Barack Hussein Obama este singurul câştigător al angoasei produsă de criza prin care trec instituţiile financiare din Statele Unite, devansându-l pe rivalul McCain cu peste 9% în intenţiile de vot ale americanilor.

După Convenţia Republicană, John McCain conducea în sondajele de opinie cu 2-5%, fapt atribuit mesajului său de reafirmare a încrederii în valorile Americii tradiţionale. Criza instituţiilor financiare a izbucnit la timp pentru a-l purta pe Barrack Obama aproape fără stavilă către fotoliul şi responsabilitatea de preşedinte al celei mai puternice democraţii de pe glob. Deşi preşedintele George W. Bush a utilizat mijloace specific democrate în încercarea de rezolvare a problemelor – lucru ce i-a atras critici din partea lui McCain – din ce în ce mai mulţi americani consideră că Obama ar fi cel mai potrivit să conducă America în aceste timpuri de criză.

Europa are un mesaj clar în ceea ce priveşte alegerile din 4 noiembrie: toată lumea îl doreşte pe Obama. Dar Europa nu a aşteptat criza din septembrie 2008, aici opinia favorabilă, mai exact, covârşitor favorabilă lui Barack Obama există mai dinainte, după cum se vede din sondajul BBC

Europenii îl văd pe Obama într-o notă ideală, nu atât prin calităţile pe care şi le-a demonstrat – nu prea a avut timp de aşa ceva – ci pentru că el este întruchiparea, este materializarea atât de doritului anti-Bush. McCain nu contează în Europa, cu sau fără Palin, ce este văzută ca o excentrică, sau ca o habotnică de la ţară.

Cum este prezentat Obama în media europeană? Pentru a avea un răspuns am ales un articol din presă italiană de dreapta.
Articol de Giuseppe De Bellis, apărut în cotidianul italian il Giornale , miercuri 9 ianuarie 2008. Articolul a fost scris mult înainte de democratic nomination, intuind multe din aspectele ce se vor realiza ulterior. Afara de rezultatul votului de pe 4 noiembrie…

Barack, reaganianul democrat

Alb, negru, roşu, albastru, violet. Cursa lui Obama este o paletă de culori: dacă amesteci găseşti drumul. Este deosebit, Barack. Pielea este aproape un detaliu: primul afro-american la Casa Albă este istoria care încearcă să între pe poarta principală. O mamă americană, un tată kenian, aspectul întunecat, educaţie de alb. Este asta. Este chiar mai mult. Este nuanţa care devine dominantă.

Obama place deoarece este tânăr, deoarece ştie să vorbească, deoarece seduce, deoarece elimină o generaţie care poate că a dat greş de prea multe ori. Place chiar şi pentru că este democrat, dar în adâncime chiar şi un pic republican. Stânga, dreapta, centru. Iată culorile, ceilalţi: Newsweek l-a definit omul Americii violete, deoarece pune împreună albastrul liberal cu roşul conservator. L-au numit Kennedy negru. El zice mulţumesc, dar se inspiră mai mult din Lincoln. Este deosebit, Barack. Preia stereotipul democratului şi îl răsuceşte: vorbeşte de credinţă, mulţumeşte mereu lui Dumnezeu, nu demonizează adversarii republicani. Bush l-a răsfăţat de mai multe ori: „Senatore, mi-ar place să am vreun motiv oarecare să fac o glumă despre dumneavoastră, dar ar fi ca şi cum l-aş lua peste picior pe Papa. Daţi-mi un pretext vă rog: măcar greşiţi un cuvânt”.

Fascinează, loveşte, se roagă, plânge. Uman. Unul care a fumat, care a încercat cocaină, care greşeşte, unul care nu vrea să dea impresia că este perfect. Este un Reagan democrat. Până acum chiar şi o grimasă de-a sa a contat mai mult decât cuvintele lui Hillary. O rugă, un surâs, un murmurat. Este că şi când ideile nu ar servi deoarece ceea ce lumea vrea să vadă este el. Deci un chip nou. Obama se bucură şi uneori se arată preocupat: „Câteodată fac hotelul Paris Hilton să pară o închisoare”. Inamicii spun că va trece efectul, că atunci când se va stinge fenomenul mediatic Barack va redeveni normal. Poate. Sau poate că nu. Time l-a numit deja „viitorul preşedinte”. Când? Mai devreme sau mai târziu. Deoarece pentru ei, pentru mulţi, pentru alţii, va rămâne Obama. Atunci nu are importantă dacă va ajunge la nomination.

Contează că senatorul de Illinois de 46 de ani a ajuns unde alţii nu reuşesc. „The conciliator”, a scris New Yorker: „Gândeşte progresist şi se exprimă ca un conservator”. De unde credinţa, deci schimbarea. Alţi democraţi au frică să spună că religia contează. El nu. Osanale Mesiei laice. Aşa că sunt grupuri de republicani care au deschis bloguri şi adună fonduri pentru el. Iată-l pe noul Reagan: Ronald avea grupuri de democraţi gata să-l urmeze chiar dacă era unul din tabăra cealaltă. Acum este rândul lui Obama. Fără prejudecăţi şi fără bariere ideologice. Obama este un visător pragmatic, deci un oximoron în viaţa de toate zilele, dar nu în politică. Ştie să asculte şi ştie să vorbească. Îşi scoate haina, îşi suflecă mânecile cămăşii, nu urlă, nu insultă, nu se agită: se aşează pe un taburet şi începe.

Aici este romanul Americii unde se începe de jos şi se poate ajunge foarte sus. Începe cu un emigrant din Kenia care a cunoscut o tânără albă din Kansas, se indragosteste de ea şi se căsătoreşte cu ea. Începe în ziua de 4 august 1961. Începe de la nume: Barack Hussein Obama Junior. Este istoria unei ţări care primeşte, acceptă, creşte. Barack a plecat şi s-a întors: a trăit în Indonezia, şi-a obţinut diploma la New York, apoi la Harvard. Viaţa sa este aceea a unuia care reuşeşte, mereu. Nici un negru n-a mai condus Harvard Law Review. A sosit el şi a reuşit. A decis să candideze la Camera din Illinois şi a decis să refuze sprijinul politic al primarului din Chicago Richard Daley: nimeni n-a învins vreodată fără suport în acel district. A sosit el şi a reuşit. Atunci a decis să candideze la Senat. Niciodată n-a ţinut discursul cheie la o convention prezidenţială vreo persoană fără experienţă politică naţională. A sosit el şi a reuşit. America nu ştia cine era până în august 2004, la Boston, pe podiumul unde a fost nominalizat John Kerry ca adversar al lui George W. Bush. Obama a urcat şi a luat microfonul: „Suntem aici pentru viitorul nostru. Pentru că trebuie să încetăm să gândim că un băiat negru cu cărţi în mână este doar unul care imită un alb”. Poate acel băiat era el.