Textul integral al prelegeriii domnului Mihail Neamtu il puteti gasi in Antiteze
În aceasta prelegere doresc sa sustin urmatorul punct de vedere: oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se afla respectul viu si sincer pentru „Civilizatia Decalogului”. Ma refer aici la Europa fundamentelor morale nascute din confluenta traditiilor iudeo-crestine, în dialog cu valorile juridice si aspiratiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fara Atena (i.e., curajul interogatiei critice), în absenta Romei (i.e., exigenta dreptului) si, mai ales, lipsiti de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastra despre om s-ar subrezi iremediabil.
A fi de centru-dreapta sta sau cade împreuna cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spatiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept si separatia puterilor, critica asistentialismului, încurajarea pietei libere, nevoia de prudenta si rationalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viata si proprietate, demnitatea individuala în contrast cu pulsiunile colectivitatii — toate aceste valori fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice si capabile de înnoire. Chiar daca nu esti un mic antreprenor, nu ai sanse sa devii un bancher bogat sau nu speri sa derulezi afacerile unei mega-corporatii, având totusi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxarii excesive si a surplusului de reglementari etatiste.
Un alt exemplu contra-intuitiv: nu esti mostenitorul pipei lui Mircea Eliade si totusi deplângi persecutia împotriva ultimilor fumatori care doresc sa-si consume, cu un riscuri medicale asumate, foaia de tutun. În acelasi fel, oricare ar fi optiunile noastre personale în materie de teologie ? ezitând poate între teism, deism, scepticism, agnosticism, sincretism sau o anume ortodoxie ?, ca oameni de dreapta recunoastem autonomia spiritului uman în raport cu materia. Refuzam determinismul rasial, biologic sau economic întrucât credem în potentialul ascuns al naturii si al persoanei umane. Pe cale de consecinta, s-ar cuveni sa fim favorabili sau, daca nu, atunci macar non-combativi fata de manifestarile sanatoase ale religiei traditionale (i.e., angajamentele care exclud violenta, incitarea la ura, isteria colectivista, etc.).
În sprijinul acestei afirmatii voi oferi mai întâi un argument contextual: crestinismul merita un loc în cetate, pentru ca ? fie ca vorbim despre Craiova mafiilor de camatari sau despre zonele interlope ale Bucurestiului ? strazile, scuarurile, trotuarele, parcurile si mai toate cartierele noastre sufera de anomie morala si individualism orb. Simtul comunitar si reactivitatea civica aproape au disparut. Sila de-a face lucruri împreuna devine uneori coplesitoare. Dupa cincizeci de ani de totalitarism ateu si alti douazeci de tranzitie incerta, nu doar canalele media, ci si institutiile publice, scolile sau chiar spitalele au fost invadate de cinism si gregaritate. Cadrele oficiale ale religiosului au ajuns contaminate de flagelul prostului gust. E un motiv în plus pentru a spune ca nu face nimanui rau redescoperirea Evangheliei în puritatea sa originara sau împlinirea celor zece porunci („sa nu ucizi”, „sa nu furi”, „sa nu depui marturie mincinoasa”, etc.).
Al doilea argument este strict principial si nu se refera doar la situatia României de astazi. De la bun început, crestinismul a avut o vocatie publica si un elan civilizator. Triada bine, adevar, frumos se armonizeaza printr-o tripla prezenta în cetate: actiune sociala, aspiratii metafizice si cultura estetica. Vorbim adesea despre virtutea prudentei, a dragostei, a cumpatarii, a independentei materiale, a filantropiei, a îndelungii-rabdari ? care sunt la fel de importante ca si existenta voluntarilor în cantinele sociale, în casele de batrâni si în scolile pentru copiii defavorizati. Acest chip al binelui vizibil se conjuga cu o cautare a adevarului, asumat prin interpretarea teologica a istoriei. Crestinismul are o metafizica exceptionala si o epistemologie proprie; tratatele patristice expun un mod unic de-a întelege fiinta lumii create, dar si o conceptualizare anume a cunoasterii de sine specifica omului cazut.
Prezenta facultatilor de teologie în marile universitati occidentale (cu exceptia trista a Frantei) indica relevanta bataliei pentru adevar. În sfârsit, gloria frumusetii este aparata de-o lunga traditie în arta si cultura: principalele muzee, sali de concerte sau pinacoteci ale lumii releva, în fiecare an, contributia crestinismului universal la consolidarea unei anume estetici: câmpul vizual est-european e inundat de fluxul cromatic al icoanelor lui Maxim Grecul sau Andrei Rubliov; partiturile muzicale ale Occidentului gazduiesc capodopere unice, de la psalmodia bizantina ori cântul gregorian pâna la Palestrina, Bach, Mozart sau minimalistul Arvo Pärt; nici bibliotecile n-au alungat înca poezia lui Roman Melodul (sec. VI), Dante (1265–1321), George Herbert (1593–1633), T.S. Eliot (1888–1965), Paul Claudel (1868–1955) sau Vasile Voiculescu (1884-1963).
E în firea lucrurilor ca binele, adevarul si frumosul sa nu-si puna lumina sub obroc.
