O mișcare inițiată și condusă de un consilier al președintelui nu este o mișcare „la firul ierbii”. Nu e o problemă, dar este bine să știm despre ce vorbim.

Ceaiurile americane reprezintă o mișcare de protest coagulată în jurul unor puncte clare, cum ar fi: protestul împotriva pachetului de stimulare, împotriva salvării băncilor și a pachetului de reforme în sănătate propuse de Obama și în jurul unor principii la fel de clare, cum ar fi: stat minimal, simplificarea sistemului de taxare, reducerea deficitului și un buget echilibrat. Participanții au organizat mii de întîlniri și mitinguri, zeci sau sute de site-uri, au avut parte de expunere TV, au strîns și au cheltuit cîteva zeci sau sute de milioane de $ (în funcție de sursă). În alegeri au promovat aceste idei și au susținut în general candidați republicani care au aderat la acestea și în unele locuri au susținut candidați independenți, cu rezultate amestecate. Rezultatul este că ideile promovate de ei au reprezentare în Congres și, într-o anumită măsură, în politicile susținute de Partidul Republican.

Albă ca Zăpada și-a făcut apariția în vara trecută ca o găselniță sociologică cu iz de strategie electorală (spre exemplu, posibil, a grăbit aruncarea lui Crin în brațele PSD), a prins la un public informat, pro-occidental, nemulțumit de viteza mică a reformelor, a determinat apariția în presă a unui șir de propuneri de înființare a unui partid populist în iarna trecută (inițiatorii, unii de centru-stînga, alții de centru-dreapta, erau uniți de ideea inființării unui partid „curat”, pe criterii de competență și moralitate). În ultimele șase luni Sebastian Lăzăroiu a preluat ințiativa și a propus-o alternativ ca mișcare de reformă în cadrul PD-L, ca o largă convenție a forțelor politice (care?) și civice de dreapta sau ca partid, concurent al PD-L pe segmentul electoral de dreapta. Mihail Neamțu propune coagularea unei mișcări (civice? politice? cu ambiții electorale imediate?) în jurul unui proiect constituțional pentru o Nouă Republică. Susținătorii însă par să fi reținut mai degrabă ideile populiste despre un partid nou, cu oameni noi, cinstiți și competenți, care să-și propună cîștigarea următoarelor alegeri și distrugerea partidelor actuale, considerate nereformabile. Un partid democratic nu își poate propune distrugerea celorlalte partide, iar reformarea întregii clase politice o poate promova doar o mișcare civică.

În 2008, PD-l a cîștigat 908 mandate de primar (din 3179), 11129 consilieri locali (din 40297), 14 presedinti de consiliu judetean (din 41), 458 consilieri judeteni (din 1393), 115 deputați și 51 de senatori. Adică 12675 de aleși. Numărul de candidați a fost mai mare, chiar dacă nu egal cu numărul locurilor disponibile – 45379.

Dar poate că Mișcarea Populară își propune să concureze doar pentru alegerile parlamentare și pentru primăriile cîtorva dintre orașele mari. Atunci poate desemna doar 137 de candidați cu vîrsta peste 33 de ani pentru Senat și 332 de candidați cu vîrsta peste 23 de ani pentru Camera Deputaților (dat fiind sistemul proporțional, probabil vor dori să desemneze candidați în toate colegiile) și cîțiva candidați pentru primăriile mari. La aceștia se adaugă staful local și de campanie și probabil 5-10 milioane € (strînși fără angajamente și compromisuri majore din partea lor) pentru deschidere de filiale, funcționare în următorul an și campanie.

Pe de altă parte, luînd în considerare reformele din ultimii ani și pachetele de legi posibil a fi promulgate în următorul an, legile importante de reformare a statului vor fi deja în bună măsură adoptate, iar banii și puterea se vor afla în următorul mandat într-o bună măsură în mîinile aleșilor locali. Așa că impactul legislativ va fi minor (mai ales dacă rezultatele electorale vor fi modeste), iar impactul în cadrul politicilor locale va fi ca și inexistent, fără primari și majorități în consilii locale.

În schimb, printr-un discurs rațional anti-PDL vor avea posibil surpriza de a reprezenta o șansă nesperată pentru o consolidare a USL. Vor putea rupe o parte din electoratul PDL, fără însă a-l putea valorifica eficient în alegeri. Hrănirea unor așteptări nerealiste va duce în cele din urmă, în cel mai bun caz la dezamăgiri electorale pentru membri și susținători și în cel mai rău la pierderea puterii de către dreapta românească (așa modestă cum este ea acum).

O variantă de compromis rezonabil ar fi poate, asemănător Ceaiurilor Americane, susținerea în general a candidaților PD-L și propunerea cîtorva candidați proprii pe listele PD-L. Dar aceasta ar însemna îngroparea securii războiului și s-ar putea să fie prea tîrziu pentru așa ceva.

Trebuie consemnat faptul că PD-L a permis în ultimul an discursul reformator și/sau dizident (în unele cazuri chiar foarte abraziv), iar personalități cu ambiții reformatoare au cîștigat reprezentare, chiar dacă nu majoritară, în conducerea partidului. Faptul că acum, în preajma campaniei electorale, iau măsuri mai drastice pentru asigurarea unității și disciplinei interne nu cred că trebuie să fie considerat definitoriu pentru o presupusă linie antireformistă. Este dimpotrivă un calcul pragmatic perfect justificat, pentru că un partid măcinat de inițiative, fie ele cît de onorabile, dar divergente, nu ar performa în alegeri.

O astfel de mișcare cu ambiții electorale imediate și divergente față de PD-L ar putea constitui diferența necesară pentru o revenire a PSD la putere. With a vengeance.