Moto: „Trebuie să-i informăm fără întârziere pe toți cei care au sarcina grea de a reconstrui Europa și lumea întreagă despre interesul de prim ordin și despre dreptul indiscutabil pe care îl reprezintă pentru România chestiunea Basarabiei.” – Gheorghe Brătianu

Istoricul Gheorghe Brătianu a făcut din Basarabia centrul preocupărilor sale. A luptat în primul și în al doilea război mondial, a scris lucrări despre Basarabia și a apărat adevărul despre identitatea românească a provinciei, chiar și în plină ocupație sovietică a României. Gheorghe Brătianu și-a pierdut libertatea pentru că a refuzat să accepte anexarea Basarabiei și a Bucovinei de către Stalin. Arestat la domiciliu, exclus din Academia Română, el a fost trimis în mai 1950 la închisoarea de exterminare de la Sighet, unde a fost supus unui regim inuman. În schimbul denunțării tuturor lucrărilor sale despre Basarabia, comuniștii s-au angajat să îi acorde asistența medicală de care avea atâta nevoie pentru a supraviețui. „Nu-mi voi trăda țara”, le-a spus Brătianu, deși era foarte bolnav. Așa a și fost: nu și-a trădat-o. Gheorghe Brătianu a murit fără a ceda în fața comuniștilor. Conștient de răspunderea sa în fața înaintașilor și urmașilor săi, el a apărat adevărul istoric și cauza națională până la sacrificiul suprem.

Pe 27 martie, am aniversat trecerea a 96 de ani de la acel moment înălțător care a anticipat unirea Bucovinei și a Ardealului cu România. Nu multă lume mai știe astăzi că Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România. În condițiile extrem de dificile ale păcii de la Buftea-București din martie 1918, impuse de Imperiul German și Austor-Ungaria unei Românii rămase fără ajutorul militar rusesc, basarabenii au ales să se alăture statului român și să ajute la refacerea forțelor armate naționale. 96 de ani mai târziu, pare-se că subiectul readucerii basarabenilor în interiorul granițelor României a revenit pe agenda publică.

În aceeași lună, președintele Traian Băsescu a anunțat unirea cu Republica Moldova ca noul „proiect de țară” al României. Prezent în studioul TVR la emisiunea La vârf, moderată de Mihai Rădulescu, șeful statului a expus, cât mai pe scurt, motivele pentru care este de părere că a venit vremea să ne asumăm în mod direct unirea cu Basarabia ca obiectiv fundamental pentru politica României. Băsescu a propus o adevarată cauză națională.

„În ceea ce privește Republica Moldova […], sunt interese ale României pe termen lung. […] Un popor când vrea să fie împreună, să știți că nu va renunța. Eu nu mizez neapărat pe oamenii politici pentru un viitor în această direcție, deși toată acțiunea mea în cele două mandate ale mele, legat de Republica Moldova, a fost cu gândul că poate cândva ne vom uni. Știu că nu-i momentul acum, dar cu intrarea în Uniunea Europeană, fără intrarea în Uniunea Europeană, mai devreme – când spun „mai devreme” nu vă gândiți „mâine” -, mai târziu , acest lucru se va întâmpla pentru că sângele apă nu se face. Uități-vă la cele două Germanii. Cât au putut fi ținute separat? Până la un punct […] Sunt de spus două lucruri extrem de importante. […] România a avut un proiect fundamental de țară – intrarea în NATO. A avut un al doilea proiect fundamental de țară, intrarea în Uniunea Europeană. Eu cred că al treilea proiect fundamental de țară trebuie să fie unirea cu Republica Moldova. Indiscutabil! Sigur că nimeni nu se spune să se facă brutal pentru că nimic nu se poate face împotriva voinței românilor din stânga și din dreapta Nistrului. […]Problema, când discutăm de riscuri, este cât de oportună este să spui așa ceva la un moment dat. Eu cred că acum este oportun să o spunem că avem acest obiectiv, dacă vor vrea moldovenii. Eu am spus-o la Chișinău! Sunt convins că dacă în Republica Moldova va exista un curent unionist, România va spune „da”, fără să ezite. Păi, cine-mi poate împiedica un interes național? […] Aș vrea să repet: proiectul de țară pentru România, următorul proiect de țară, pe care cred că de acum îl putem spune public, este: vrem să ne întregim țara.” – Traian Băsescu, TVR 1, 27 noiembrie 2013

Afirmațiile președintelui au stârnit nedumerire printre numeroase personalități publice din România. Puțin receptive la mesajul național, acestea au preferat să îl critice pe președinte pentru „demagogie” sau „închistare” în trecut. În funcție de nuanță, ele i-au reproșat lui Băsescu dorința de a „câștiga voturi” pe seama cauzei naționale sau incapacitatea de a depăși „un obiectiv de sex. XIX-XX”. Lor li s-a alăturat celebrul cor al prorușilor, veșnic preocupați să nu deranjăm interesele Moscovei. Și unii, și alții s-au îngrijit să ducă dezbaterea despre unionism înspre respingerea unirii. Au fost invocate numeroase argumente șubrede, dar capabile să impresioneaze un public neavizat: un așa-zis iminent faliment economic care ar urma unei reveniri a Basarabiei, opoziția Occidentului, opoziția rușilor, ura rusofonilor, „identitatea națională moldovenească”, atitudinea „imperialistă” a României similară Rusiei, ș.a.m.d.

Pentru a respinge această argumentație, l-am rugat pe consultantul economic Petrișor Peiu (doctor în comunicații, profesor la Politehnică, fost consilier de stat, consultant al mai multor companii importante) să ne răspundă la câteva întrebări pe tema unirii. Dânsul ne-a explicat că, în ciuda a ceea ce se crede în mass-media sau în cercurile antiunioniste, unificarea națională va aduce reale beneficii statului român. Potrivit lui Peiu, unirea nu este doar un obiectiv național și moral, ci și unul economic, iar obstacolele aflate în calea sa sunt departe de a fi de nedepășit. Datele fac parte dintr-un studiu privitor la oportunitatea economică a unirii Republicii Moldova cu România.

1. Domnule Peiu, ce ne puteți spune despre evoluția PIB-ului României și al Moldovei, din anii 90 până astăzi? Care ar fi costurile unificării României și Moldovei (infrastructură, asistență socială, unificare monetară)? Cât ar trebui să investim în fiecare an pentru a reuși să aducem Republica Moldova la nivelul României, atât cât este el? Ce relevanță are evoluția PIB pentru unire: cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru economie?

Din anul 1990 există, din punct de vedere formal, două state românești, România și Republica Moldova. Atunci când Republica Sovietică Socialistă Moldovenească devenea Republica Moldova, câștigându-și formal independența față de vechea putere colonială rusească și apoi sovietică, PIB-ul noii entităti era de 3,5 miliarde USD, cu un PIB/capita de puțin sub 1.000 USD (972) și cu o populație de 3,7 milioane locuitori. Tot atunci, în 1990, România avea un PIB de aproape 40 miliarde USD, cu un PIB/capita de 1.650 USD și o populație de 23 milioane locuitori. Practic, performanța economică a României (PIB/capita) se afla la 150 % față de cea a celuilalt stat românesc. Evolutiile economice, determinate în aceasta regiune de către cele politice, au făcut ca România să ajungă la un PIB de aproximativ 180 miliarde USD astăzi, având o populație de 21 milioane de locuitori cu un PIB/capita de puțin peste 8.000 USD. Tot astăzi, Republica Moldova a atins un PIB de 7,3 miliarde USD, având o populație de 3,5 milioane locuitori și un indicator PIB/capita de 2000 USD. Referindu-ne la paritatea puterii de cumpărare, PIB/capita în România, respectiv în Republica Moldova sunt cam în același raport, adica 16.000 USD la 4.000 USD (cifre Banca Mondială 2012).

În fapt, raportul dintre performanta economica a Romaniei si a Republicii Moldova a crescut în 20 de ani de la 1,5:1 la 4:1, adică, mai pe românește, Republica Moldova „merge” cu jumătate din viteza cu care merge România; problema este că accelerațiile sunt diferite și că acest raport dintre cele doua performanțe economice crește.

O concluzie importantă a experientei germane de reunificare, precum și a modelării integrării coreene este aceea că reunificarea are un cost determinat de către trei factori:
– mărimea PIB-ului țării „puternice”;
– diferența de performanță economică de acoperit (PIB/capita).

Prognozele indică, la paritatea puterii de cumpărare (PPP), că în 2018 Republica Moldova va avea un PIB de 16 miliarde USD, iar România unul de 360 miliarde USD, adică un PIB/capita de 4.600 USD în Moldova și unul de 18.000 USD în România. Dar în 20 de ani, în ipoteza menținerii actualei poziționări geo-strategice ale ambelor țări, România va atinge un PIB/capita de 32.000 USD, iar Republica Moldova unul de 5.000 USD, adica raportul va crește la peste 6. De aici se desprind următoarele concluzii:
– Reunificarea Romaniei ar urma probabil „scenariul german” din punct de vedere financiar, cifrele fiind comparabile, adica populația este în raportul 1:6 în cazul nostru si 1:4 în cazul german, iar raportul între PIB/capita de 1:4 în cazul nostru și de 1:3 în cazul german;
– Diferența de performanță economică între România și Republica Moldova „crește cu pantă lină”, făcând posibilă reunificarea cam în orice moment din următorii 20 ani, dar asta numai în condițiile în care Republica Moldova nu va avea accidente de parcurs gen „episodul Voronin 2001-2009”;
– În cazul repetării unui episod Voronin (probabil cu o probabilitate de peste 50%), raportul de performanță economică va crește cu altă accelerație, putând atinge cifra 10.

Practic, România ar avea de cheltuit în jur de 90 miliarde USD din surse bugetare în următorii 20-25 ani, dar practic, adică între 3,6 si 4,5 miliarde USD/ an. Acest lucru ar permite ca raportul între performanțele celor două economii să se reducă spre nivelul din anul 1990, adică 1:1,5, ceea ce ar reprezenta o uniformizare acceptabilă. Simplificând, am putea spune ca, respectând „modelul german” am avea un cost de 4 miliarde USD/ an, timp de 20-25 de ani pe care să-l plătim pentru a avea o țară reîntregită, uniform dezvoltată, fără dezechilibre majore.

2. Să luăm cazul german. Adversarii unirii afirmă că RFG a făcut o proastă alegere când a ales reunificarea cu Estul. Câți bani au fost investiți în Est și câți au fost câștigați de pe urma reunificării?

În 1990, Germania de Vest (Republica Federala Germania – RFG) avea o populație de peste 62 milioane de locuitori, iar Germania de Est (Republica Democrată Germană – RDG) o populație de 4 ori mai mică, adică 16 milioane de locuitori. PIB-ul pe locuitor era de aproximativ 20.000 USD în Vest și de 10.000 in Est, adică un raport de 1:2 în favoarea Vestului în valori nominale și probabil între 1:3 și 2:5 în valori PPP (la paritatea puterii de cumpărare).

Se estimează că în primii 20 de ani după reunificare (până în 2010) s-au investit aproximativ 2.000 miliarde USD, adică aproximativ un PIB mediu al Germaniei din decada 1990-2000. Rezultatele sunt uimitoare:
– PIB-ul Germaniei s-a dublat în perioada 1990-2010: de la 1.800 miliarde USD în 1991 la 3.400 miliarde în 2012, în dolari 2012 și la paritatea puterii de cumpărare (PPP) ;
– PIB-ul pe locuitor a crescut de mai bine de 2 ori: de la 20.000 USD în 1991 la 40.000 USD în 2012 și la 43.000 USD în 2013, în dolari 2012 și la paritatea puterii de cumpărare (PPP);
– În privința PIB-lui pe locuitor, trebuie observat că, numai pentru 4 ani în perioada 1990 – 2010 Germania a fost depășită de una din celelalte 3 mari economii europene (Franța, Italia, Marea Britanie), ceea ce în perioada 1949-1990 s-a întâmplat de 27 de ori;

Evoluția indicelui bursei de la Frankfurt, DAX, este uluitoare în această perioadă, crescând de 6 ori, la 9.500 astăzi. În ceea ce privește PIB/locuitor, pe datele disponibile din 2008, se observă că, în continuare rămân diferențe semnificative între est și vest , dar raportul global este de 2:3.

În concluzie, putem spune că Germania a cheltuit din bani publici cam două treimi dintr-un PIB mediu (adică veniturile sale bugetare pe 2 ani) pentru reunificare, rezultatul fiind spectaculos: dublarea PIB-ului, dublarea PIB-ului pe locuitor, cucerirea și întărirea poziției de lider al grupului marilor economii europene, cucerirea și întărirea poziției de lider economic al întregii Uniuni Europene, creșterea cifrei de afaceri a companiilor listate la bursa cu 4.900 miliarde USD în 20 ani, creșterea de 6 ori a indicelui bursier.

Practic, o Germanie mai mare a redevenit o mare putere la nivel global, influența și importanța pieței germane au crescut, plasând țara cu mult înaintea Franței, Marii Britanii și Italiei (până în 1990 erau în aceeași ligă, având dimensiuni economice comparabile); practic, pentru orice companie globala (în special pentru primele 5.000 de companii globale), Germania a devenit o prezență obligatorie, singura piață europeană de unde nimeni relevant nu poate lipsi.

3. Cazul coreean are vreo relevanță pentru România? Există un plan economic de unificare a celor două Corei, mult mai diferite între ele decât România și Moldova?

Republica Coreea (Coreea de Sud) are o populație de 50 milioane de locuitori, un PIB de aproximativ 1.150 miliarde USD și un PIB/locuitor de 23.000 USD (dolari 2012). Republica Populară Democrată Coreeană (Coreea de Nord) are o populație de 25 milioane locuitori, un PIB nominal de 40 miliarde USD și un PIB/ locuitor estimate la 1.600 USD.

Este greu de vorbit despre paritatea puterii de cumparare în cazul unei țări unde este greu să pui în cifre chiar și realitatea imediată, dar, sintetic, specialiștii de la Seul consideră că „Nordul are o economie de 20 ori mai puțin performantă, adică PIB/locuitor în cifre comparabile este cam de 20 ori mai mic în nord decât în Sud`”. Dar lucrurile nu au stat deloc așa și iata ce evoluție surprinzătoare a avut PIB/capita în cele doua țări.

Practic, până pe la jumătatea deceniului șapte, cele doua țări aveau performanțe comparabile, dupa care Sudul a făcut un salt imens, crescând de 10 ori, iar Nordul a involuat, evidențiind un cost implicit, dar uriaș, al nerealizării unificării țării la timp. Practic, daca Nordul s-ar fi alipit Sudului în 1975, costurile reunificării ar fi fost aproape nule, oricum ușor de suportat.

Estimările KIM (Korean Integration Model) indică faptul că la un cost de 50 miliarde USD se poate obține un rezultat spectaculos și anume dublarea PIB în Coreea de Nord, deci reducerea raportului între performanța nordului și cea a sudului de la 1:20 la 1:10. Dar cele mai multe estimări, grupate în jurul valorii de 2.000 miliarde USD (în 20 ani) , au ca rezultat un PIB/locuitor în Nord la un nivel de 80% față de cel din Sud. 2.000 de miliarde USD, având la bază dolarul din 2012, însemna, ca în fiecare din următorii 20 ani, Coreea de Sud va trebui să cheltuie cam 7% din PIB pentru a atinge acest obiectiv. Probabil că, dacă obiectivul ar fi ca peste 20 de ani performanța Nordului sa fie la jumătate față de Sud, ar trebui cheltuite anual aproximativ 5 procente din PIB-ul Republicii Coreea.

Ca să înțelegem semnificația acestor cifre, trebuie spus că bugetul coreean este cam 40% din PIB, din care investițiile reprezintă o treime (13%). 7 procente din PIB ar reprezenta jumătate din investițiile actuale. Luând în calcul faptul că, probabil, investițiile private pot fi, în cazul coreean, cam o treime din total, putem ajunge, pe baze realiste, la o estimare de 5% din PIB cheltuite de statul coreean pentru reunificare. E mult, e puțin? Depinde la ce ne raportăm. De exemplu, dacă reunificarea s-ar fi făcut in 1990, costurile ar fi fost probabil în jur de 400 miliarde USD, urcând spre 1.000 de miliarde la începutul decadei secunde a secolului actual. Iată semnificația dureros de concretă a întârzierii momentului reunirii peninsulei coreene.

Să remarcăm și faptul că Japonia s-a angajat să plătească 10 miliarde USD în momentul reunificării, ca despăgubire de război; de asemenea, este foarte probabil ca o contribuție similară să fie facută de către Republica Populară Chineză, pentru a-și păstra statutul de partener privilegiat economic al părții nordice a țării.

Cum ar „afecta” aceste sume viitorul economic al noului stat?

În 2050, Coreea reunită ar ajunge la un PIB de 6.000 de miliarde, de aproximativ 6 ori mai mare decât în prezent, devenind a opta mare economie a lumii, depășind Franța în jur de 2040, iar Germania și Japonia spre mijlocul decadei a cincea a acestui secol (Kwon Goo Hoon, economistul principal al Goldman Sachs care a fost contractat sa coordoneze un studio referitor la aceasta evolutie). Fără reunificare, Republica Coreea nu va fi niciodată în primele 10 economii ale lumii și nu va depăși niciodată Germania sau Japonia. Bursa de la Seul își va cvadrupla indicele și va crește capitalizarea de peste 7 ori în următorii 10 ani, devenind a șasea bursă a lumii ca mărime, depasind astfel bursa de la Frankfurth.

Practic motorul unei noi etape de dezvoltare a Coreeei, cu acceleratie relativă sporită față de astăzi, nu poate fi decât reunificarea.

4. Ar putea costurile economice să ne arunce în afara Uniunii Europene și să fim nevoiți să trecem printr-o nouă etapă de aderare?

În mod cert, cheltuind 4 miliarde USD/ an nu avem cum să „ieșim” în afara acordurilor de natură fiscală specifice UE; ar trebui să avem în vedere să nu depășim indicatorii sintetici: deficitul, gradul de îndatorare și rata inflației; probabil, însă, că se va amâna foarte mult data aderării la zona euro.

5. Cum se prezintă economia Transnistriei? Are România o responsabilitate și pentru românii de acolo? Există vreo șansă ca Transnistria să accepte vreodată o unire cu România?

Ar fi un semn de maturitate politică și de înțelegere a lumii daca nu am mai complica o astfel cu dezbatere cu o tema falsă, precum cea a Transnistriei; nu are nici o relevanță economia transnistreană pentru că probabil această regiune nu va participa la procesul de reunificare despre care vorbim. Sigur că statul român este moralmente responsabil și legat spiritual de toți românii din afara granițelor prezente sau viitoare, așa cum Germania are o astfel de relație cu etnicii germani din Rusia, de exemplu.

6. Rușii, ucrainenii și găgăuzii: ce s-ar putea face pentru a se obține o schimbare a modului în care sunt percepute România și unionismul? Ce importanță are economia?

O federație este un compromis posibil, dar nu este soluția cea mai bună. Rușii, în procent de 6% în actuala Republica Moldova, vor fi probabil încântați să aibă statutul de exemplu al minorității maghiare din actula Românie. Ucrainenii vor fi mult mai ușor de acomodat cu noua patrie, ei nepierzând și necâștigând nimic; găgăuzii își vor modifica mult în bine statutul, capatand o mult mai mare apreciere ca minoritate în statul cu cea mai favorabilă legislație pentru minoritari din Europa Centrală și de Sud Est.

Economic, toți cetățenii actualei Republici Moldova vor căpătă un nou statut, mult îmbunătățit, pentru că pensiile, ajutoarele sociale, salariul minim, legislatia muncii, salarizarea bugetarilor se vor alinia unor standarde de 4 ori mai „bune” decât cele prezente din republică; firmele private vor avea acces la o piață naționala de 7 ori mai mare, etc.

7. Generația tânără din Republica Moldova este mai deschisă unirii, iar România câștigă în atractivitate prin apartenența ei la Uniunea Europeană. Cât de importantă rămâne moștenirea propagandei sovietice? Ce relevanță are părerea actuală a moldovenilor despre unire pentru planul reunificării României? Ar trebui să renunțăm la idee doar pentru că temporar nu există o susținere solidă a unirii?

Curentul statalist, care este centrat pe independența republicii este „susținut” de o educație sovietică, sovietizată sau oricum deformată; să ne amintim cum era opțiunea politică în România anului 1990 și cum s-a schimbat într-un deceniu! Trebuie spus că „moldovenismul” (principala piedică în calea unirii, iar nu „filorusismul”, cum greșit cred unii din România) este intens cultivat de către cei care se hrănesc cu substanța acestui stat: clasa politică, administrația centrală și câteva personaje exotice din „show-biz`”-ul local. Pe de altă parte, nu există o alternativă în societate: nimeni nu discută deschis despre Unire, toată lumea se ferește să deschidă subiectul, toți cred că „nu este încă cazul, nu a sosit timpul”, lăsând spațiu unei himere să se instaleze la nivelul conștiintei publice, ajungându-se la situația ciudată de astăzi: un stat fără simboluri naționale pe propriul teritoriu, un stat fără identitate națională, un stat care vrea să se integreze în UE fără a adera la NATO etc.

8. Are elita de la Chișinău are vreun interes în unire? Ar avea mai multe de câștigat economic dacă Republica Moldova ar rămâne separată de România? Ce s-ar putea face pentru a o convinge să sprijine unirea?

Elita de la Chișinău, cu mici și notabile excepții, a studiat sau s-a specializat fie la București, fie la Iasi, este hrănită spiritual în România, dar trăiește momentan o iluzie din care se va trezi foarte repede. Așa cum foștii președinți și premieri ai republicii au descoperit că sunt români după ce au intrat în opoziție, așa și actuala elită (cu lăudabilă și notabila excepție a Partidului Liberal – singurul care nu se rușinează de românimea sa) va uita de moldovenism când va fi împinsă în opoziție de către comuniști, agrarieni sau mai știu eu ce născociri ale burgheziei coloniale sovietice.

Timpul va dovedi eșecul abordării stataliste, care perpetuează insecuritatea, care limitează dezvoltarea economică la procente minuscule, care ține republica izolată de „mainstream”-ul din lumea civilizată, vest-europeană și americană. În câțiva ani, distanța între Republica Moldova și UE în ansamblu (cu atat mai pregnant față de România) se va mări și va deveni insurmontabilă pe căi naturale. Republica va ramâne agrară, fără investiții industriale și cu o piață financiară imatură.

9. Elita intelectuală din România nu împărtășește entuzismul populației în susținerea unei Românii unite. De ce nu există un sprijin vizibil al intelectualității?

Depinde unde căutăm „elita intelectuală” din România! Cred că elita de care vorbim este un pic prea timorată să nu greșeasca în discursul public și să nu fie suficient de „europeană și modernă” în exprimare, dar, pusă în fața unei alternative reale, nu ar ezita să sprijine Unirea. Este deci vorba mai mult de atitudinea afișată decât de esența unei atitudini naționale.

10. De ce nu își asumă unionismul nici un mare partid politic din România?

Toate partidele mari au mize politice imediate și suferă, la nivelul expresiei strategice, de raportarea la probleme false: PNL si PSD se raportează „anti” la tot ce spune președintele Băsescu, iar PDL vrea să se definească fără nici o raportare la acelasi președinte; toate aceste partide așteaptă ziua „post-Băsescu” pentru a se gândi la viitor, UDMR nu intră în această discutie, PPDD moare încet, iar PNTȚD, Forța Civică și PMP sunt „răvășite” de un pro-europenism de vitrină – sunt, dacă vreți, partide cu implant de silicon. În general și din păcate, partidele românești sunt mult prea docile și nu își construiesc platforme identitare, crezând că acest discurs le-ar compromite în „Europa fără granițe”.

11. Cum ați răspunde următorilor comentatori din spațiul public românesc?

A) Sebastian Bodu, parlamentar european: probleme economice insurmontabile; unioniștii trebuie să plătească pentru unire; unirea este un non-subiect pentru români; unirea ne-ar putea arunca în afara Uniunii Europene pentru că europenii nu vor accepta o asemenea manevră din partea României.

Avand in vedere ca unirea Republicii Moldova cu România ridică, in primul rând, probleme economice, le sugerez activiștilor unioniști să creeze un fond și să il alimenteze. După ce vor strânge acolo cel puțin vreo 10 mrd. de euro mai vorbim.

Eu, de exemplu, nu sunt dispus să suport financiar costurile unificării iar dacă alții cred că argumentele istorice sunt mai importante decat cele economice, sociale sau geo-politice, să arate că sunt dispuși să își asume aceste costuri.

Sursa: Facebook

Consider problema unirii cu R. Moldova un non-subiect oficial de discuție. Orice dezbatere este la fel de sterilă precum cea referitoare la introducerea pedepsei cu moartea. Iar faptul ca unii se aprind pe mariginea lui nu înseamnă că el devine pertinent. Mai bine ne-am concentra pe alte teme, in loc să le dăm de gândit celor de la Bruxelles, Moscova, Chișinău sau Tiraspol.

Sursa: Facebook

S-a gândit cineva că o unire a României cu R. Moldova ne-ar putea arunca în afara UE? Oficialii europeni au zis de mai multe ori că, dacă Scoția sau regiunea bască se separă de Regatul Unit, respectiv de Spania, nu vor fi membre UE ci vor trebui, daca vor să intre, să treacă printr-un proces de aderare.

Dacă o astfel de soluție este aplicabilă unei diviziuni prin desprindere de un stat membru, de ce nu s-ar aplica și fuziunii prin absorție a unui stat nemembru, pe principiul simetriei?

Sau crede cineva că putem invoca precedentul german, derulat sub altă formă a tratatelor (anterior extinderii UE către est) și că entuziasmul unora de a seca Prutul dintr-o sorbire este echivalent cu cel al căderii Zidului Berlinului sau că România și Germania sunt egale, în ochii celorlalte state membre?

Sursa: Facebook

B) Dan Tăpălagă, jurnalist: unirea este un proiect revizionist a cărui menționare nemulțumește Vestul.

un presedinte dintr-un stat UE care pune pe agenda teme revizioniste, unirea cu Moldova, toate aceste n-au cum sa arate prea bine la Bruxelles

Sursa: HotNews

C) Sorin Ioniță, jurnalist: „moldovenii românofoni” nu vor să se unească; proiect posibil numai cu forța; unirea pare mai degrabă o „preluare ostilă”.

UNIREA CU MOLDOVA? Halucinante acuzele de tradare nationala pe care le incaseaza Dan Tapalaga pentru articolul de mai jos. Adica, Basescu n-a gresit, a spus bine ce a spus… Pai cum frate sa faci proiect de tara, cu o tara care nu-i a ta? Si unde opinia unionista e constant pe la 10-15%? Cu alte cuvinte, chiar romanofonii din Md se identifica majoritar cu tara lor. Asta nu le intra deloc in cap patriotilor de parada, care n-au calcat pe la Chisinau in viata lor si habar n-au ce-i pe acolo: aia nu vor, tata, sa se uneasca cu noi. Si atunci cum se face proiectul asta, cu forta? Ca rusii, va obligam sa ne iubiti?

Sursa: Facebook

A) Costurile reunificării reprezintă o investiție care se face în dezvoltarea economică; reunificarea ar consolida economic țara reîntregită. Cei care vorbesc despre costuri ca despre o povară ar fi putut să strângă măcar o parte din cei 10 miliarde de care vorbesc atunci când se „luptau cu evaziunea” în calitate de președinți ANAF. Pe de altă parte, situatii exceptionale cer oameni excepționali. Cei care știu să se plângă se nasc în fiecare zi.

B) Nu exista nici un text legal al Uniunii Europene care să interzică reunificarea unei țări. Sigur că România trebuie să obțină un accept formal al statelor importante in Uniune. Sigur că, în general, comunitatea internațională trebuie să accepte o astfel de realizare, dar, cât timp te bazezi pe drept și pe voința unor populații mari, nimeni nu se poate opune. Uniunea nu s-a arătat atât de oripilată de perspectiva Unirii (nici măcar Federația Rusă!), așa cum o fac unii analiști. Așa că este bine să nu fim mai catolici decât papa. Dacă cineva se va opune acestei idei, ar fi bine să îl convingem, nu să renunțăm la ideea reîntregirii.

C) După unele standarde, Unirea din 1918 tot o preluare ostilă a fost. Preluările ostile, pe de altă parte, respectă legislația și etica de business, ele nu sunt imorale ca esență, dar în acest caz, nu vorbim de o preluare ostilă, ci de o reunificare a două părți ale aceluiași popor, în momentul în care, pe căi democratice și oricum, pe logică majoritară, cele două părți ale aceluiași popor vor hotarî această reîntregire.