Seria de filme propagandistice apărute recent sub „înaltul patronaj” al lui Dodon, președintele socialist al R. Moldova, reabilitează o marotă mai veche a propagandei sovietice – „multiculturalismul” așa zisului popor moldovenesc. Mai puțin întemeiat istoric, și mai mult un instrument ideologic, multiculturalismul îmbracă haina, atrăgătoare pentru destui rătăciți, a conformității cu niște valori occidentale doar pentru prestigiul originii lor…geografice.

Pe de altă parte, orice om familiarizat cu un dram de știință istorică, înțelege că acest termen de „multiculturalism”, și mai ales conținutul său, trebuie folosit cu grijă, precauție și ceva lămîie: multiculturalismul sună și este anacronic atunci cînd e aplicat unor spații temporale ca Evul mediu și cea mai bună parte din modernitate. Aceste epoci erau caracterizate mai degrabă de realitatea segregării etnice, calată la rîndul ei pe segregare confesională, deci a forța nota, vorbind despre un multiculturalism medieval într-un tîrg basarabean de secol XVI, așa cum sugerează aceste producții cinematografice, dincolo de o simplă suprapunere mecanică de identități, este inadecvat istoric și pînă la urmă fals.

Totuși, interiorizînd această experiență istorică, declar că nu am nicio problemă să accept realitatea factuală, istorică, demografică a conviețuirii mai multor etnii și confesiuni într-un spațiu (geo)politic și istoric ca cel al Basarabiei. Vorba aceea, de-a lungul veacurilor, pe lîngă români au locuit în Basarabia diverse alte neamuri, de diverse confesiuni: de la polonezi, armeni, ucraineni la ruși, bulgari, evrei, găgăuzi, etc, etc. Cînd multiculturalismul este prezentat și înțeles ca un fapt istoric și demografic, ca o conviețuire în paralel a identităților nu am, și nu cred că cineva ar avea sau ar trebui să aibă ceva de comentat sau să meargă contra unei evidențe – da, Basarabia a fost un spațiu de intersecție, și prin asta un spațiu multicultural.

Ceea ce nu se poate accepta, în schimb, este transformarea zisului multiculturalism din fapt istoric și demografic în ideologie. Care se insinuează în felul următor: pentru că am fi multiculturali, pică un alt fapt istoric, cultural, identitar – că moldovenii sunt români. Suntem, așadar, atît de multiculturali, aici în R. Moldova, încît:

1. fie moldovenii nu sunt români, pentru că identitatea lor s-ar fi diluat atît de mult în acest bazin multicultural, care pe de altă parte nu a diluat nicicum profilul identitar/istoric/cultural/lingvistic al non-moldovenilor: ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, etc, etc, și ferească Dumnezeu să le fie negată identitatea și „specificul”,
2. fie nici nu mai contează că/dacă moldovenii sunt români, pentru că oricum suntem „multiculturali”, de ce să ne mai punem problema identității, care pe de altă parte continuă să fie valabilă pentru profilul identitar/istoric/cultural/lingvistic al non-moldovenilor: ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, etc, etc.

Aceștia din urmă continuă să fie ceea ce sunt în cadrul comunității multiculturale, de altfel, anume profilul lor minoritar și conferă „multiculturalism” societății. Slavă Domnului de găgăuzi și bulgari, altfel nu ne-am califica pentru o adevărată societate multiculturală europeană! Moldovenii în schimb nu sunt neapărat români, pentru că asta înseamnă naționalism…

Paralela, asemănarea cu societățile occidentale, în special franceză sau britanică, germană nu mai zic, sunt flagrante. Poporul R. Moldova, ca și alte popoare, trebuie să fie multicultural pentru a nu fi ceea ce este în majoritatea lui: în speță român.

Cînd multiculturalismul se transformă dintr-un fapt mecanic, o evidență, o constatare de bun simț, o realitate, în chimia dizolvantă a unei ideologii, el nu mai poate fi acceptat ca o simplă inocență.

Astfel că pentru R. Moldova, dacă unii vor să păstreze cu adevărat caracterul multicultural al societății, ar face bine să lase lucrurile așa cum sunt, să decurgă cu naturalețea istorică cu care decurg și de care le e frică: lăsați moldovenii, prin copiii și nepoții lor să redescopere că aparțin de o limbă, o tradiție, o cultură, o expresie firească românească, prin școală și prin libertatea accesului la informație, mișcare, dialog, confruntare de idei, iar stimatele minorități să se îngrijească mai puțin de cum se numește limba pe care o vorbesc moldovenii, dacă sunt sau nu români, și mai mult de cultivarea propriei limbi și culturi: ruse, ucrainești, bulgare, găgăuze, etc, etc. Abia atunci vom zice că trăim într-o societate cu adevărat multiculturală, de facto, și nu o farsă ideologiza(n)tă.