mai multe scenarii pentru pledoaria post-mortem a Maricicăi. El speră că la autopsie să se găsească un ceva, un mic anevrism nedecelat, vreo maladie estică, poate un virus valahicus, poate un platfus, o unghie deformată, o zgârietură din copilărie care a recidivat la scăderea temperaturii din luna octombrie 2010.

Da, Maricica Hahaianu nu a avut noroc. Nici măcar norocul de a duce o existenţă amărâtă ca să-i îngrijească pe bolnavii din spitalul din capitala Italiei, să îi ajute sau să le facă o viaţă mai bună. Cosa e diventata l’Italia?, se întreabă Beppe Grillo: nici cei care o iubesc nu pot răspunde în acest caz.