Maria-Elisabeta, fina mea, s-a născut astăzi 17 aprilie… la ora 12. A primit Darul Botezului imediat, iar după aproape trei sferturi de oră Domnul a luat-o la El. Pentru mine este o binecuvintare să fiu parte din viața Mariei-Elisabeta.
Deja ea are o poveste a vieții ei.
Peste cîteva zile va fi înmormîntată creștinește. Mama ei s-a bucurat să-i vadă chipul, apoi a primit vestea plecării micuței cu zîmbet resemnat și cu sentimentul profund că a împlinit voia Domnului. Pe mamă am cunoscut-o la începutul sarcinii (11 săptămîni), după ce primise vestea ca pruncul ei are probleme grave. A avut puterea de-a întelege că oricum se va dezvolta copilașul, ea nu va avea nici un drept să decidă asupra vieții micuțului și că nu ar mai indrăzni să se roage „Tatăl nostru… facă-se voia Ta”.
„La ce bun toate astea?!”
Este întrebarea pe care mi-a pus-o un medic neonatolog după ce micuța Maria Elisabeta a fost botezata și apoi a murit la doar o jumatate de oră de la naștere. Răspunsul la aceasta întrebare poate fi găsit în marturia Valentinei, mama fetiței.
Dr. Maria Dunca-Moisin
Totul a fost minunat de când am aflat că sunt însărcinată și până la momentul primei ecografii, la 10 săptămâni și șase zile. Atunci a început marea încercare! Doctorii mi-au spus că o să am un copil cu „anencefalie” și ce bine că am descoperit așa devreme cât încă mai pot avorta că oricum nu are șanse.
Mi-aduc aminte c-am început să plâng, iar soțul, fiind cu mine și văzând că sufăr, a început să spună: „Vezi ce îți dă Dumnezeu? Să nu te mai prind că te rogi!”. Am încercat să-i explic că noi nu suntem perfecți și cu atât mai mult noi nu cunoaștem planul Lui, iar dacă ne-ar cere Dumnezeu socoteală pentru faptele noastre, nicio pedeapsă nu ar fi prea mare, căci toți suntem păcătoși. Cu toate astea, în inima mea eram oarecum îndreptată spre a face o crimă, spre a-mi omorî propriul copil. Următorul pas a fost să vorbesc cu sora mea și să-i povestesc totul. Ea m-a ascultat cu atenție, iar la sfârșit a zis: „Nu ai omorât niciodată niciun copil, deși nu îl cunoșteai pe Dumnezeu și acum că îl cunoști, cum poți face asta? Mergi și vorbește cu preotul tău și vezi ce-ți spune și el”. Eram într-un fel supărată pe ea, mi se părea că nu voia să mă înțeleagă, dar i-am ascultat sfatul și am mers să vorbesc cu părintele Fabian. La rândul lui, părintele mi-a zis: „Uite, Valentina, noi pe pământul acesta suntem ca niște „purtători” și dacă Domnul a îngăduit aceasta, e cu un scop. Și apoi, când te rogi „Tatăl nostru” și spui „Facă-se voia Ta” cum se va face voia Lui dacă tu te opui?” Așa am început să înțeleg că Domnul vrea să merg până la capăt, dar tot nu eram pe deplin convinsă! Văzând aceasta, părintele mi-a spus: „Bine, Valentina, o să te trimit să vorbești cu un alt doctor și apoi mai vedem”.
M-a trimis la dna dr. Dunca Maria. Odată ajunsă la dna dr., i-am spus și ei aceeași poveste, iar dânsa a început să mă încurajeze și să îmi povestească de fata ei care a trecut prin multe încercări cu copiii și cum Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile. În final, i-am zis doamnei doctor că dacă Dumnezeu a făcut atâtea minuni pentru ceilalți, poate va face și pentru mine. Dar chiar dacă nu va fi așa și va lua copilul la El, măcar se va face voia Domnului și nu a mea.
Am luat hotărârea de a merge până la capăt indiferent de ce se va întâmpla. Am mers înapoi la părinte să-i spun ce decizie luasem și să-l rog să mă sprijine cu rugăciunea lui. Din acel moment, în care am hotărât să merg până la capăt, toți m-au sprijinit. Când spun „toți”, mă refer la sora mea, dna Dunca, părintele Fabian și dl dr. Isopescu, cel care a făcut operația de cezariană.
Până la momentul nașterii au mai trecut câteva luni, timp în care colegi de serviciu, șefi, chiar și unii dintre prieteni îmi reproșau că nu mă gândesc, cum pot să fac așa ceva, cu alte cuvinte „ești nebună”. Ba chiar mi-a spus un șef: „Mai crede omul în Dumnezeu, dar nici chiar așa!” I-am răspuns că sunt sigură că Dumnezeu face minuni și dacă nu va fi așa e pentru că El știe mai bine și cu siguranță mă va ajuta să merg mai departe. În tot acest timp m-am rugat ca Dumnezeu să-mi întregească copilul și să fie sănătos, dar știam că nu cunosc căile Domnului și nu știu pentru ce este încercarea.
Pe la vreo 6 luni de sarcină, după ce am mai făcut o ecografie, sora mea mi-a zis: „Îți dai seama, dacă face Domnul minunea și întregește copilul cum o să rămână toți!” Atunci i-am răspuns: „Dar tu știi că în afară de noi două, dna dr., părintele și poate câțiva care mai cred în Dumnezeu vor crede că e minune de la El, căci ceilalți vor spune că s-au înșelat doctorii, că au greșit și nicidecum că Dumnezeu poate face minuni.” Chiar și așa, Domnul nu m-a lăsat și m-a întărit pe tot parcursul sarcinii, ba mai mult, am întărit și eu prin credință pe soțul meu și pe cei din familie, care tot nu erau în totalitate de acord cu ce făceam. Îmi mai spuneau uneori să mă gândesc ce se întâmplă dacă copilașul rămâne cu handicap? Nu neg că și mie mi-au trecut prin minte aceste gânduri, dar când îmi veneau în minte toate acestea, îmi venea totodată și gândul „dar dacă băiețelului meu, Cătălin, i s-ar întâmpla ceva, oare nu îl mai iubesc sau nu îl mai cresc?” Când le spuneam și lor, tăceau și mă aprobau. Până la urmă, la 36 de săptămâni, a trebuit să fac cezariana deoarece apăruseră contracțiile, eu mai având o naștere prin cezariană.
În ziua aceea, 17.04.2013, am mers cu soțul la spital unde ni s-au alăturat dna Dunca, sora mea și părintele Fabian. Deși îmi era teamă de operație, am optat pentru anestezie parțială din dorința de a o vedeam măcar pentru o secunda pe „Maria Elisabeta”. M-am rugat când a început operația ca totul să se termine cu bine, iar micuța și fragila Maria Elisabeta s-a născut vie și a trăit aproximativ 30 de minute, timp în care părintele Fabian a botezat-o, nașă fiindu-i dna dr. Maria Dunca. Mi-au povestit că la finalul botezului, atunci când a fost stropită cu apa sfințită, s-a înviorat puțin, iar după alte câteva minute a plecat la Domnul. Îi mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dat putere să merg până la capăt. Au fost niște luni minunate în care am sperat și m-am rugat tot timpul, nefiind singură în rugăciune. Toți cei care au fost alături de mine la naștere s-au rugat și ei în tot acest timp, plus alte persoane cărora le-am povestit sau care au auzit de mine. Astfel Domnul a făcut ca foarte mulți să ne unim în rugăciune. Micuța Maria Elisabeta s-a născut slăbită, dar Domnul a întărit-o prin botez.
Astăzi sunt bucuroasă că am putut merge mai departe, am înmormântat-o, iar acum are locul ei unde putem merge să fim cu ea. Știu că nu este ușor, dar dacă ne-am încrede în Domnul așa cum ne spune El, nimic nu ar mai fi atât de greu. Dar oamenii se încred mai puțin în El și mai mult în puterea lor și de aceea nu au izbândă. Pentru mine aceasta nu este prima încercare pe care am trecut-o cu ajutorul Domnului. Primul meu copil a fost tot o fetiță, Andreea Laura, care a murit la 7 zile de la naștere, deoarece a fost diagnosticată prea târziu. Atunci am avut un șoc pentru că nu am știut nimic și nici nu a fost nimic care să mă anunțe în vreun fel de ce va urma. Andreea Laura a murit cu diagnosticul de „atrezie de esofag”, am înmormântat-o și pe ea, iar Dumnezeu m-a ridicat să merg mai departe.
Sper ca povestea aceasta să ajute cât mai multe fete să înțeleagă că a lua viața propriului copil înainte de a avea șansa să se nască nu este niciodată o soluție, ci doar o crimă. Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți și să ne ajute să îl urmăm mereu.
4 Comments
Nea
25 March 2015Cred că cea mai importantă întrebare în cazul ăsta tragic este dacă mamei i-a fost mai ușor așa sau i-ar fi fost mai ușor dacă era îndrumată să facă o întrerupere timpurie. Aș zice că teoriile religioase sunt făcute de om, pentru om, iar omul nu ar trebui supus unor experiențe traumatizante de dragul lor.
adib
25 March 2015@1 Sunt toate semnele ca i-a fost mai usor asa. In plus, nu vad cine ar fi supus-o unei experiente traumatizante. Nu orice suferinta e traumatizanta. Dar suferinta insotita de remuscari ar fi putut fi.
Anca Cernea
25 March 2015Nu e vorba de „teorii religioase”. E vorba de REALITATE. Această constatare nici măcar nu ține de religie. Un copil nenăscut aparține speciei umane. Adică e om. Și nu trebuie omorât nici dacă e bolnav.
Asta despre fondul problemei.
Cât despre formă, nu-mi vine să cred că poate cineva să arate altceva decât respect și empatie față de o mărturie ca aceea de mai sus.
În sens mai profund, comentariul lui Nea este o mostră în miniatură a gândirii ideologice revoluționare – mă scuzi Nea, n-o lua personal, dar l-ai scris, așa că n-am ce-ți face.
Totul pornește, desigur, de la:
Creștinismul nu este o „teorie religioasă făcută de om”.
În primul rând, nu e o teorie. Este credința în (credința în sens de încredere, adică o relație personală cu) Dumnezeul cel Viu, care a vorbit oamenilor prin poporul ales, prin patriarhi și profeți, apoi prin Fiul Său, care s-a întrupat, s-a răstignit pentru mântuirea noastră și a înviat din morți a 3-a zi.
Creștinismul nu a ajuns să fie exprimat sub formă de tratate coerente, decât după multe secole – și asta din cauza faptului că Biserica a trebuit să discearnă și să delimiteze limpede adevărata credință de tot felul de rătăciri care se prezentau drept „creștinism” și nu erau (într-un anumit sens, ele erau precursoarele ideologiilor de astăzi, pt că nimic nu e nou sub soare, dar asta e altă discuție); altfel, poate nu s-ar fi scris tratate de teologie nici până azi.
Milioane de martiri din primele secole au murit, supunându-se unor experiențe cât se poate de traumatizante, pentru că au crezut în dumnezeirea lui Hristos și în Înviere, fără măcar să fi învățat a recita vreun Crez – textul acestuia a fost formulat așa cum îl știm abia la Niceea în anul 325, plus Constantinopol, în 381.
Criteriul după care s-au ghidat în decizia de viață și de moarte acești martiri și toți cei care au urmat, până în zilele actuale, când scriem aceste chestii, nu a fost „să vedem cum e mai ușor”, ci să vedem cum e adevărat.
E o diferență enormă de raportare la realitate între acești martiri și mărturisitori (în sens bisericesc, mărturisitor este acela care suferă pentru credință, dar fără a fi omorât) pe de o parte, și omul recent, pe de alta.
Martirii nu erau/sunt supraoameni, și pe ei îi durea/îi doare, și lor le e frică, au și ei planuri de viitor, au familii, ființe dragi pentru care ar vrea să mai trăiască aici, pe pământ. Doar că ei sunt consecvenți; realitatea e asta, lumea văzută și finită nu este totul, cea nevăzută și veșnică este cea mai importantă.
Da, este un salt în gol, pentru că nici ei nu au certitudini în sens material, martirii pariază totul pe Cuvântul Cuiva.
(Zic „nu au certitudini în sens material”, pentru că totuși, certitudini au; dar ele vin din interiorul cel mai profund al vieții de rugăciune, al dialogului sufletului cu Dumnezeu; trivializând și simplificând, ar fi cam așa:„cum să nu existe Dumnezeu și Împărăția și tot ce învață Biserica, de vreme ce eu am vorbit cu El în rugăciune, așa cum învață Biserica, și mi-a răspuns?!” e o certitudine a experienței unei relații personale, nu o certitudine a unui experiment fizic; oricine poate să o facă, nu ține de „auzit voci”, încearcă, Nea, nu te costă nimic, vorbește-I cu sinceritate lui Dumnezeu, în adâncul sufletului tău, și o să vezi dacă îți răspunde.)
În proporții mai puțin dramatice poate, pariul ăsta îl trăiește orice creștin, chiar dacă mai are uneori îndoieli, sau cade în păcate. Articolul de mai sus este istoria adevărată a felului în care această mamă a trăit un astfel de pariu. Omul recent nu înțelege asta, și nici nu încearcă să privească, măcar ipotetic, lucrurile, din perspectiva creștinului – se mulțumește să-l declare prost pe creștin. (Relația nu e simetrică, întrucât creștinul înțelege cum e să privești lumea cu ochii necredinciosului, pt că fiecare om are clipele lui de îndoială, doar că, la creștini, acestea nu prevalează.)
Voegelin zice că mentalitatea gnostică, ce a ajuns în secolul al XX-lea să dea naștere ideologiilor nazistă și bolșevică, s-a născut la sfârșitul Evului Mediu. Atunci când în Europa a apărut o masă critică de intelectuali creștini suficient de învățați și de inteligenți pentru a percepe în ce constă challenge-ul credinței (pariul întregii vieți pe Cuvântul Altcuiva) dar care nu au avut stamina (sic), bărbăția necesară ca să și-l asume.
Și așa au început să predice diferite rătăciri (erezii gnostice) care duceau toate, precum rostogolirea la vale a unui bulgăr de zăpadă, spre preluarea controlului tot mai complet de către om, adică spre trecerea butoanelor din mâna lui Dumnezeu, în mâna omului – care va asigura raiul aici pe pământ. Împărăția lui Dumnezeu devine încetul cu încetul tot mai pământească, mântuirea se mută tot mai mult în lumea asta, materială (imanentizarea Eschatonului).
To make a long story short, ideologiile materialiste din sec XX sunt punctul culminant al acestui proces religios, intelectual și cultural.
Interesant e că „eliberarea” de Dumnezeu duce invariabil la infantilizarea și subordonarea (ca să nu zic sclavizarea) omului, indiferent de intenția celui care propovăduiește o asemenea „eliberare”. Și asta nu face decât să confirme că perspectiva biblică asupra omului este cea realistă.
Observăm că și Nea cade în această pantă, și sunt sigură că nici nu s-a gândit că face asta:
Citind și recitind mărturia mamei, nu văd nicăieri vreun motiv să cred că nu era în stare să ia o decizie matură și responsabilă, asumându-și în mod conștient toate consecințele. „Îndrumată” către avort a fost, cât cuprinde. De cealaltă parte a primit și încurajarea preotului, a medicului și a familiei, și mai ales întărirea prin rugăciune. Numeric, au fost mult mai mulți cei care au îndrumat-o spre avort.
Dar oricum, treaba este că mama nu ar trebui tratată paternalist, ca și când ar fi o fraieră, pe care trebuie să o îndrume unii care știu mai bine cum e mai ușor pentru ea. Ea a ales această cale, nu a „supus-o” nimeni vreunei „experiențe”.
Asta reprezintă în mic întreaga concepție de viață a stângii soft de tip occidental de astăzi – modelul suedez, ingineria socială a UE, ONU, etc. Foarte probabil, intențiile îi sunt nobile, dar efectele sunt orwelliene.
În primul rând că disprețuiește atât de complet și suveran perspectiva de credință, încât nu-i trece nici prin cap să o asume măcar ca ipoteză. Creștinismul e o opțiune dură, zic experții UE, riscă să-i expună pe împricinați unor experiențe traumatizante. Să impunem, așadar, laicitatea, să ferim copilașii de educația creștină, să scoatem creștinismul din spațiul public, să-l înlocuim cu toleranța. Așa e mai bine, chiar și pentru creștini, chiar dacă sunt mai proști decât noi și nu își dau seama de asta.
Dar, Nea, așa cum am discutat îndelung pe ILD cu mai mulți militanți ateiști, atât timp cât nu poți dovedi inexistența lui Dumnezeu și falsitatea creștinismului, nu ai dreptul să faci afirmația că „teoriile religioase” cum spui tu, de fapt „credința creștină”, ar fi operă omenească. Asta echivalează cu a spune că, în mod fundamental, învățătura creștină e o minciună – întrucât ea suține că nu e făcută de om.
Omului recent nu-i trece prin cap nici măcar o secundă că ar putea să lase loc pentru întrebarea „dar dacă este?”
——————–
Lăsând la o parte aspectul de viață interioară – care este cel mai important, și de la care pornesc toate celelalte – nu putem să nu observăm rezultatele istorice ale celor două concepții de viață care s-au confruntat mai sus.
Civilizația creștină, sau Lumea Liberă, cum i se mai spune, cu toate binefacerile ei, este rezultatul faptului că au existat de 2000 de ani și încă mai există oameni care să creadă cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, într-atât încât să-și asume pentru asta „experiențe traumatizante”, inclusiv moartea – de ex, în prezent, în mâinile ISIL sau în Laogai. Încercarea de a-i ignora sau chiar smulge bazele creștine este cea mai revoluționară atitudine posibilă, iar, dacă ar avea succes, consecințele tentativei ar fi mortale pentru această civilizație.
Atitudinea de om recent nu face decât să slăbească Lumea Liberă și să o facă vulnerabilă în fața dușmanilor ei fanatici – sataniști de diverse feluri, comuniști, islamiști, dughiniști, etc. În primul rând, ca să prevenim asta am creat noi ILD. Toți marii oameni pe care îi prezentăm aici ca modele – fie că e voba de figuri istorice eroice ca Reagan sau de martiri ca Brâncoveanu și creștinii omorâți săptămâna asta de Boko Haram, sau și una și alta, ca Maniu și Mihalache – erau oameni care credeau pe bune, credeau într-atât încât să-și parieze toate acțiunile și toată viața pe credință.
Nea
25 March 2015Mulțumesc pentru cele două comentarii. Din respect pentru suferința tuturor celor implicați în acest caz, nu doresc să continui discuția.