Kristallnacht recent în Egipt: suporteri ai Frăției Musulmane vanadalizează și incendiază într-o singură zi zeci de biserici ortodoxe și catolice. Minoritatea creștină din Siria este brutalizată de insurgenții islamiști. Boko Haram duce o campanie de exterminare a negrilor creștini din Nigeria. Exodul creștinilor din Irak continuă neabătut, pe fondul afundării țării într-un sângeros conflict intra-confesional dintre suniți și șiiți. Lumea islamică pare hotărâtă să elimine definitiv insulele de creștinism de pe cuprinsul ei.

Uneori, pentru a înțelege mai bine o tragedie istorică, e nevoie și de ilustrarea destinelor individuale ale celor condamnați la pieire. Măcar unul.

Condamnată la moarte pentru o înghițitură de apă

New York Post

Vecinii o consideră vinovată pe Aasiya Noreen “Asia” Bibi, mamă nevoiașă a cinci copii din cătunul Ittan Wali aflat în centrul Pakistanului: vinovată de a fi creștină într-o națiune islamică în proporție de 97%. Ea zace de patru ani într-o celulă de închisoare, condamnată la moarte prin spânzurătoare. Cartea ei de memorii, intitulată “Blasfemie”, a fost dictată soțului ei iar acesta a transmis-o mai departe jurnalistei franceze Anne-Isabelle Tollet. Jumătate din încasări vor fi vărsate într-un cont de sprijin financiar pentru Bibi și familia ei. Tollet afirmă că situația este deosebit de gravă.
Stingherit de cazul Bibi dar refuzând să o elibereze datorită protestelor furioase ale extremiștilor, guvernul pakistanez a transferat-o într-o închisoare greu accesibilă în speranța că această femeie în vârstă de 42 ani va muri pe nesimțite după gratii, poate otrăvită de alt deținut. Doi oficiali guvernamentali care au făcut declarații în sprijinul ei au fost deja asasinați, între care și ministrul minorităților Shahbaz Bhatti, ucis de Taliban. În fragmentul care urmează Bibi rememorează “infracțiunea” care a dus la starea ei deplorabilă din prezent.

Sunt victima unei nedreptăți barbare impusă de societate.

Am fost încarcerată, legată cu lanțuri la mâini și la picioare, alungată din lume și aștept să mor. Nu știu câte zile mai am de trăit. Inima îmi tresare de fiecare dată când se deschide ușa celulei. Viața mea este la mila Domnului și nu știu ce se va întâmpla cu mine. Duc o existență brutală și neîndurătoare. Dar sunt nevinovată. Sunt culpabilă doar de o vină presupusă. Încep să mă întreb dacă nu cumva a fi creștin în ziua de azi în Pakistan nu este numai un defect, sau un semn distinctiv nefavorabil, ci de fapt o crimă.

Cu toate că sunt prizonieră într-o celulă minusculă și fără ferestere, doresc ca vocea și mânia mea să fie auzite. Doresc ca toată lumea să știe că voi fi spânzurată pentru faptul că am ajutat un vecin. Sunt vinovată deoarece am arătat compasiune față de alt om. Cu ce am greșit? Am băut apă din fântâna unor femei musulmane, folosind cana “lor” într-o amiază de arșiță.

Eu, Asia Bibi, am fost condamnată la moarte deoarece mi-a fost sete. Sunt prizonieră deoarece am folosit aceeași cană de care s-au folosit și femei musulmane și deoarece proastele cu care culegeam fructe au considerat că eu, o femeie creștină, le-am spurcat apa de băut.

Ziua de 14 iunie 2009 este întipărită în memoria mea. Pot să revăd toate detaliile.

În acea zi m-am trezit mai devreme ca de obicei, pentru a participa și eu la recoltarea fructelor din tufișurile de falsa. Farah, femeia drăguță care ține un mic magazin local, m-a îndemnat să merg. “De ce să nu mergi și tu la recolta de falsa de mâine, pe acel câmp de lângă sat? Îl știi, e al familiei Nadeem, bogații care locuiesc în Lahore. Plătesc 250 rupii de persoană.”

Era duminică, iar soțul meu Ashiq nu lucra în acea zi la fabrica de cărămizi. În timp ce mă pregăteam să merg la muncă el încă dormea în patul nostru de familie, alături de două dintre fiicele noastre, obosite după o lungă săptămână de școală. I-am privit cu dragoste când am ieșit din cameră și i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru familia minunată pe care mi-a dat-o.

Cincisprezece femei erau deja sosite la lucru când am ajuns pe câmp, culegând de zor cu spatele ascuns de tufișurile înalte. Datorită fierbințelii soarelui urma să fie o zi extenuantă, dar aveam nevoie de acele 250 de rupii.

Câteva femei m-au întâmpinat zâmbind. Am recunoscut-o pe vecina mea Musarat, cusătoreasa satului. Am fluturat din mână în semn de salut, dar ea s-a întors imediat cu fața către tufișuri. Musarat nu este un lucrător agricol și nu o vedeam des pe câmp; așa mi-am dat seama că și familia ei trecea printr-o perioadă dificilă. De fapt toate femeile de acolo eram nevoiașe.

O femeie cu o figură împietrită și îmbrăcată în straie care fuseseră peticite de nenumărate ori s-a apropiat de mine cu un lighean galben și vechi.

“Dacă umpli ligheanul primești 250 de rupii”, mi-a spus ea fără să mă privească.

M-am uitat la ligheanul enorm și m-am gândit ca nu voi reuși să îl umplu până la asfințit. M-am uitat și la ligheanele celorlalte femei și mi-am dat seama că al meu era mult mai mare. Mi se aducea aminte că eu eram creștină.

Era miezul zilei, soarele ne copleșea și simțeam că lucrez într-un cuptor. Eram leoarcă de sudoare și datorită căldurii sufocante abia dacă puteam să gândesc sau să mă mișc. Îmi imaginam rîul de lângă sat. Dacă aș fi putut să mă arunc în acea apă răcoroasă!

Însă, deoarece rîul era departe, am ieșit din tufișuri și m-am îndreptat spre fântâna din apropiere. Puteam să simt răcoarea ridicându-se din adânc.

Scot o găleată de apă și afund în ea cana veche de metal care atârna pe marginea fântânii. Nu mă pot gândi decât la apa rece. Înghit cu nesaț și mă simt mai bine. Încep să îmi revin.

Apoi aud o bâiguială. Nu dau atenție și umplu din nou cana, de data asta oferind-o unei femei de lângă mine, care arată de parcă o doare ceva. Zâmbește și se îndreaptă spre mine… Chiar în acel moment se ivește din tufiș nasul de copoi al lui Musarat, cu ochii plini de ură:

“Nu beți acea apă, e haram!”

Musarat se adresează tuturor culegătoarelor, care s-au oprit brusc din lucru la auzul cuvântului “haram”, termenul islamic pentru orice interzis de Dumnezeu.

“Ascultați la mine, această creștină a murdărit apa din fântână atunci când a băut din cana noastră și a afundat-o înapoi de repetate ori. Acum apa e spurcată, iar noi nu mai putem să o bem! Din cauza ei!”

E atât de nedrept încât de data asta hotărăsc să mă apăr și să o înfrunt pe cotoroanța bătrână.

“Cred că Iisus ar aprecia altfel decât Mahomed.”

Musarat e furioasă. “Cum de îndrăznești să te pui în pielea Profetului, lighioană mizerabilă!”

Alte trei femei încep să țipe și mai tare.

“Așa este, ești o creștină mizerabilă! Ai contaminat apa noastră, iar acum ai nerușinarea să vorbești în numele Profetului! Cățea proastă ce ești, Iisusul tău nici măcar nu a avut un tată ca lumea, a fost un bastard, doar știi asta.”

Musarat vine spre mine ca și cum are de gând să mă lovească și zbiară: “Ar trebui să te convertești la islam, ca să te izbăvești de religia ta ticăloasă.”

Mă doare înăuntru. Noi creștinii suntem mereu tăcuți. Suntem învățați de mici să nu zicem niciodată nimic, să ne ținem gura închisă, deoarece suntem o minoritate. Dar eu sunt încăpățânată și acum vreau să reacționez, vreau să îmi apăr credința. Respir adânc și îmi umplu plămânii cu curaj.

“Nu am de gând să mă convertesc. Cred în religia mea și în Iisus Cristos, care a murit pe cruce pentru păcatele omenirii. A făcut vreodată profetul tău Mahomed ceva care să mântuiască omenirea? Și de ce să mă convertesc eu și nu tu?”

În acest moment ura izbucnește din toate părțile. Toate femeile din jurul meu încep să urle. Una înșfacă ligheanul meu și varsă fructele în ligheanul ei. Alta mă îmbrâncește, iar Musarat mă scuipă în față cu tot disprețul de care e în stare. Un picior mă lovește cu putere și sunt înghiontită încoace și încolo. Alerg spre casă și le aud văitându-se în urma mea.

Cinci zile după aceea m-am dus să culeg fructe pe alt câmp. Când ligheanul era aproape plin am auzit un zgomot ca de mulțime furioasă. Fac un pas înapoi, întrebându-mă ce se întâmplă, iar în depărtare văd zeci de bărbați și femei îndreptându-se spre câmpul nostru, agitându-și brațele în aer.

Descopăr ochii plini de cruzime ai lui Musarat. Chipul ei este întipărit cu dispreț și convingerea că dreptatea e de partea ei. Îmi dau seama că nu s-a potolit. Vrea răzbunare cu orice preț. Mulțimea excitată se apropie, mărșăluiește peste câmp și acum se află în fața mea, proferând amenințări.

“Cățea murdară! Te vom duce înapoi în sat! L-ai insultat pe profet! Vei plăti cu viața!”

Apoi încep să scandeze la unison:

“Moarte! Moarte creștinei!”

Lațul mulțimii furioase mă înconjoară din ce în ce mai strâns. Sunt pe jumătate căzută la pământ și doi bărbați mă apucă de brațe, cu intenția de a mă tîrî spre sat. Îi rog cu o voce disperată și fără vlagă:

“Nu am făcut nimic! Dați-mi drumul, vă rog! Nu am făcut nimic rău!”

În acest moment cineva mă lovește peste față. Nasul mă doare intens și sângerez. Mulțimea mă tîrăște de colo-colo, ca pe un măgar încăpățânat. Sunt aproape inconștientă și mă rog ca totul să se termine curând. Privesc mulțimea triumfătoare, bucuroasă că am opus o rezistență firavă. Mă clatin sub loviturile necontenite peste picioare, spate și ceafă. Îmi spun că odată ajunsă în sat s-ar putea ca acest supliciu să se termine. Dar după ce ajungem e și mai rău: mulțimea crește și devine mai agresivă, strigătele de condamnare la moarte devin din ce în ce mai tari.

Pe măsură ce sunt împinsă spre casa unde locuiește vătaful satului din ce în ce mai mulți oameni se alătură mulțimii. Recunosc casa, e singura cu grădină și iarbă. Sunt trântită la pământ. Vorbește imamul satului: “Am aflat că l-ai insultat pe profetul nostru. Știi ce îi așteaptă pe cei care îl atacă pe sfântul profet Mahomed. Te poți salva numai prin conversie sau moarte.”

“Nu am făcut nimic! Îndurare, te implor! Nu am greșit cu nimic!”

Cadiul cu barbă lungă și pieptănată îngrijit își îndreaptă privirea către Musarat și cele trei femei martore, din acea zi a recoltei de falsa.

“I-a batjocorit această femeie pe musulmani și pe sfântul profet Mahomed?”

“Da, i-a insultat”, răspunde Musarat iar celelalte confirmă:

“Așa este, a insultat religia noastră.”

“Dacă nu vrei să mori”, spune tânărul mullah, “trebuie să te convertești la islam. Ești doritoare să primești izbăvirea devenind o musulmană cucernică?”

Rostesc printre suspine și hohote de plâns:

“Nu, nu vreau să-mi schimb religia. Dar te rog să mă crezi, eu nu am făcut ce declară aceste femei, nu am insultat religia ta. Te rog miluiește-te de mine.”

Îmi împreunez palmele într-un gest de îndurare, dar el este de neclintit.

“Minți! Toată lumea spune că ai comis această blasfemie, iar aceasta e o dovadă suficientă. Creștinii trebuie să se supună legilor din Pakistan, care interzic orice fel de remarci de natură să aducă prejudicii sfântului nostru profet. Deoarece nu vrei să te convertești, iar profetul nu se poate apăra, noi îl vom răzbuna.”

Se întoarce cu spatele, iar mulțimea furioasă se năpustește asupra mea. Sunt ciomăgită și scuipată. Mă aștept să mor. Apoi mă întreabă încă o dată:

“Te convertești la o religie vrednică de laudă?”

“Nu, vă rog, sunt creștină, vă implor…”

Iar ei continuă să mă bată cu aceeași furie.

Când a sosit poliția eram semiconștientă și de abia mai simțeam durerea rănilor. Doi polițiști m-au aruncat în dubă în uralele mulțimii, iar după câteva minute mă aflam la secția de poliție.

M-au așezat pe o bancă din biroul șefului de post. Am cerut apă și comprese pentru rănile sângerânde de pe picioare. Un polițist tânăr mi-a aruncat o cârpă zdrențuită:

“Poftim, și nu fă murdărie.”

Un braț mă durea deosebit de mult și am crezut că era rupt. Atunci a intrat în încăpere cadiul, însoțit de Musarat și gașca ei. În prezența mea i-au spus șefului de poliție că l-am insultat pe profetul Mahomed. De afară răzbăteau strigăte:

“Moarte creștinei!”

După ce a întocmit raportul, polițistul s-a întors spre mine și m-a chemat cu o voce răutăcioasă:

“Ce ai de zis în apărarea ta?”

“Sunt nevinovată! Nu este adevărat! Nu l-am insultat pe profet!”

Imediat după ce mi-am proclamat nevinovăția am fost escortată într-o dubă de poliție și dusă în alt loc. Pe drum am leșinat de durere și mi-am revenit numai după ce am ajuns la închisoarea din Sheikhupura, unde am fost azvârlită într-o celulă.

Din acea zi mă aflu în închisoare.

În original icon-caret-right Sentenced to death for a sip of water