O faclie de paste Leiba Zibal -de- Ion Luca Caragiale – In lectura actorului Victor Rebengiuc -(07:01min)-

Asculta mai multe audio traditionala

Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă subt umbrarul de dinaintea dughenii, aşteptând dilijenţa, care trebuia să fi sosit de mult; e o întârziere de aproape un ceas.

Este lungă şi nu prea veselă istoria vieţii lui Zibal; dar aşa cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe rând una câte una fazele ei mai însemnate…

Precupeţ, vânzător de mărunţişuri, samsar, câteodată şi mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor şi ştergător de pete într-o ulicioară tristă din Ieşi – toate le încercase după accidentul care-l făcuse să-şi piarză locul de băiat într-o mare dughiană de vinaţuri. Doi hamali coborâseră în beci un boloboc sub privigherea băiatului Zibal. O neînţelegere se ivi între dânşii la împărţeala câştigului. Unul din ei luă un crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână şi lovi în frunte pe tovarăşul său, care căzu ameţit şi plin de sânge la pământ.

Băiatul, văzând sălbătăcia, dete un ţipăt de alarmă, dar mizerabilul se repezi să iasă din ogradă şi, trecând pe lângă băiat, ridică mâna asupră-i… Zibal pică leşinat de spaimă. După o zăcere de câteva luni când se întoarse la stăpân, locul lui era ocupat.

Atunci începu lupta grea pentru viaţă, care se îngreună şi mai tare prin căsătoria cu Sura… Răbdarea însă osteneşte soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, şi hanul rămase lui Zibal, care urmă negoţul pe seama lui.

Aci se află el acuma de cinci ani.

Are strânsă o avere bunicică în bani şi vinaţuri bune, îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a scăpat Leiba, dar sunt toţi bolnavi, şi el şi femeia şi copilul – friguri de baltă.

… Şi oamenii sunt răi şi pricinaşi în Podeni!… Ocări… batjocuri… suduituri… acuzări de otrăvire prin vitriol… Dar ameninţările!

Ameninţarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină uşor decât chiar lovitura. Ceea ce munceşte acum pe Leiba mai mult decât tremurătura frigurilor este o ameninţare.

„A! goi ticălos!” gândeşte el oftând.

Ticălosul este badea Gheorghe – pe unde o fi! – un om cu care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută.

Gheorghe venise într-o dimineaţă de toamnă la han, obosit de drum; ieşea din spital – zicea – şi căuta de lucru. Hangiul l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a arătat a fi om prea brutal şi prea ursuz… suduia mereu şi mormăia singur prin ogradă. Era o slugă rea, leneş şi obraznic… şi fura.

Într-o zi a ameninţat pe balabusta îngreunată, care-l ocărâse cu drept cuvânt, s-o lovească în pântece… altădată a asmuţit un câine asupra lui Ştrul cel mic.

Leiba i-a făcut numaidecât socoteala şi l-a trimis. Dar Gheorghe nu voia să se ducă; el pretindea cu violenţă că s-a fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în deal la primărie să ceară vătăşei ca să-l alunge.

Gheorghe a vârât repede mâna în sân strigând: „Iudă!” şi a voit să se năpustească asupra stăpânului.

Din nenorocire, sosea atunci o haraba încărcată cu muşterii. Gheorghe a început să rânjească zicând:

„Ce te-ai spăriet, coane Leiba?… Iacă mă duc”.

Şi apropiindu-se crunt, peste tarabă, de Leiba, care se dete cât putu înapoi, îi şopti:

„Să mă aştepţi în noaptea Paştelui, să ciocnim ouă roşii, jupâne… Să ştii că ţi-am făcut şi eu socoteala!”

Atunci intrară muşterii în dughiană.

„Să ne vedem sănătoşi la înviere, coane Leiba!” adăogă Gheorghe depărtându-se.

Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunţe pe ameninţător, cerând să fie păzit. Subprefectul, un tânăr foarte vesel, a primit întâi peşcheşul „modest” adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos şi să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a înţelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe de sat şi chiar de şosea. Dar subprefectul, cu un aer mai serios, l-a povăţuit să fie cuminte; nici să nu mai pomenească de aşa ceva, ca să nu deştepte în adevăr, într-un sat unde oamenii sunt răi şi săraci, pofte de călcare.

Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe un pomojnic[1] şi doi călăraşi: era bănuit pentru o pricină.

Ce bine era să-l fi mai răbdat Leiba măcar până la sosirea acestor oameni!… Dar Gheorghe era acum cine ştie unde…

Deşi asta se petrecuse de mult, totuşi, în mintea omului prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui Gheorghe, a mişcării lui vrând să scoată ceva din sân şi a cuvintelor lui ameninţătoare. Cum se deştepta aşa de limpede acea amintire?

Era Sâmbăta Paştelui.

Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi chilometri printre bălţi, se auzeau clopotele bisericii… Şi se aude aşa de ciudat când ai friguri: aci foarte tare, aci aproape deloc… Noaptea care venea era noaptea Paştelui; scadenţa făgăduielii lui Gheorghe…

„Dar poate că l-au prins până acuma!”

…Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar până la câştiu[2] viitor. Cu capitalul lui se poate deschide un negoţ frumos în Ieşi… În târg, Leiba să fie sănătos, o să şază aproape de comisie… O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe sergent… Cine plăteşte bine este bine păzit.

Într-un târg aşa mare, noaptea e zgomot şi lumină, nu întuneric şi tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un han în Ieşi, – acolo în colţ, ce loc bun pentru o dughiană – un han unde toată noaptea cântă fetele la Café Chantan. Ce viaţă zgomotoasă şi veselă! Acolo găseşti la orice ceas, zi şi noapte, pe domnul comisar cu fetele şi cu alţi poreţi[3].

Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de când cu drumul-de-fier, care ocoleşte foarte pe departe mlaştinele, gheşeftul scade mereu?…

„Leibă, strigă Sura din-năuntru, soseşte dilijenţa, s-aud zurgălăii.”

Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părţi de dealuri păduroase. În partea despre miazăzi mai cufundat, se adună, din şipotele ce izvorăsc de sub dealuri, nişte băltaie adânci, deasupra cărora se ridică ca nişte perii stufişuri de rogoz. Între partea băltoasă şi partea mai ridicată despre miază-noapte, în mijlocul văii, stă hanul lui Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică cetăţuie; deşi terenul e mlăştinos, hanul are zidurile şi beciurile bine uscate.

La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, întinzându-şi membrele obosite; el cată lung în zare către răsărit; nici pomeneală de dilijenţa.

„Nu vine; ţi s-o fi părut…” răspunde el balabustei, şi se lasă iarăşi jos.

Foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă şi-şi aşează pe dânsele capul, care-i arde tare.

La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă faţa mlaştinelor, o moliciune plăcută coprinse nervii omului, şi gândul începu să depene pe fusul conştiinţei bolnave mai rar, tot mai rar şi înmuind treptat formele şi colorile închipuirilor…

Gheorghe… Noaptea Paştelui… Tâlhari… Ieşii… O crâşmă în miezul târgului… O dughiană veselă, care merge bine… Sănătatea.

Şi aţipi…

…Sura lipseşte cu copilul de mult d-acasă.

Leiba iese în uşa dughienii să se uite în calea ei.

Pe uliţa mare e o circulaţie vie, o neîntreruptă fâşiitură de roate pe răzoare[4], acompaniată de ciocăniturile ritmate ale trapătului de potcoave pe luciul asfaltului.

Deodată însă circulaţia se opreşte, şi dinspre Copou se văd venind o grămadă de oameni, gesticulând şi strigând foarte mişcaţi.

Mulţimea pare că escortează pe cineva: militari, o streajă şi fel de fel de public. La toate uşile dughienelor se înghesuiesc privitorii curioşi.

„Aha! gândeşte Leiba, a pus mâna pe un tâlhar!”

Cortejul se apropie. Sura se dezlipeşte din mulţime şi urcă lângă Leiba pe treptele crâşmii.

„Ce e, Sură? întrebă el.

– E un nebun scăpat de la Golia.

– Să închidem dughiana, să nu dee peste noi.

– E legat acuma; dar adineaori scăpase. S-a bătut cu toţi soldaţii..» Pe un jidan, pe care un goi răutăcios din mulţime l-a îmbrâncit peste nebun, nebunul l-a muşcat de obraz.”

Leiba de pe trepte vede bine; cu o treapta mai jos priveşte Sura cu copilul în braţe.

Este în adevăr un nebun furios pe care-l ţin câte doi oameni de fiecare parte; pumnii sunt strâns legaţi unul peste altul cu o curea tare. E un om cu o cherestea uriaşă: un cap ca de laur, părul negru, des, barba şi mustăţile aspre şi împâslite. Prin cămaşa-i, sfâşiată de luptă, se vede pieptul lat, acoperit ca şi capul de un stuf de păr. E cu picioarele goale; gura i-e plină de sânge şi stupeşte mereu firele pe care le-a smuls cu dinţii din barba jidanului.

Toata lumea s-a oprit… De ce?

Jandarmii dezleagă mâinile nebunului.

Mulţimea se dă într-o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă un ocol cu ochii şi-şi opreşte privirile care ard spre uşa lui Zibal; scrâşneşte din dinţi, se repede ţintă pe cele trei trepte, şi într-o clipă, apucând în palma dreaptă capul copilului, în cea stânga pe al Surei, le izbeşte pe unul de altul cu atâta putere că le confundă ca pe nişte ouă moi…

Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate compara, la întâlnirea celor două titve smăcinate una pe alta.

Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o nemăsurată înălţime, dete să ţipe: „O lume întreagă mă lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!”

Dar glasul mut nu se supuse voinţii.

„Scoală, jidane!” strigă cineva trosnind tare cu o nuia pe masă.

„- Proastă glumă! zice Sura din pragul crâşmei; să sparii omul din somn, ţărănoi mijic!”

Leiba sări drept în picioare.

„Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumeţul. Dormi la nămiez, ai?… Scoală că-ţi vin muşterii… soseşte harabaoa poştei”.

Şi, după prostul său obicei, care irita rău pe jidan, voi să apuce pe Zibal în braţe să-l gâdile.

„Lasă-mă în pace! strigă hangiul smucindu-se şi îmbrâncindu-l cu toată puterea. Nu vezi că sunt bolnav? Lasă-mă-n pace!”

Dilijenţa soseşte în sfârşit cu aproape trei ceasuri de întârziere. Sunt doi călători, care se aşează împreună cu conductorul, poftit de ei, la aceeaşi masă.

Din convorbirea călătorilor se lămurea bine împrejurarea. La tactul de mai sus al poştii, se întâmplase peste noapte o călcare cu omor în hanul unui jidov. Hangiul omorât ţinea şi schimbul cailor. Tâlharii îi furaseră, şi până să se găsească alţii în sat, călătorii curioşi putuseră cerceta în voie teatrul crimei.

Cinci victime. Dar amănuntele! Dacă nu s-ar fi găsit prădată, s-ar fi crezut că a fost o cruntă răzbunare, sau fapta nebuniei religioase. În anecdotele despre sectarii iluminaţi, se povestesc câteodată executări de aşa absurdă sălbăticie.

Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri şi asculta aiurit.

Apoi urmă ceva, care trebuia neapărat să umple de respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenţi, unul în filosofie, altul în medicină; mergeau să petreacă în orăşelul lor natal. Între ei se încinse o înaltă dezbatere academică despre crimă şi cauzele ei, şi dacă trebuie să fim drepţi, medicinistul era mai bine preparat decât filosoful.

Atavismul… Alcoolismul cu urmările-i patologice… Viţiul de concepţie… Deformarea… Paludismul… Apoi nevroza! – Atâtea şi atâtea cuceriri ale ştiinţei moderne… Dar cazul de reversie!

Darwin… Haeckel… Lombroso…

La cazul de reversie conductorul face nişte ochi mari, în cari străluceşte o profundă admiraţie pentru cuceririle ştiinţei moderne.

„Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are braţele peste măsură lungi şi picioarele prea scurte, fruntea îngustă şi turtită, occiputul tare dezvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime şi bestialitate, bătătoare la ochii deprinşi; e un rudiment de om: e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reuşit să stea numai pe labele dinapoi şi să-şi ridice capul în sus, spre cer, cătră lumină!”.

La vârsta de douăzeci de ani, după atâta emoţie, după o bună ospătare cu un vin aşa de bine născut şi aşa de bine crescut ca vinul lui Zibal, o frază de o nuanţă lirică, fie chiar din partea unui medicinist, şade bine.

Entuziastul tânăr, între Darwin şi Lombroso, găsise vreme să miroasă şi puţin Schopenhauer – „spre cer, cătră lumină!”

Zibal era departe de a fi priceput „luminoasa” teorie. Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se rostogoleau aşa de înalte vorbe, aşa de nobile subtilităţi de gândire.

Ceea ce pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai bine decât chiar conferenţiarul, era ilustraţia izbitoare a teoriei; cazul de reversie el îl cunoştea în carne şi oase; era portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai adineori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se redeştepta acum în spirit cu o perfectă palpabilitate până în cele mai neînsemnate amănunte.

Dilijenţa era departe. Leiba o urmărise cu privirile până ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele scăpătase şi el după coasta de la apus, şi seara începea să-mpăinjinească dulce formele din valea Podenilor.

Hangiul, posomorât, se puse să rumege în minte tot ce auzise… În tăcerea nopţii, pierduţi în întuneric, un bărbat, două femei şi doi copii fragezi, smulşi fără veste din braţele binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc şi jertfiţi unul câte unul… Ţipetele nebune ale copilului retezate de junghiul care-i despică pântecele… Gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiece gâlgâitură de sânge, o horcâială surdă… Şi cea din urmă jertfă, care, năucita într-un colţ, asistă la toate astea aşteptându-şi rândul… Procesul mai grozav decât execuţia, jidanul fără apărare în mâna goilor… ţestele prea slabe pentru mânile năprasnice ale nebunului de adineaori.

Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gândul tremurând repede. O scuturătură puternică îl apuca dintre spete; el intră cu pasul împleticit în gangul hanului.

Fără îndoială – gândeşte Sura – Leiba nu e bine deloc, e tare bolnav; Leiba are „idei la cap”… căci ce înţeles poate avea tot ce face el de câteva zile şi mai ales ce a făcut astăzi?

Crâşma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai când se isprăvea şabăsul. De trei ori au bătut muşterii în uşa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. La fiece bătaie, el a tresărit şi a oprit-o încet şi cu ochii sperioşi:

„Nu te mişca… nu voi să intre goi aici”.

El a trecut apoi sub gang şi s-a pus s-ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne. Tremură de nu se poate ţine pe picioare, şi nu vrea să se odihnească. Ce e mai îngrijitor decât toate, el, Leiba, la întrebările ei stăruitoare, a răspuns aspru şi a trimis-o să se culce poruncindu-i să stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea s-a împotrivit; dar aşa de scurt i-a repetat omul porunca, încât dânsa, cu toată obida, a trebuit să se supună, resemnându-se să amâne pentru mai târziu lămurirea acestor împrejurări.

Sura a stins lampa, s-a culcat şi acuma doarme alături de Ştrul.

Femeia avea dreptate… Leiba e în adevăr bolnav.

E noapte deplină. Zibal şade de mult pe pragul ce dă în gang şi ascultă…

Ce?

Zgomote nehotărâte vin din depărtare… Parcă sunt tropote de cai, bubuituri de mai înfundate, convorbiri misterioase şi agitate. O încordare înaltă a atenţiei ascute simţirea auzului în singurătatea nopţii; când ochiul e dezarmat şi neputincios, auzul pare că luptă să şi vază.

Dar nu e o părere… Pe drumul care abate din şosea încoace se aud venind paşi de cai. Zibal se scoală şi vrea să se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine închisă cu o bârnă grea d-a curmezişul, ale cărei căpătâie stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit sub papucul lui face o scârţâitură prea indiscretă. Zibal scoate picioarele din papuci şi rămâne în colţuni. Aşa, fără vreun zgomot apreţiabil de o ureche neprevenita, el merge la poarta gangului tocmai când călăreţii trec prin dreptul ei în pasul cailor. Dânşii vorbesc încet de tot, însă nu atâta încât Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe:

– „S-a culcat devreme…

– Dar dacă o fi plecat?

– I-o veni rândul aldată… Da’ eu aş fi vrut”…

Nu se mai poate înţelege nimica; oamenii aceia s-au prea depărtat.

De cine era vorba?… Cine să se fi culcat sau să fi plecat?… Cui o să-i vie rândul aldată?… Cine e acela care ar fi vrut altceva?… Şi ce altceva vrea acela?… Şi ce căutau pe drumul de lături – un drum pe care nu intră cineva decât anume ca să se abată la han?…

O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal…

„Să fie Gheorghe?”

Leiba simţi că i se sting puterile şi se aşeză la loc pe prag. Între frânturile de gânduri ce se rostogoleau în capul său, el nu putu prinde un gând întreg, o hotărâre… Aiurit, intră în dughiană, trase un chibrit, şi aprinse o lampă mică cu petrol.

E o idee de lumină; fitilul e aşa de jos lăsat încât flacăra stă ascunsă în interiorul capsulei de alamă; numai prin graţia maşinii apar de jur-împrejur nişte bendiţe verticale foarte subţiri de-o lumină aproape cu totul moartă… Dar este destul pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale dughienii… A! e cu mult mai mică deosebirea între soare şi cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta şi întunericul orb!

Ceasornicul ţăcănea în perete. Zgomotul acesta monoton supără pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna şi-i stinse mişcarea.

Gura lui era uscată. Îi era sete. Spăla un pahăruţ în cada cu trei picioare de lângă tărabă şi voi să-şi toarne rachiu bun dintr-un şip; dar gâtul şipului începu să clănţănească tare pe buzele paharului… Aceste sunete erau şi mai supărătoare. A doua încercare, cu toată voinţa lui de a-şi birui slăbiciunea nu avu mai mult succes.

Atunci, renunţă la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, şi înghiţi de câteva ori din şip. Puse după aceasta la loc şipul, care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se opri înecat de această impresie. Apoi luă lampa şi o puse pe firida ferestrii, care da în gang; pe poartă, pe paveaoa şi pe zidul din potrivă al gangului se zugrăviră nişte bande late de-o lumină cu prea puţin mai deasă decât o închipuire.

Zibal se aşeză iar pe prag întinzându-şi urechea la pândă…

Clopote în deal… Toacă pentru înviere… Care va să zică a trecut de miezul nopţii; ne apropiem de ziuă… A! dacă ar trece şi restul acestei lungi nopţi ca jumătatea întâia!

…O trosnitură de nisip strivit sub talpă! Dar el e în colţuni şi nici n-a mişcat măcar piciorul… A doua trosnitură… Mai multe… E desigur cineva afară, aci, foarte aproape. Leiba se scoală apăsându-şi pieptul cu mâna şi căutând să întoarcă înapoi un nod rebel ce i se ridică în gât.

…Sunt mai mulţi oameni afară… şi Gheorghe!…

Da, el e; da, a bătut în deal ceasul Învierii.

Vorbesc încet:

“- Dacă-ţi spun eu că doarme. Am văzut când a stins lumina.

– Mai bine; prindem cuibul întreg.

– Poarta o deschiz eu; îi ştiu meşteşugul? Să-i croim ferestruica… Bârna trece pe aici…”

Şi se simţiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanţa pe lemn…

Un sfredel mare se aude rozând ţesăturile uscate ale blănii bătrâne de stejar… Zibal are nevoie să se rezeme: el se sprijineşte în palma stângă pe poartă şi cu dreapta îşi acopere ochii.

Atunci, printr-un capriţiu neexplicabil al intimelor jocuri, se produse în urechea omului din-năuntru foarte tare şi lămurit:

„Leiba! soseşte dilijenţa!”

Era neîndoios glasul Surei… O caldă rază de speranţă… un moment de fericire… este iar un vis!… Dar Leiba îşi trage repede mâna stângă: vârful instrumentului, pătrunzând de partea asta, l-a înţepat în palmă.

A mai gândi la scăpare?… Absurd!

În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte dimensii ne-mai-închipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi mai mare, aşa de mare în sfârşit, încât în cadrul ei rotund, monstrul putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se petrecea în acel creier ieşea din sfera gândirii umane: viaţa se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporţii haotice.

…Lucrarea din afară urmează cu metoda şi stăruinţă. Leiba a văzut acuma de patru ori la rând dintele răsucit de oţel pătrunzând în partea lui şi trăgându-se înapoi afară.

„Amu, adu herestreul…” zise Gheorghe.

O limbă îngustă de herastrău trece prin borta întâia şi începe să ronţăie în mişcări dese şi regulate… Planul era uşor de înţeles: patru borte în patru unghiuri ale unui pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul pătratului s-a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi cu totul dezlipită de trupul întreg al lemnului, se trage-afară; prin golul rămas, o mână puternică se introduce, apucă bârna, o dă într-o parte şi… goii sunt la Leiba în casă.

Şi acelaşi sfredel, peste câteva minute, are să fie instrumentul casnei lui Zibal şi a tutulor ai lui… Doi gâzi or să ţină victima răstignită jos, şi Gheorghe, cu călcâiul pe pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune şi s-o ţintuiască pe loc!

O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se-nmuie din încheieturi şi încet se lăsă să cază în genunchi, ca o vită ce-şi pleacă sub lovitura din urmă grumazul, pătrunsă ca de acuma ea însăşi trebuie să se părăsească pe ea însăşi.

„Da! s-o ţintuiască pe loc!… gândi el pierdut… da! s-o ţintuiască pe loc!”

Şi rămase tâmp cu ochii holbaţi pe lumina de la fereastră… Câteva momente el stete astfel încremenit pe altă lume, dar deodată:

„Da, repetă el surâzând cu o clipire fioroasă; da! s-o ţintuiască pe loc!”

Se petrecu atunci în această fiinţă un fenomen ciudat, o complectă răsturnare; tremurătura lui se opri, abaterea dispăru şi figura-i descompusă de-o atât de îndelungata criză, luă o bizară seninătate. El se ridică drept, cu siguranţa unui om sănătos şi puternic, care merge la o ţintă lesne de ajuns.

O linie între cele două puncte superioare ale pătratului era pe sfârşite. Leiba se apropie curios să vază jocul uneltei. Surâsul său se caracteriza acum şi mai tare. Mişcă din cap, ca şi cum ar fi zis:

„Mai am încă vreme”.

Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta către care tinsese, şi începu lucrul între bortele inferioare.

„Mai sunt trei”, gândi Leiba, şi cu precauţia celui mai încercat vânător intră binişor în dughiană. Căută sub tarabă, luă ceva, ieşi înapoi cu acelaşi tact; ascunzând obiectul ce-l ţinea în mână, ca şi cum se temea de indiscreţia zidurilor, şi se duse în vârful deştelor la poartă.

Dar ceva grozav: lucrarea de afară s-a oprit cu desăvârşire… nu se mai simte nimic.

„Ce-i asta?… Să fi plecat?… S-a dus?” fulgera prin mintea omului dinăuntru. Şi la această închipuire, el îşi muşcă buza de jos, cuprins de-o nepomenită dezolare…

„Haha!” fusese o urâtă amăgire: lucrarea începe din nou, şi el se pune a o urmări cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărât, omul nostru era muncit de-o neînţeleasă dorinţă de a vedea lucrul cât mai degrabă sfârşit.

„Mai iute! gândi Leiba cu nerăbdare… mai iute!”

Acum se auzeau iar clopotele în deal.

„Mai iute, bre, ne-apucă ziua!” zise un glas de afară îmboldit parcă de voinţa omului dinăuntru.

Lucrătorul porni cu multă activitate. Încă puţine mişcări, şi toate punctele pătratului sunt unite.

În sfârşit!

Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colţuri… O mână mare şi vânjoasă intră… Până să n-atingă încă bârna pe care o caută, se aud două răcnete, pe când Zibal înfăşură cu putere căpătâiul liber al laţului de butucul fix de la uşa gârliciului…

Laţul, era ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu un căpătâi de butuc: la o lungime potrivită, pe locul unde era să dispară pătratul scobit, un ochi pe care Leiba îl ţinea deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ţinea strâns celălalt căpătâi. La momentul cerut, Zibal dete drumul ochiului şi apucând repede cu amândouă mâinile căpătâiul liber cu o smucitură supremă trase înăuntru braţul întreg.

…Într-o clipă operaţia fusese gata… Două răcnete o însoţiră, unul de pierzare, altul de triumf: mâna era „ţintuită pe loc”.

Se auziră apoi paşi depărtându-se grabnic. Tovarăşii lui Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta isteţime.

Jidanul se repezi în dughiană, luă lampa şi cu o învârtitură sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieşi d-asupra veselă şi victorioasă, redând viaţă hotărâtă formelor nebuloase din preajmă-i.

Zibal trecu cu lampa în gang. Tâlharul gemea greu; după încordarea braţului se vedea că renunţase la o inutilă zbuciumare. Mâna era umflată şi degetele încovoiate… părea că vrea s-apuce. Jidanul apropiă de ea lampa… – Un fior: frigurile se întorceau iar. – Aplecă lumina prea aproape, încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: o crispaţie violentă a degetelor se produse urmată de un vaiet surd…

La vederea acestui fenomen, Zibal tresări… prin ochii lui scăpărase o inspiraţie excentrică. Începu să râză cu un hohot care zgudui bolta gangului şi intră repede în dughiană.

Mijea de ziuă.

Sura se deşteptă deodată… parcă auzise prin somn nişte răgete îngrozitoare. Leiba nu era în odaie. Toate cele din ajun îi reveniră în minte. Se petrecea ceva rău. Sări jos din pat şi făcu lumină. Patul lui Leiba era nedesfăcut. El nu se culcase deloc.

Unde era?… Femeia îşi aruncă ochii pe fereastră; pe dealul din faţă se plimbă un stol de lumini mici şi vioaie; care se mişcau, săltau, aci ascunzându-se, aci ivindu-se iarăşi… Ieşiau de la înviere. Sura deschise oleacă fereastra; atunci auzi gemete înfundate la poartă. Înfiorată, coborî iute pe scăricică. Gangul era luminat. Ieşind pe prag, femeia fu izbită de o grozavă privelişte.

Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi şi cu barba rezemată în mâini, sta Zibal. Ca un savant care, în amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret subtil al naturii ce de mult îi scapă şi-l necăjeşte, Zibal ţine ochii aţintiţi asupra unui lucru spânzurat, negru şi inform, sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălţime, arde o făclie mare.

Zibal priveşte fără să clipească procesul de descompunere a mâinii ce desigur nu l-ar fi cruţat pe dânsul. – El n-auzise urletele de afară ale nenorocitului: era acum prea interesant ce vedea ca să mai auză. Zibal urmărise cu nesaţiu toate contorsiunile, toate crispaţiile stranii ale degetelor, apoi amorţeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul – erau parcă labele unui gândac, care se zgârcesc şi se întind, se agită în mişcări extravagante, tare, mai încet, încet de tot şi apoi înţepenesc sub jocul unui copil crud.

Era sfârşit. Mâna cocea şi se umfla încetinel fără mişcare.

Sura dete un ţipăt.

„Leiba!”

Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze… Un miros gras de carne arsă se răspândea în gang; o fâşiitură se auzi şi mici plesnituri.

„Leiba! ce e?” repetă femeia.

Se făcea ziuă bine… Sura se aruncă şi trase bârna. Poarta se deschise de perete târând trupul lui Gheorghe spânzurat de braţul drept. Mulţimea sătenilor, toţi cu făcliuţele de Paşte aprinse, năvăli înăuntru.

„Ce e? ce e?”

Îndată înţeleseră ce fusese.

Zibal, care stătuse până aci nemişcat, se ridică grav în picioare. El îşi făcu loc să treacă, dând cu linişte lumea la o parte.

„Cum a fost pricina, jidane? întreabă unul.

– Leiba Zibal, zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest larg, merge la Ieşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i jidan… Leiba Zibal este goi… pentru că Leiba Zibal a aprins o făclie lui Christos!”

Şi omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător cuminte, care ştie că la un drum lung nu se porneşte cu pasul pripit.

***

Țăranii veniți la fața locului sînt înțelegători, Leiba Zibal era în legitimă apărare, avea tot dreptul să îl omoare pe Gheorghe. Dar Leiba Zibal știa că și-a pierdut sufletul cînd a încălcat limita. A devenit goi în momentul în care și-a pierdut mințile; spre deosebire de ceilalți țărani, el știe că și-a pierdut ascendentul moral asupra lui Gheorghe. Fără statură morală, Leiba Zibal nu mai este Leiba Zibal.

Pogromul nu este invenția nazismului. Românii (și alții, desigur) nu au avut nevoie de Hitler pentru a persecuta și a ucide evrei. Hitler a fost doar încoronarea antisemitismului, o ocazie și o justificare convenabilă pentru ororile pe care le visau și alții.

Persecuțiile și suferințele poporului evreu sînt unice prin amploare și prin constanță de-a lungul istoriei. Apogeul antisemitismului a fost atins în secolul XX prin soluția finală: planul de exterminare metodică a întregului popor evreu. Acesta este, fără îndoială, un eveniment unic în istorie și trebuie să ne împotrivim oricărei forme de bagatelizare, pentru că orice slăbiciune în această direcție înseamnă încolțirea posibilității unei reiterări.

Dar o crimă extraordinară cum este Holocaustul nu pălește deloc prin recunoașterea fermă a caracterului criminal al comunismului sau, în general, a colectivismului totalitar. Sînt planuri diferite ale ororii de care este capabil omul și nu implică în nici un caz vreo comparație (chiar folosirea cuvîntului într-un astfel de context e înjositoare).

Este inadmisibilă ipoteza „naziștii ar fi putut să cîștige războiul”, așa cum este inadmisibil să spunem „comuniștii au cîștigat războiul”, dacă dorim să ne păstrăm statutul de oameni. Războiul nu a fost între Stalin și Hitler și nu a fost cîștigat de Stalin. Războiul a fost pornit de regimuri colectivist-totalitare împotriva lumii libere și a fost cîștigat de Aliați – cărora li s-a alăturat, din calcul și după 1941, și Stalin. Țările din Estul Europei au fost victime ale propriilor slăbiciuni și ale oboselii și neatenției americanilor de la sfîrșitul oficial războiului (Grecia a scăpat, dar pentru noi a fost tîrziu). De aceea sfîrșitul războiului s-a amînat cu 45 de ani în această zonă.

Revoluția colectivistă a măturat lumea în secolul trecut și a lăsat în urmă sute de milioane de victime. Astăzi, în Occident, spală minți sub forma egalitarismului, a justiției sociale, a corectitudinii politice sau a multiculturalismului, iar în Orient sub forma suprematismului Islamist. Aceleași două fețe hîde ale revoluției colectiviste sînt din nou aliate, se susțin reciproc, urmăresc o revoluție mondială colectivist-totalitară și își găsesc, ca de obicei, aceeași concretizare imediată a dușmanului: evreul.

Never again? Da, dar pentru asta e bine să rămînem cu mintea trează, să înțelegem cine, ce și de ce spune. Coloana a cincea a fost avangarda în războiul trecut, dar nu ei au făcut Holocaustul. Ei doar au pregătit mințile viitorilor ucigași prin teamă, confuzie și utopie. S-a văzut că oamenii își pierd ușor mințile în masă, la fel de ușor în secolul XX ca și în urmă cu mii de ani. Nu cred că ne-ar fi mai greu nouă, celor din secolul XXI.