Această serie de articole a fost scrisă de Olavo de Carvalho în 2010, înaintea alegerilor prezidenţiale din Brazilia.

Veţi vedea de ce seria despre militantism este importantă pentru dreapta românească, deşi nu vorbeşte de România, ci de o ţară aflată la antipozi.
Dreapta românească – despre care sperăm cu toţii să se definească politic, să fie o dreaptă adevărată, curajoasă, principială, lucidă – va trebui să înţeleagă bine cu ce se confruntă în lupta politică, să renunţe la iluzii.

Stânga nu e nicidecum „o dreaptă în oglindă”, o forţă politică de aceeaşi natură cu dreapta, de care diferă doar ca doctrină.

Stânga, în cazul României, e o caracatiţă uriaşă provenită din regimul comunist, ilegitim şi criminal, caracatiţă care nu se mulţumeşte decât cu puterea absolută, Partidul-Stat. Ea e obişnuită să deţină controlul asupra instituţiilor Statului, economiei, politicii, mass-mediei. Reacţionează violent şi agresiv chiar şi numai la ideea de a pierde parţial acest control – e şi explicabil, ceea ce ar pierde este enorm, bani, putere, privileii, dar, mai ales în ultimul timp, se conturează şi perspectiva puşcăriei, întrucât imperiul construit de stânga de atâtea decenii e constituit din crime şi din fraude, iar Băsescu a reuşit să facă în aşa fel încât justiţia să înceapă să funcţioneze chiar şi în privinţa unor infractori care se credeau mai presus de lege.

În cazul Braziliei, stânga e tot o caracatiţă, revoluţionară, în curs de a instaura comunismul, dar se comportă foarte asemănător tovarăşei ei din România. Nu se mulţumeşte cu altceva decât controlul total asupra societăţii, nu se supune, decât aparent, jocului democratic, urmăreşte, de fapt, o preluare ireversibilă a ţării. Nu acceptă alternanţa la guvernare, decât tactic, până se vede la putere. Ca şi în România, în Brazilia, caracatiţa stângii are conexiunile ei mafiote, crimele ei nelustrate din trecut – când acţiona mai ales prin terorism, la comandă sovieto-cubaneză – precum şi enorme afaceri de corupţie. Militanţi ei sunt extrem de bine antrenaţi şi dresaţi ideologic în tehnica revoluţionară de tip gramscist, care se bazează în cea mai mare măsură pe cucerirea, în primul rând, a hegemoniei culturale, ocupând tot mai mult spaţiu în discursul public, mass media, educaţie, Biserică, biblioteci.

Din acest motiv, nici în România, nici în Brazilia, lupta politică nu se duce numai la nivel de competiţie electorală. Obiectivul acestei lupte nu este doar obţinerea unor funcţii politice nominale. Dreapta nu trebuie să se bazeze doar pe electoratul volatil pe care îl cheamă s-o sprijine din 4 în 4 ani. Are şi ea nevoie de militanţi, cultivaţi, pregătiţi şi motivaţi. Pentru că stânga are militanţi, armate de trepăduşi, agitatori, propagandişti, răspândaci, activişti, care ştiu să se infiltreze în toate instituţiile Statului şi nu vor altceva decât controlul total al societăţii, de la cultură, până la economie – toate aceste domenii constituind, din punctul de vedere al stângii, câmpul de bătaie al luptei politice.

Din păcate, deocamdată, dreapta pare să înţeleagă prin „luptă politică” numai activităţile legate de alegeri.

Dacă lucrurile rămân aşa, dreapta va fi condamnată să fie mereu „învinsă de Securitate” – şi chiar dacă câştigă, oficial, alegeri, să nu poată guverna, din cauza sabotajului militanţilor stângii, sau să se transforme în marionetă a stângii – întâi să judece şi să vorbească în termenii stângii, apoi să guverneze cum vrea stânga.

Anca Cernea

Nevoia de militantism

Olavo de Carvalho

Uneori mă întreb dacă în „opoziţia” din Brazilia o mai fi rămas cineva care să aibă vreo idee, fie şi aproximativă, despre ce înseamnă politica. Toţi par să creadă că înseamnă marketing, înseamnă relaţii publice, înseamnă economie, înseamnă management, înseamnă disputare de funcţii, că este „etică” (indiferent ce o mai fi şi asta) sau, în cea mai nebunească dintre ipoteze, că este „luptă de idei.” În rândul elitei de stânga, toată lumea a înţeles deja de acum patruzeci de ani că politica este cucerirea şi exercitarea puterii, şi că puterea nu înseamnă altceva decât determinarea cursului acţiunilor altora. Puterea înseamnă a-i face pe alţii să te asculte.

Niciodată nu am întâlnit vreun om politic „de dreapta” care să fi înţeles acest lucru. Toţi folosesc cuvântul „putere” ca sinonim pentru „guvernare” şi îşi închipuie că vor avea puterea atunci când vor ajunge la guvernare. Tocmai de aceea nu ajung niciodată. Dacă ajung, nu rămân acolo decât timpul necesar pentru ca cineva să-i dea la o parte sau să-i expună ridicolului. Dacă guvernarea ar însemna putere, nu ar exista niciodată revoluţii şi lovituri de Stat, care fac guvernele zdrenţe, pentru că au puterea de a o face, iar guvernul nu are puterea să le oprească. Nimeni nu ajunge la guvernare dacă nu are, mai înainte, puterea – puterea consolidată într-o masă disciplinată de militanţi, organizată şi antrenată să urmeze, cu minime fricţiuni, o linie de comandă.

De trei decenii le spun oamenilor politici de dreapta că electoratul nu este totuna cu militantismul, electoratul este o masă dispersată şi amorfă care intră în acţiune doar o dată la patru ani. Militantismul înseamnă a lupta zi de zi, a-ţi dedica viaţa obiectivelor indicate de conducere. Cel care a descoperit asta a fost Jean Calvin, în Elveţia reformată, şi, de atunci, formula a fost consacrată ca mecanismul esenţial, dacă nu unic, al politicii moderne. Dar nu ajută nicio explicaţie: cu toţii continuă să investească totul în efortul de a câştiga voturi, nimic în formarea şi instruirea de militanţi. Nu învaţă – şi probabil nu vor învăţa niciodată – lecţia PT (Partidul Muncitoresc, n.t.), care, în deceniile sale timpurii, a ştiut să-şi amâne şi să-şi sacrifice politica electorală pentru un interes mai mare, să-şi creeze şi şă-şi menţină unit militantismul.

Conducerea stângistă a înţeles adevărata natură a puterii pentru că era exclusă din viaţa oficială. Ştia că singura ei şansă era aceea de a crea o putere în afara funcţiilor publice, o putere capabilă de a înfricoşa sistemul oficial şi de a-l plia conform intereselor sale, chiar împotriva literei şi spiritului legilor în vigoare. Tactica „mişcărilor sociale” care inventează drepturi inexistente şi le impun întregii societăţi, chiar înainte de a le fi consacrat în legi, demonstrează aceasta în modul cel mai evident: puterea efectivă e mai importantă decât puterea oficială.

În rândul „dreptei”, mitul şi atracţia guvernării îşi păstrează toată forţa de seducţie: să câştigi alegeri, să ocupi funcţii înalte, să iscăleşti decrete, chiar fără să ştii dacă vor fi respectate, pare a fi aici esenţa politicii, ca şi cum toată puterea ar consta în structura nominală a administraţiei de stat. La ce bun să fie ales un guvernator, sau un preşedinte, dacă masa de militanţi ai celeilalte părţi este infiltrată peste tot şi, cât ai pocni din degete, va transforma administraţia publică într-o maşină de boicot şi insubordonare? E mai important să comanzi administraţia din afară decât să străluceşti în interiorul guvernului, fără puterea de a comanda.

Militantismul, la rândul său, nu se creează peste noapte. El începe cu cercuri foarte mici de intelectuali, care, timp de ani de zile, nu fac nimic altceva decât să discute şi să discute, analizând zi de zi, cu o meticulozitate obsesivă, o conjunctură politică în care nu au nici cea mai mică putere de a interveni. Din această interminabilă dezbatere a lor răsar, treptat, anumite moduri de a gândi şi de a vorbi, care, consolidate şi simplificate în scheme repetitive, devin spontan limbajul nemulţumiţilor în general. Atunci când aceştia acceptă limbajul nucleului intelectual ca expresie a plângerilor lor (oricât de inadecvat ar fi, în mod obiectiv, acest limbaj), atunci începe formarea militantismului propriu-zis. La început, iniţiativele lor pot apărea deplasate şi puerile, dar ele nu au scopul de a obţine nici un rezultat obiectiv: ele sunt doar acţiune în sine, care vizează consolidarea militantismului. Acest lucru este atât de important, atât de vital, încât orice mişcare politică serioasă trebuie să înceapă să sacrifice alegeri şi poziţii idolului solidarităţii militante.

Dreapta nu are militanţi, desigur, pentru că nu înţelege funcţia intelectualilor. Vrea să-i folosească doar de decor, pe post de redactori de publicitate, sau editori de stil pentru discursul de afaceri. Nu înţeleg că analiza situaţiei, revizuirea strategiilor, auto-examinarea şi căutarea constantă a cheilor unităţii mişcării trebuie să fie activităţi zilnice, neobosite, stăruitoare. Aceasta este, prin excelenţă, funcţia „intelectualilor organici”. Fără ea nu există militantism, şi, fără militantism, nici măcar nu are rost câştigarea alegerilor.

Întrebaţi-l pe Fernando Collor (un soi de Emil Constantinescu al Braziliei, n.t.).

Diário do Comércio, 5 iulie 2010

traducere de Anca Cernea