Guvernul rus are reputaţia de a fi prietenos cu Iranul şi totodată are reputaţia de a trata dur proprii cetăţeni care intră în contradicţie cu metodele de guvernare. Ca atare, anunţul făcut în martie de Gen. Maior Vladimir Dvorkin, şeful biroului moscovit al Centrului Forţelor Nucleare strategice, este un pic şocant:

„Iranul lucrează intens la un program de dezvoltare militară a rachetelor. Nu pot să spun că iranienii sînt în stare să construiască rachete balistice în viitorul apropiat, dar este foarte probabil ca ei să devină capabili să ameninţe întreagă Europă.”

G.M Dvorkin nu a spus că Iranul lucrează la dezvoltarea unor arme nucleare, dar a zis în mod clar că le va putea avea într-o bună zi şi va deveni mult mai belicos odată ce va fi reuşit.

Discursul a continuat:

„Iranul, care deja ignoră toate rezoluţiile şi sancţiunile impuse de Consiliul de Securitate al ONU, va fi practic „intangibil” după atingerea statusului de putere nucleară şi va fi capabil să-şi extindă suportul acordat organizaţiilor teroriste, incluzînd Hamas şi Hezbollah”

Dvorkin a avut un rol de conducere în conceperea tratatelor SALT II, START I şi START II. El este de asemenea un fost angajat al Centrului Naţional de Teste Navale, unde a luat parte în testele de lansare submarină ale rachetelor intercontinentale. În concluzie, este o persoană pe care lumea o ascultă cînd e vorba de dezvoltarea armelor „mortale”
în aceste condiţii cuvintele lui nu au sunat prea bine pentru preşedintele Medvedev, dat fiind recenta lansare a centralei nucleare din Bushehr (Iran), planificată a fi operaţională în martie 2010, datorită suportului financiar rusesc şi a combustibilului nuclear rusesc care-i va asigura funcţionarea.

Timp în care Medvedev încearcă să aducă SUA la un acord nuclear care să înlocuiască START-1, la expirarea acestuia în cursul acestui an (decembrie). Noul tratat îşi propune limitarea extinderii de către SUA şi Rusia a armamentului nuclear. Care ar fi cistigul SUA dacă Rusia îşi reduce stocul de focoase nucleare dacă Rusia ajută construcţia şi dezvoltarea unor noi arme nucleare pe teritoriul aliatului sau anti-America, Iran?

Şi nu greşiţi, Iranul şi Rusia sînt aliaţi. Intrebaţi-l doar pe Heidar Al-Balouji, cercetător la Institutul de Studii Politice şi Internaţionale (IPIS, Teheran):

„Nu e un accident faptul că politica externă rusă vede Iranul ca unul din principalii aliaţi/parteneri în lumea musulmană”

De ce? Pentru că Iranul este un partener foarte folositor în stoparea mişcărilor Islamice extremiste, care reprezintă o ameninţare majoră pentru Rusia, mai mare decît o reprezintă Gardă Revoluţionară Iraniana. Teheranul s-a dovedit s-a dovedit un negociator cheie în Tadjikistan, (Nagorno-)Karabah şi Cecenia.

De asemenea parteneriatul cu Iranul are şi un avantaj economic, Bushehr fiind una din cele 7 centrale nucleare pe care Rusia urmează să le dezvolte pt Iran (1 miliard$/bucată) – conform Vladimir Orlov – 7 miliarde în total – cercetator la Centrul Rusesc de Studii Politice.

„Rusia ar vrea să vadă Iranul ca un partener strategic important în tehnologie, financiar şi în cooperare în sfera energetică”

Şi fără nici o îndoială, interesele economice dictează aici. Industria (rusă) de apărare caută cu siguranţă dezvoltarea afacerilor cu Iranul: Iranul a fost al treilea (ca mărime) cumpărător de tehnică militară în 2003.

De asemenea mai există şi interese de securitate. Unde? În Afganistan. Agenţiile de stat iraniene au fost adânc implicate în ultimii ani în proiectele de reconstrucţie din Afganistan, în securizarea graniţei afgano-iraniană şi mai ales în propaganda antiamericana (respectiv pro-iraniană) cu ajutorul staţiilor de radio iraniene care au emis dedicat pentru afgani. Rezultatul? Iranul devine componentă influentă a politicilor Afghane, aşa cum deja este în cea irakiană şi libaneză.

Asta poate întări poziţia Iranului, considerînd că liderii talibani nu şi-au ascuns niciodată intenţiile de a controla nu numai Afghanistanul dar şi statele din CIS (foste sovietice) din Asia centrală (şi chiar părţi din Rusia). Invazia din 2001 le-a afectat planurile – cel puţin pentru o vreme – dar în timp s-au dovedit rezistente de-a lungul ultimilor ani. Nu pare posibilă o completă revenire la traseul iniţial, însă sigur oficialii ruşi sînt conştienţi de scopul lor sau cel puţin ar trebui să fie. Dacă sau cînd, planurile USA/NATO de democratizare a Afghanistanului vor eşua, Rusia poate conta pe un Iran bine-înarmat şi cu conexiuni puternice pentru a recâstiga controlul asupra zonelor şi a limita ambiţiile talibane de dominare a lumii.

Oricum am lua-o, lumea ar fi mai sigură dacă Iranul nu ar avea arme nucleare; de aceeaşi părere este şi Orlov: „Există un potenţial imens în termeni de dezvoltare. Dar această agendă de dezvoltare este clar condiţională şi anume de faptul ca Iranul îşi dezvoltă programul nuclear numai în scopuri şi pe căi paşnice”.

P.S.
*”nuca” e o romanizare a americanismului „nuke” (pentru non-anglofili).

P.P.S.
Încep aici o serie de analize (toate sub titlul „Satul global”) referitor la relaţiile dintre diverse state, relaţii mai mult sau mai puţin vizibile. Preocuparea va fi centrată pe Rusia, dar voi încerca să acopăr şi alte zone cu potenţial de conflict. Urmează două completări: una cu declaraţia ministrului rus de externe, Sergez Lavrov, referitor la relaţia cu Iranul şi alta cu privire la simpatiile comuniste ale unui personaj cheie al politicii Iranului.