Când adevărul devine prea evident şi minţile încăpăţânate continuă să îl nege fără să poată fi acuzate de escamotare interesată, suntem în faţa a ceea ce Eric Voegelin numea “prostie criminală” – a abuza în mod intolerabil de dreptul la imbecilitate.

Marele filosof germano-american a folosit termenul pentru a desemna comportamentul mental al elitelor germane care au persistat, până la sfârşit, în a nu realiza pericolul nazismului. Dar exemple ale acestui fenomen sunt peste tot, şi nu încetează să se înmulţească.

De mult timp tot afirm că amestecul străin în America Latină nu are nimic de-a face cu vechiul şi bunul “imperialism iancheu”; că există un imperialism nou şi mai formidabil în acţiune în lume; că el plănuieşte nici mai mult nici mai puţin decât să domine specia umană întreagă prin intermediul unui guvern global care să fie instaurat de ONU în termenul minim de un deceniu; că el este în mod deschis antiamerican, având între obiectivele sale disoluţia SUA ca naţiune independentă şi supunerea sa faţă de o administraţie internaţională; că el sprijină şi finanţează stânga din Lumea a Treia, mai ales din America Latină, în care vede instrumentul primordial pentru a se realiza, pe acest continent, una dintre integrările regionale calculate pentru a culmina în integrarea politico-administrativă a planetei.

A răspunde cu stereotipul “teoriei conspiraţiei” nu are rost. Nu este nicio conspiraţie: totul este oficial, documentat. Este vizibil în ochii tuturor, în zeci de rezoluţii ONU, în angajamente semnate între şefi de Stat, în cărţi semnate de luceferi ai gândirii globaliste, oameni celebri ca Gorbaciov şi George Soros, care îşi strigă de pe acoperişuri planurile şi intenţiile. Chiar şi aşa milioane de idioţi privesc totul cu o neîncredere tâmpită şi, afectaţi de “sindromul lui Tweety” , continuă să se întrebe dacă au văzut ceea ce au văzut şi dacă ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat.

Deja am scris sute de pagini despre asta, am arătat surse şi documente, am răsturnat fiecare obiecţie cu toată meticulozitatea şi rigoarea – dar prostia, atunci când este întărită de frică, este de nebiruit.

Mulţi, sub pretext de “naţionalism”, continuă să-şi întoarcă artileria împotriva SUA, fără să înţeleagă – sau fără să vrea să înţeleagă- că slăbirea naţiunii americane este de interes maxim pentru proiectul globalist, că, pentru pretendenţii la guvernarea lumii, dacă nu distrug suveranitatea celei mai puternice ţări, ar fi inutil să o elimine pe cea a celor mai slabi.

Chiar şi acum, când dl. Hugo Chávez îşi proclamă în cele patru zări intenţia de a dizolva naţiunile de pe continent într-o republică a “Statelor Unite ale Americii de Sud” (https://www.dcomercio.com.br/noticias_online/758684.htm), idioţii continuă să creadă că a-l sprijini în campania lui contra SUA înseamnă “a ne apăra suveranitatea”. Nici măcar acum nu vor să realizeze articularea patentă dintre revoluţia chavistă şi planul CFR (Council on Foreign Relations) de a topi SUA, Mexicul şi Canada într-un „North American Commonwealth”.

Împotriva prostiei masive nu exista argument. Renunţ. Chemaţi-l pe Alborghetti . Numai el e capabil să discute cu oamenii ăştia la un nivel pe care ei să-l înţeleagă. Voegelin ar aplauda cu entuziasm vocabularul lui în asemenea împrejurări.
 

Slăbiciunea majoră a dreptei
Independent şi mai presus de definiţiile schimbătoare pe care grupurile politice şi le dau lor înşile sau adversarilor lor, există realitatea istorică pe care cercetătorul o poate afla din acelaşi ansamblu de mutaţii aşa cum el apare într-o perioadă de timp suficient de lungă. Istoric –nu ideologic- “stânga” este mişcarea revoluţionară mondială, “dreapta” este restabilirea periodică a societăţii conform aranjamentului posibil între valorile tradiţionale ale civilizaţiei iudeo-creştine şi starea de lucruri creată de expansiunile şi retracţiile mişcării revoluţionare în fiecare etapă a procesului istoric.

În acest sens- şi numai în el- , sunt, cât se poate de evident, de dreapta. Tot în acest sens, este foarte corectă denumirea pe care stângiştii au dat-o dreptei în general: “reacţiune”. Factorul activ al istoriei ultimelor trei secole este revoluţia; dreapta este doar “reactivă”. Dar trebuie de asemenea aici făcută deosebirea între “reacţiune” în sens istoric obiectiv şi folosirea polemică a termenului de către propagandă revoluţionară, mai ales ca instrument de ponegrire între multiplele sale disidenţe interne. Comuniştii şi naziştii se acuzau reciproc de a fi “aliaţi ai reacţiunii”, aşa cum o făceau, în interiorul însuşi al taberei comuniste, adepţii lui Stalin şi ai lui Trotki.

Mişcarea revoluţionară ca un tot este o tradiţie în toată regula, cu unitate şi continuitate conştiente, reflectate nu numai în neîncetatele examene istorice la care se dedau liderii şi mentorii ei cu voluptate rău deghizată, ci în istoria grupurilor, curentelor şi organizaţiilor militante, ce se remarcă prin stabilitatea şi permanenţa lor de-a lungul timpurilor. “Reacţiunea” nu are nicio unitate la scară mondială. Istoria ei consta într-o serie de focare independente care izbucnesc în locuri diferite, ignorându-se unele pe altele şi mulţumindu-se cu respectivele lor identităţi istorice locale. Există, de exemplu, o identitate istorică a conservatorismului american, sau chiar a celui anglo-american. Dar ea nu are nicio conexiune – nici dorinţă de a o avea- cu cea a dreptei franceze, sau germane, hispanice sau hispano-americane, de exemplu. (Nu este lipsit de interes să obsevăm că, deşi apărarea cea mai elocventă a principiilor economice clasice la care subscriu conservatorii anglo-americani a venit de la doi gânditori austrieci exilaţi, Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek, influenţa lor a fost absorbită ca un factor izolat, fără ca în mediile conservatoare din Anglia sau din SUA să se răspândească vreun interes major pentru focarul austriac al anilor 20, căruia opera lor le este atât de evident îndatorată). O “internaţională de dreapta” este aproape de neconceput, şi într-un anumit fel este inevitabil să fie aşa. Acţiunea revoluţionară este globală prin naştere, câmpul ei de acţiune este lumea întreagă. Reacţiile nu pot să fie decât locale şi sporadice, în funcţie de multitudinea de cazuri a valorilor – patriotice, religioase, morale, sociale şi economice – care par mai direct ameninţate de către mişcarea revoluţionară în fiecare loc şi ocazie. Întorcându-se împotriva unor aspecte determinate şi parţiale ale revoluţiei, reacţiile trăiesc într-o permanentă lipsă de întâlnire din care vor putea ieşi numai atunci când vor înţelege unitatea inamicului şi vor intra într-un acord de a-l combate ca un ansamblu, nu pe bucăţi izolate. O dificultate care se opune acestei evoluţii este că, aşa cum disidenţele interne ale mişcării revoluţionare se etichetează reciproc drept reacţionare, adesea unele dintre ele trec drept cu adevărat de dreapta în faţa populaţiei prost informate şi chiar în faţa conducătorilor reacţiunii, care astfel sfârşeşte prin a fi divizată prin efectul infiltrării şi intrigilor. Altă dificultate este că, luate izolat, nici propunerile mişcării revoluţionare nu sunt toate rele sau destructive. Dimpotrivă, multe dintre ele nu sunt decât valori tradiţionale uzurpate, corupte, şi puse în slujba planului revoluţionar de ansamblu. Răul nu constă în propunerile izolate, constă în ansamblu. Cum de altfel dreapta este politic fragmentară, viziunea ei asupra inamicului tinde să fie de asemenea fragmentară.

Iluzia „scopului istoriei”
A-şi lua propria ideologie drept culme şi obiectiv final al Istoriei şi apoi a redesena succesiunea timpurilor trecute pentru a o sili să confirme această idee preconcepută este un viciu atât de răspândit între gânditorii moderni, încât a sfârşit prin a pătrunde adânc în sufletul popoarelor şi a se întări ca o dogma a religiei civile în aproape toate ţările din lume. Automatismul compulsiv cu care în dezbaterile populare partizanii curentelor celor mai diferite apelează la locurile comune ale “avansului” şi “regresului”, ale “progresului” şi “înapoierii”, nu numai pentru a-şi compara imaginea de sine însuşi cu cea a adversarilor lor, dar chiar şi pentru a folosi aceşti termeni ca etalon general pentru măsurarea evenimentelor istorice, arată cât de firească şi ne-problematică a devenit imaginarea totalităţii mişcării istoriei ca pe o linie unidirecţională cu traiectorie uniformă şi obiectiv predeterminat.

Nimic din cunştinţele disponibile în ştiinţa Istoriei nu justifică aceasta pretenţie, care pare să câştige cu atât mai multă autoritate asupra imaginarului cu cât este mai mult dezminţită şi compromisă de cercetarea istorică serioasă. Nu există o reţetă mai infailibilă pentru a scăpa de realitate şi a trăi într-o lume a fanteziei decât a subscrie, în mod conştient sau inconştient, acestui mit grotesc al “scopului Istoriei”. Faptul însuşi că există scopuri diferite în confruntare, fiecare arogându-şi rolul de maximă onoare de punct final al timpurilor, deja arată că este vorba de o competiţie de înşelătorii. Şi nu numai adepţii mărturisiţi ai mitului revoluţionar participă la ea.

Liberalii urmează în masă maxima lui Croce, “Istoria este istoria libertăţii”, cu al său corolar că libertatea este diferenţa specifică dintre lumea modernă şi cea medievală şi antică. Pentru a face credibilă această dublă minciună, sunt obligaţi să ascundă faptul că totalitarismul s-a întins mult mai mult în lumea modernă decât instituţiile liberale, şi că suprafaţa geografică şi ca număr de fiinţe umane aflate sub stăpânirea sa. Nereuşind să îl ascundă total, încearcă să explice comunismul, nazismul şi radicalismul islamic drept, roade ale “înapoierii”, ale “rămânerii în urmă”, escamotând faptul că ideologiile totalitare sunt la fel de moderne ca şi liberalismul şi suprapunând succesiunii reale a timpurilor cronologia inventată. Chiar radicalismul islamic este denumit “fundamentalism” pentru că media ignoră că el nu este opera unor musulmani tradiţionali ci a unor intelectuali musulmani formaţi în Europa sub influenţa lui Heidegger, Foucault şi Derrida.

În ceea ce-i priveşte pe stângişti, nici nu are rost să mai vorbim. Ei cred cu pioşenie că socialismul este o etapă istorică superioară şi posterioară capitalismului, oricât ar eşua regimurile socialiste şi ar ceda locul democraţiilor capitaliste. Fireşte ei explică aceste fenomene drept “regrese”.

Încă şi mai extravagant este valul neo-iluminist şi geamănul său siamez, neo-evoluţionismul, care proclamă religiile şi mai ales creştinismul drept “etape depăşite” ale Istoriei în ciuda faptului că bisericile creştine nu încetează să crească şi, în regiunile unde se sting, nu sunt înlocuite de cultul iluminist sau evoluţionist, ci de Islam.

În contrast cu aceste fantezii, ceea ce ne învaţă ştiinţa istorică este că:
1. Nu există o linie integrală a istoriei omeneşti, ci mai multe dezvoltări independente, ce nu pot fi reduse la o relatare narativă comună, decât ca artificiu literar sau teorie metafizică. Specia umană nu are decât unitate biologică, nu istorică. “Istoria universală” luată ca unitate este o construcţie imaginară ridicată de la premiza unui observator atotştiutor care ori este Dumnezeu – presupunând că istoricul L-a consultat în această privinţă – ori este o fantezie megalomană de istoric.
2. Dacă nu există nicio linie, cu atât mai puţin există o linie predeterminată, menită să ducă la un rezultat prevăzut.
3. Nu există un “sens” al Istoriei, ci mai multe sensuri încrucişate, documentate prin auto-explicaţii furnizate de diferite culturi şi civilizaţii. Filozofia Istoriei şi însăşi ştiinţa istorică nu sunt decât încă două dintre nenumăratele structuri de sens care apar de-a lungul timpurilor conform efortului omenesc de a găsi o reţea inteligibilă în experienţa vieţii.
4. Nimeni nu ştie când se va termina Istoria, de aceea orice încercare de a surprinde “sensul” Istoriei sfârşeşte prin a institui un final imaginar, după care Istoria continua în mod imperturbabil.
5. În contrast cu acestea, adevăratele structuri de sens, care au creat şi susţinut civilizaţii întregi, nu trimit la un final imaginar, ci la supratimp, sau veşnicie. Numai veşnicia dă sens timpului: asta nu este o părere a mea, ci unicul punct în care toate civilizaţiile au fost întotdeauna de acord (v., a propos, minunata carte a lui Glenn Hughes, Transcendence and History).

Traducere realizata de Anca Cernea
Versiunea originala, in limba portugheza: Estupidez criminosa