Părintele Michel Remaud este un redutabil cunoscător al relaţiilor dintre creştinism şi iudaism. Stabilit de mai bine de trei decenii la Ierusalim, director al Institut Chrétien d’Études Juives et de Littérature Hébraïque şi laureat al Premiului Asociaţiei de Prietenie Iudeo-Creştine din Franţa, P. Michel Remaud este autorul mai multor cărţi, dintre care două – Evanghelie şi Tradiţie Rabinică şi Creştini şi Evrei între trecut şi viitor – sunt traduse şi în limba română. Multe dintre articolele sale pot fi citite în publicaţia Un écho d’Israël.

În interviul realizat de Gelu Trandafir cu colaborarea lui Liv St Omer, interviu pe care-l în vom publica în mai multe episoade, P. Michel Remaud abordează relaţiile dintre creştini şi evrei, problema antisemitismului, ignoranţa creştinilor faţă de iudaism, atitudinea creştinilor occidentali faţă de Israel, situarea bisericilor creştine în raport cu islamul şi iudaismul. În intervenţiile sale, P. Michel Remaud vorbeşte adesea despre marcionism şi consecinţele gnozei lui Marcion asupra gândirii teologice creştine. Este şi punctul de plecare al acestui interviu.

Vorbiţi adesea despre marcionism. De ce trebuie să acordăm atâta atenţie unei erezii condamnată de Biserică încă din cel de-al doilea secol?

Cred că trebuie să fim atenţi pentru că e o erezie care renaşte permanent. Este ca buruiană pe care o smulgi şi reapare. Nu ştiu dacă putem vorbi despre influenţa lui Marcion astăzi, aş spune mai degrabă că marcionismul este o tendinţă înrădăcinată în timp, ce nu încetează să se manifeste sub diferite forme mai mult sau mai puţin atenuate.

Erezia lui Marcion, aşa cum am putut-o cunoaşte din operele care ne-au parvenit, nu ale sale, pentru că au dispărut, dar cele ale celor care au polemizat cu el, consta în respingerea în bloc a întregului Vechi Testament pentru că pentru el nu era un singur Dumnezeu, ci doi. Un dumnezeu inferior care crease lumea şi care s-a manifestat în Vechiul Testament, un dumnezeu imperfect, şi un dumnezeu perfect, cel al milostivirii, care s-a manifestat în Noul Testament şi ne-a eliberat din aservirea, din jugul sclaviei dumnezeului Vechiului Testament. Iată baza teoriei lui Marcion.

Ceea ce se ştie mai puţin este că Marcion, respingând totalitatea Vechiului Testament, fără nicio concesie, fără nicio excepţie, a trebuit deasemenea să respingă cea mai mare parte a Noului Testament pentru că era prea legată de cel Vechi. El n-a păstrat din Noul Testament decât ceea ce părea să fie Evanghelia în stare pură, adică învăţăturile Sfântului Pavel privind îndreptăţirea prin credinţă. Asta l-a condus la suprimarea a trei evanghelii din patru, nu a păstrat decât Evanghelia lui Luca, probabil pentru că Luca era mai apropiat de Sfântul Pavel, a făcut chiar mari decupaje în Evanghelia lui Luca, de exemplu evanghelia copilăriei, pentru că Isus nu putea să fie cel căruia Dumnezeu i-a promis că va domni peste Casa lui David, că va fi moştenitorul lui Iacov ş.a.m.d., pentru că trebuia tăiată orice legătură între Vechiul şi Noul Testament.

 Aşadar, marcionismul se prezintă ca un creştinism în stare pură, se bazează pe acest postulat că nu este nicio compatibilitate între Vechiul şi Noul Testament, aşadar nu poate exista compatibilitate între alegerea lui Israel şi existenţa Bisericii. (…)

Dumnezeul creştinilor ar fi dumnezeul milostivirii, iar dumnezeul iudeilor este dumnezeul imperfect…

Dumnezeul imperfect, dumnezeul fricii, dumnezeul sclaviei, cel al înrobirii legii. Astăzi nu cred că există creştini care să creadă că există doi dumnezei, unul inferior şi unul superior, dar este sigur că mulţi sunt încă tributari acestei duble imagini a lui Dumnezeu spunând că dumnezeul Vechiului Testament, imaginea lui Dumnezeu care este dată în Vechiul Testament nu este compatibilă cu cea din Noul. Iar asta o putem găsi exprimată în multiple feluri, în predici, într-un anume fel de a prezenta cateheza, în culegeri de predici, eventual, şi chiar în anumite opere teologice care îl situează pe Isus faţă de iudaism în termeni de opoziţie, spunând că Isus a venit pentru a combate instuţiile iudaice, a combate puterea fariseilor, a combate Legea, etc. Iar astea le-am citit în publicaţii contemporane.

Puteţi da exemple mai specifice?

Cred că a existat întotdeauna o tendinţă, încă de la naşterea Bisericii, de a prezenta creştinismul prin opoziţie faţă de iudaism, un soi de opoziţie dialectică de fapt, în care sunt amestecate o mulţime de elemente, după părerea mea străine creştinismului. Pentru a manifesta noutatea lui Isus, va fi prezentată lumea iudaică a epocii sale, adică fariseii, instiţiile evreieşti, sinagoga, tăierea împrejur, Sabatul etc. precum un fundal întunecos din care se detaşează, prin contrast, figura lui Isus.

Îmi cereţi exemple. Aş putea cita din culegeri de predici care sunt încă publicate astăzi, pe care le putem găsi în librării catolice pentru a le da idei predicatorilor care nu ştiu ce să spună despre Evanghelie, şi în care putem regăsi aceste teme răspândite încă foarte frecvent. Această situaţie s-a ameliorat puţin de la ultimul Conciliu, pentru că s-au depus eforturi considerabile pentru a atrage atenţia asupra acestui fapt, dar vă pot spune că le auzim încă, de exemplu, la Ierusalim, din gura conducătorilor de pelerinaje. Am citit şi auzit comentarii în care li se spunea creştinilor: mergeţi la Ierusalim, la Zidul Plângerii, pentru că creştinii numesc astfel zidul occidental al Templului, priviţi cum se roagă evreii şi apoi vă veţi face o idee despre ceea ce a condamnat Isus. Iar asta am citit în culegeri de predici care sunt disponibile încă în librării. Altfel spus, evreul ar fi imaginea vie a ceea ce un creştin nu trebuie să fie pentru a fi un bun creştin.

Un specialist, decedat acum, dar pe care l-am cunoscut şi apreciat mult, spunea că asta iese şi mai mult în evidenţă acum, când preoţii sunt ocupaţi, nu au timp să-şi pregătească predica, în general, şi avem pistoane care se pun în mişcare de la sine: opoziţiile dintre har şi lege, spirit şi literă, iubire şi teamă, ş.a.m.d.

Care sunt consecinţele gnozei marcionite asupra gândirii occidentale?

Eu văd aici, evident, multe pericole. În primul rând, pericolul imediat este că pierdem din bogăţiile Vechiului Testament. Contrar a ceea ce se crede, Vechiul Testament nu este depăşit. Când le-a apărut ucenicilor în drum spre Emaus, Isus le explică Scripturile. El nu spune: de acum aceste Scripturi sunt depăşite şi puteţi să aruncaţi cărţile. El spune, din contră, acum trebuie să începeţi să le citiţi pentru a descoperi în ele întregimea semnificaţiilor. Aşadar, Vechiul Testament nu este doar o revelaţie despre Dumnezeu, este o revelaţie despre om, este totată istoria raportului complex dintre Dumnezeu şi om, iar asta nu e niciodată depăşită. Deci, dacă nu citim Vechiul Testament, avem de pierdut.

În Vechiul Testament este o întreagă istorie, o istorie… adică etape, timpul, descoperirile progresive, etc, în timp ce Noul Testament este un eveniment, într-un anumit fel este punctual. Fiecare dintre noi are o istorie, fiecare trece prin etape, iar asta o citim în Vechiul Testament, mai mult decât în Noul Testament . Acesta ar fi incovenientul imediat, cel mai direct.

Cred de asemenea că există astăzi o formă de marcionism, spun asta între ghilimele, pentru că voi spune neo-marcionism, dar eu sunt cel care am inventat expresia… Marcion reducea Evanghelia la credinţă. Cred că astăzi există o formă de marcionsim care reduce Evanghelia la fapte. Sunt faptele de milostenie, operele de binefacere, de solidaritate, de altruism, ajutorarea săracilor, etc. Nu combat asta, desigur, nu contest, dar spun că dacă reducem Evanghelia la asta, în primul rând ajungem să facem precum Marcion – să tăiem din Noul Testament şi să reţinem doar câteva pasaje din Noul Testament: ”bunul samaritean”, ”flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi mi-aţi dat să beau”. Repet, nu spun că trebuie suprimate din Evanghelie, spun că dacă reţinem doar asta eliminăm o bună parte din Noul Testament.

Şi cu ce consecinţe…

Care e consecinţa? Consecinţa e că Evanghelia, şi revelaţia în general, nu mai are nimic istoric. Adică reducem Evanghelia la o exortaţie morală, complet atemporală, în timp ce Dumnezeul în care cred este un Dumnezeu care s-a revelat într-o istorie şi care nu s-a grăbit, care s-a descoperit pe sine încet. Începe prin crearea omului, apoi e Noe, Avram, toată istoria lui Israel, regalitatea, purificările, exilul este o purificare, reconstrucţiile ce au urmat unei purificări etc. Şi aceasta e istoria în care a intervenit Isus. De aceea Luca îşi începe Evanghelia spunând că e al cinsprezecelea an al lui Tiberiu Cezar, Ponţiu Pilat este guvernator al Iudeii, etc. Asta înseamnă că este o intervenţie a lui Dumnezeu care se înscrie în istorie şi pe care o pot repera pe hartă, în geografie. S-a petrecut într-un anume loc, nu s-a petrecut la Valparaiso , la Vladivostok sau Johanesburg, s-a petrecut la Ierusalim.

Deci, credinţa mea este într-o iniţiativă a lui Dumnezeu care a intervenit în istoria oamenilor printr-un Popor, printr-un Cuvânt, prin (nişte) profeţi, şi pot să-l accept sau să-l refuz. Iar dacă-l accept pot să cooperez cu ea [iniţiativa lui Dumnezeu], dar dacă îmi iubesc aproapele e pentru că îmi înscriu iubirea pe care o am faţă de aproapele meu în interiorul unei iniţiative a lui Dumnezeu.

Dacă retez acest aspect istoric, nu vor mai rămâne decât marile abstracţiuni care se numesc solidaritatea, fraternitatea, generozitatea, libertatea, etc. Iar istoria, în loc să fie în urmă, este în faţă, iar ceea ce vom numi istorie cu I mare, nu e ceea ce studiază istoricii. De altfel, Marcion nu se interesa deloc de istorie, trecutul nu-l interesa deloc. Vom spune: Istoria este Progresul, un progres care este adesea iluzia unui paradis terestru.

Încă o dată, nu spun că nu trebuie să facem fapte de milostenie, precum Sfântul Vincenţiu de Paul, Maica Tereza de Calcutta, precum au făcut toţi care de-a lungul vremii s-au îngrijit de sărmani, de leproşi. Spun pur şi simplu că dacă tăiem această relaţionare cu istoria prin respingerea Vechiului Testament, inevitabil ajungem să înlocuim istoria cu ideologia cu toate pericolele pe care aceasta le comportă.

Această idee de a avea istoria înainte, de a avea istoria înlocuită de ideologie este baza viziunii revoluţionare.

Pot exista pur şi simplu similitutidini obiective. Nu spun că e ceva mod conştient, deliberat, din partea creştinilor care merg duminica la Liturghie şi aud comentat vai vouă, cărturari şi farisei ipocriţi. Nu spun că au cu toţii spirit revoluţionar cînd aud asta şi că predicatorul însuşi e un revoluţionar. Spun că această ruptură faţă de Vechiul Testament expune riscurilor şi pericolelor pe care le evocaţi.

Alte contribuţii ale lui Pere Michel Remaud publicate de ILD:

• “Atentatul de la Ierusalim: Obsesii incurabile” – părintele Michel Remaud despre prestaţia France Presse
• Dragostea pentru evrei în scrierile unui preot din Vandeea secolului al XVIII-lea