citiți și partea 1

Gorbaciov a permis cooperative care să funcţioneze în afara sistemului colectivist şi a acceptat noţiunea de proprietate privată asupra pământului. După 1990, noile reglementări au urmat cam tot modelul obştilor. Agricultorii au putut deţine pământ, adică au intrat în posesia unei bucăţi de hârtie, nu a unui teren delimitat clar pe domeniul fostului kolhoz (sau sovhoz). Reformele au fost aplicate deseori lent, inegal şi nedrept, nomenklatura mediului rural fiind managerul şi principalul beneficiar al schimbărilor. Infrastructura rurală slabă şi lipsa instrumentelor financiare nu au permis fluxuri de producţie eficiente şi accesul larg pe piaţă. Populaţia rurală, îmbătrânită şi redusă mult în urma industrializării, nu îşi asumat riscuri şi s-a mulţumit cu producţii de susbzistenţă. Mulţi agricultori au considerat că e mai sigur să lucreze atât în structurile care au moştenit fermele colective, cât şi la oraş, în industrie.

De abia în 2002, Putin a semnat prima lege (după 1917) care reglementează vânzările de pământ, stabilindu-se astfel o piaţă a terenurilor agricole. S-a impus un moratoriu de mai mulţi ani asupra vânzărilor, un drept de preemţiune pentru autorităţile locale (şi, după caz, pentru ceilalţi membri ai întreprinderii colective), limite pentru dimensiunile tranzacţiilor, modalităţi de confiscare etc. Deşi lucrurile s-au dinamizat oarecum în ultimii ani şi producţia a crescut considerabil în fermele mari, unde se folosesc cele mai performante tehnologii, blocajele mentale se menţin atât la oligarhi, cât şi la micii fermieri, care continuă să se raporteze fiecare în felul lui la stat ca la sursa binelui general şi individual. Producătorii aşteaptă iniţiative şi stimulente de la stat şi se încumetă cu greu să investească în dezvoltarea producţiei, chiar dacă piaţa o cere şi chiar dacă în trecut au avut profituri atunci când au răspuns cererii pieţii. Izolarea culturală se menţine mai ales la ţară, unde televiziunile înregimentate propagandei oficiale monopolizează circulaţia informaţiilor. Există întreprinzătorii cu iniţiativă, eficienţi şi corecţi, însă e uşor de bănuit ponderea pe care o au faţă de oligarhi, contrabandişti şi clienţi ai lui Putin din administraţie.

Situaţia nu este foarte încurajatoare nici în învăţământ şi cercetare, iar domeniul agricol nu e o excepţie. Ararat Osipian, care a studiat corupţia din învăţământul superior rus în perioada post-sovietică, afirmă că aceasta reduce eficienţa sistemului social şi economic în general, scade calitatea programelor educaţionale şi nivelul de calificare al specialiştilor şi subminează coeziunea socială, deoarece studenţii învaţă în universitate nu doar viitoarea lor profesie, ci şi practicile de corupţie.

Combaterea corupţiei în mediul academic este însă practic imposibilă când pârghiile economiei sunt concentrate în mâinile câtorva familii. După părerea lui Osipian lucrurile se vor schimba atunci când dreptul la proprietate va fi asigurat în mod real. „Modificări în structura economiei naţionale pot reduce corupţia în învăţământul superior ca urmare a cererii de forţă de muncă calificată şi a competitivităţii firmelor. O creştere a concurenţei în urma reducerii concentrării drepturilor de proprietate şi o mai echitabilă distribuire a drepturilor de proprietate asupra capitalului principal va accentua în cele din urmă importanţa capitalului uman faţă de certificatele de învăţământ acceptate la nivel guvernamental”.

Fiica lui Vladimir Putin, Katerina Tihonova, a publicat mai multe studii în domeniul matematicii, medicinei şi călătoriilor spaţiale, rămânând o talentată dansatoare de rock acrobatic | sursa foto

Din nefericire, sectorul privat este la fel de corupt ca cel de stat. Şi acolo angajările se fac tot datorită conexiunilor personale sau contra unor beneficii, nu pe bază de merite sau cunoştinţe. Alexei Navalni afirmă că „fii noii aristocraţii nu doar că moştenesc posturile părinţilor lor, ci au şi dreptul să îşi aleagă orice alt post de care au ei chef”, ceea ce se verifică în parcursul profesional al ambelor fiice ale lui Putin. Maria a început o carieră academică la facultatea de medicină şi Katerina (Tihonova) la Facultatea de Matematică şi Mecanică a Universităţii de Stat din Moscova. Katerina, care practică rockul acrobatic, conduce un proiect imens pentru extinderea campusului universităţii şi un altul destinat tinerilor cercetători, fiind asistată şi de alţi fii de kaghebişti şi prieteni vechi ai lui Putin de la Gazprombank, Naftogaz, Rostek etc

Om de știință rus în costum de protecție lucrează cu cei mai periculoși viruși din lume. (Joby Warrick/The Washington Post)

Cercetarea are câteva zone cenuşii moştenite din vechiul regim. În timpul evoluţiei cazurilor de Ebola din 2014, presa şi-a amintit că dezafectarea unor laboratoare implicate în programul de arme biologice nu a fost verificată de experţi independenţi şi că nu se ştie ce s-a întâmplat cu câţiva dintre specialiştii care au lucrat în programul sovietic de arme biologice. Sunt greu de înţeles principiile etice şi priorităţile pe care le aveau aceşti specialişti, însă se ştie că regimul sovietic a contat pe ei şi, indiferent ce credeau în sufletul lor, acceptaseră logica programului, chiar dacă nu cunoşteau întregul său mod de funcţionare. Au existat mereu state sau grupări criminale dispuse să cumpere echipament sau să angajeze specialişti. Se pare că majoritatea ofertelor compromiţătoare, ca cele venite de la iranieni sau nord-coreeni, au fost refuzate, cu toate că salariile propuse erau foarte ispititoare. Totuşi, câţiva cercetători tineri au acceptat să ţină cursuri sau să colaboreze cu iranienii. Experţii de top nu au fost lăsaţi să plece. Alţii au continuat să lucreze în Rusia în domenii conexe şi pe bani puţini. Ţările vestice au finanţat programe de convertire a instalaţiilor şi de cooptare a experţilor în proiecte de cercetare comune, însă au ignorat complet problemele morale.

Localitatea Kantubek de pe insula Vozrojdenia, Lacul Aral, care a adăpostit laboratoare de antrax, varioală şi ciumă, este complet părăsită acum, însă zona a rămas contaminată.

Oficial toată activitatea are acum scopuri paşnice sau defensive, dar se ştie încă prea puţin despre trecutul programului şi despre modul în care acesta a fost transformat sau continuat după 1992. Cel puţin câţiva ani după căderea URSS, instalaţiile au fost în continuă degradare şi au avut sisteme de securitate precare. E de reţinut că agroterorismul poate avea un impact considerabil şi presupune costuri pe care grupările criminale şi le pot permite. Un focar de boală la animalele de fermă poate afecta serios agricultura şi comerţul unei ţări. În plus, în cazul multor agenţi (ca cei ai antraxului, febrei aftoase, pestei bovine, pestei porcine clasice şi africane) transmiterea intenţionată nu poate fi dovedită pentru că este aproape imposibil să fie deosebită de transmiterea naturală.

Embargoul hibrid

După venirea la putere a lui Putin s-a făcut linişte şi ordine. Ce era secret a rămas secret. Preşedintele şi un fost ministru al apărării se mândresc că Rusia respectă Convenţia privind armele biologice şi că a făcut totodată progrese în domeniul armelor bazate pe „legi fizice noi”. S-a făcut ordine şi în politica alimentară, a cărei strategie urmăreşte acum dezvoltarea producţiei locale în perspectiva satisfacerii necesităţilor din surse proprii, limitarea accesului pe piaţa rusă a producătorilor străini şi mărirea exporturilor de alimente, mai ales de cereale, astfel încât Rusia să devină un actor important pe piaţa alimentară mondială.

În ultimii ani, Rusia a invocat frecvent motive legate de siguranţa alimentelor şi sănătatea animalelor pentru a restricţiona importurile de alimente şi a favoriza poducătorii proprii. Momentul adoptării şi extinderea acestor măsuri sunt un indicator al aprecierii sau dezacordului faţă de politica ţărilor exportatoare. Chiar acum câteva luni, imediat după incidentul cu avionul militar rus doborât de aviaţia turcă, 40 turci participanţi la un târg agricol din regiunea Krasnodar au fost reţinuţi şi expulzaţi pentru că ar fi completat eronat cererile de viză, după care Rusia a instituit un embargou împotriva produselor agricole turceşti. Turcia a anunţat că va reclama Rusia la OMC.

Situaţia nu e singulară. În 2014, UE a reclamat Rusia la OMC pentru restricţiile exagerate stabilite după diagnosticarea pestei porcine africane (PPA) în UE la începutul aceluiaşi an. Rusia a oprit comerţul cu porci vii şi a carne de porc din toată UE, deşi restricţiile erau justificate numai în regiunile afectate efectiv de boală şi în cele din jurul acestora, nu pe tot continentul. Experţii ruşi susţin că nu pot conta pe controalele pe care le face UE şi, pentru că mărfurile circulă liber în UE, se tem că produse din zonele de risc vor ajunge în zonele libere de boală din UE şi de acolo în Rusia. Interdicţia impusă la începutul anului 2014, în contextul evoluţiei PPA, este denumită acum „embargou tehnic” chiar şi în ţările îndepărtate de focarele de boală, unde nu există în mod real motive „tehnice” care să justifice blocarea comerţului. Nu este prima dată când ruşii pun la încercare solidaritatea europeană folosind pretexte legate de comerţul cu produse agro-alimentare şi din păcate există în UE ţări care ar accepta să încheie înţelegeri separate cu Rusia pentru a relua comerţul.

Rafturi goale în Rusia (2014)

Pe lângă aşa-zisul embargou „tehnic”, în vara anului 2014, s-a adăugat embargoul pur politic, impus în urma sancţiunilor stabilite de ţările vestice după doborârea avionului malaezian. Iniţial, măsurile păreau a fi aprobate de publicul rus. Între timp preţul alimentelor a crescut foarte mult şi acum autorităţile fac eforturi ca ruşii să rămână patrioţi şi la masă. Vara trecută, DW relata despre o acţiune de PR numită „ „Mănâncă alimente din Rusia”, care s-a desfăşurat astfel: fete tinere, sub 20 de ani, cu unghii vopsite în culorile drapelului rusesc, merg prin supermarketuri şi lipesc etichete pe produsele din Vest. Pe etichete este trecut următorul avertisment: Acesta este un produs din ţările care au impus sancţiuni împotriva noastră. Pe lângă mesaj, pe etichetă se mai află un urs agresiv, care ia în gheare steagurile american şi european. Kremlinul sprijină această acţiune cu şase milioane de ruble (100.000 de euro).”

Vigilenţa nu e mereu chiar atât de costisitoare. Nikolai din Vladivostok a informat din proprie iniţiativă poliţia că  vecinii săi au gătit o gâscă de contrabandă, iar Andrei Poliakov, şeful „cazacilor din St Petersburg”, a anunţat că este dispus să îşi echipeze tovarăşii cu crematorii mobile şi să îi trimită prin magazine să ardă alimentele interzise.

Embargou rusesc: „Mănâncă alimente din Rusia” (2014)

În timp ce oligarhii din sectorul agro-alimentar se îmbogăţesc pe fondul scumpirii alimentelor, ruşii de rând privesc cu jind în urma tractoarelor care distrug alimente confiscate. Autorităţile spun că nu au capacitatea să controleze aceste produse. Andrei Kuzicin, un intelectual rus care a primit azil politic în Estonia, crede că distrugerea ostentativă şi mediatizată a alimentelor are şi alte scopuri în afară de grija pentru consumatori: i) îmbogăţirea „băieţilor deştepţi” care le-au confiscat – la o tonă de alimente distruse în faţa camerelor, se păstrează alte cinci tone care sunt reetichetate şi vândute; ii) simbolic – nu se distruge brânza olandeză sau fructe din Spania, ci se striveşte în efigie aroganţa Vestului; iii) exacerbarea emoţiilor publicului – vederea alimentelor distruse produce teamă. Ruşii, chiar cei care îl sprijină pe Putin, nu acceptă distrugerea alimentelor pentru că încă îşi amintesc de perioadele de foamete cruntă din trecut. Propagandiştii Kremlinului vor îndrepta însă nemulţumirea publicului faţă de creşterea preţurilor şi penuria alimentară împotriva yankeilor şi a europenilor. Oamenii nu se vor ridica împotriva Kremlinului când nu vor mai găsi alimente, ci împotriva duşmanilor patriei şi ai lui Putin.

Atitudinea ruşilor nu prea este criticată pe site-urile fermierilor şi comercianţilor de alimente occidentali, probabil ca să nu fie deranjaţi potenţialii muşterii. PigProgress, de exemplu, publică corespondenţele lui Vladislav Vorotnikov, care scrie ponderat, în stil anglo-saxon, fără să facă propagandă deschisă Rusiei. Anunţă însă prăbuşirea sectorului suin din Ucraina sau creşterea spectaculoasă a celui rus. De asemenea, Chris Harris (PigSite, PolutrySite, SheepSite) are grijă să prezinte realizările ruşilor şi nemulţumirile lor faţă de occidentali, dar rareori observă şi reversul medaliei. Nici Vorotnikov, nici Harris nu au reţinut că serviciile veterinare şi vamale ruse sunt printre cele mai corupte din întreaga administraţie sau că cifrele economice arată în general creşterea inflaţiei, slăbirea rublei, preţuri mari în supermarketuri şi un număr tot mai mare de ruşi care trăiesc sub pragul sărăciei.

Deşi informaţia a fost tot timpul controlată, Vestul a putut să afle destule despre colectivizarea forţată, deportări, foamete, propagandă perversă, cheltuieli nebuneşti pentru înarmare etc., însă le-a considerat (inevitabile) accidente de parcurs sau exotisme orientale. A ştiut tot timpul că regimul sovietic e o tiranie, însă nu a făcut comparaţii cu alte tiranii cunoscute până atunci şi nu a remarcat proporţiile crimelor. Prea avea la suflet cauza comunismului ca să accepte duşul rece al realităţii. Experţii le găsesc şi acum hibe celor care de-a lungul timpului şi-au asumat mari riscuri pentru a spune adevărul. Victor Kravcenko , Malcom Muggeridge , Gareth Jones , Wittacker Chambers şi mulţi alţii sunt încă ponegriţi pentru felul în care se purtau, se mişcau şi vorbeau, pentru momentul în care au decis să facă dezvăluiri sau pentru modul în care şi-au gestionat viaţa şi finanţele personale. Cei care îi denigrau când ei spuneau adevărul, ca Walter Duranty sau comuniştii de la Les Lettres Françaises, au rămas frecventabili (aici şi aici). Dacă sunt forţaţi să se pronunţe, experţii admit formal că teroarea colectivizării, lîsenkoismul, cultivarea pământurilor virgine, fixarea preţurilor, planificarea centralizată etc., au fost nişte erori de proporţii, însă nu uită să amintească şi că au existat intenţii bune.

La căderea URSS, trecutul şi responsabilităţile au fost şterse cu buretele. Intelectualii şi politicienii vestici, amărâţi de expunerea eşecului total al socialismului sovietic, s-au grăbit să găsească scuze şi explicaţii sofisticate şi au făcut imposibilul pentru a-i menaja pe cei care conduseseră jumătate de omenire la un dezastru imposibil de negat în acel moment. Preocuparea lor majoră a fost să îi apere pe „reformişti” de „conservatori” şi să prevină marele pericol care venea, din nou, tot de la victime, care pregăteau neîntârziat o răzbunare comparabilă cu prigoana comunistă. Evaluarea a fost slăbuţă: reformiştii autentici (şi norocoşi) sunt în exil, restul i s-au alăturat lui Putin care e, vorba ceea, el însuşi reformist. Conservatorii au dus-o mereu bine mersi şi au prosperat, iar victimele nu s-au răzbunat nicăieri în fostul spaţiu sovietic, au rămas la marginea societăţii şi s-au mai ales cu nişte calomnii.

Când a venit momentul schimbărilor reale în ceea ce fusese Imperiul Răului, Lumea Liberă nu mai credea în existenţa binelui şi a răului şi nu mai putea să ofere modele credibile. Era condusă de lideri ca Bill Clinton, care tocmai îşi lega pe vecie cariera de Monica Lewinski, sau Jacques Santer, care nu reuşea să-i convingă pe comisarii europeni acuzaţi de corupţie să îşi asume responsabilităţile şi să plece. În loc să se confrunte cu lideri de mare caracter, militarii sovietici sau kaghebiştii frustraţi că au pierdut Războiul Rece au dat de nişte pămpălăi sclifosiţi şi nehotărâţi. Aşa a început Vestul să facă business cu Rusia. Subiectele controversate au fost evitate în continuare. Drepturile omului, libertatea presei, Holodomorul, ieşirea ţărilor din Est de sub influenţa Rusiei au rămas mereu controversate. Deficitul de atenţie istorică a Vestului nu s-a vindecat nici în ultimii ani şi acum se împleteşte cu eforturile mai recente ale regimului Putin de a drege imaginea trecutului sovietic. Încet, încet vesticii şi-au ajustat limbajul şi exprimarea astfel încât să nu îi irite pe ruşi, în schimb ruşii nu sunt dispuşi să vorbească limbajul libertăţii (decât cel mult ca să le facă reproşuri occidentalilor folosind argumentele lor). Foarte puţini politicieni şi încă şi mai puţini experţi vestici îşi dau seama că extinderea progresivă a micilor concesii de limbaj duce la „finlandizarea vocabularului”. Atunci când, cu acordul tacit al uneia din părţi, volcabularul devine complicele părţii celeilalte, dialogul politic, comercial şi tehnic produce rezultate nesigure şi neprofitabile, dar mai ales contribuie în mod foarte imprudent la finlandizarea politică a Europei, la care visează ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin.

În aceste condiţii, ignorând istoria şi capcanele limbajului, ruşii şi occidentalii au avut un dialog foarte intens în domeniul agro-alimentar. S-au făcut vizite, nenumărate instruiri, schimburi voluminoase de corespondenţă, reuniuni formale, informale, în fel şi fel de formate, fără să lipsească, evident, nici contactele personale. Cei de bună credinţă au crezut că problemele spinoase vor fi rezolvate dacă sunt deplasate pe un teren neutru, obiectiv, ştiinţific, neviciat de politică. Dacă mâncarea din Vest ajungea în Rusia, rusul din clasa de mijloc o ducea mai bine, se transmitea know how în tot ce ţine de sectorul agro-alimentar, se încuraja economia liberă şi, cine ştie, poate chiar domnia legii, până la urmă. Numitorul comun a fost probabil încrederea în experţi, reuniuni şi documente. Intenţiile au fost cele mai bune şi nici nu au lipsit rezultatele. Totul s-a blocat în secunda în care a înţărcat bălaia la nivel politic.

Dar nu e totul pierdut. Instituirea sancţiunilor şi a embargoului nu au dus la oprirea contactelor. Au apărut mereu idei de soluţii. Acum câteva zile, serviciile veterinare din Regatul Unit s-au arătat dispuse să trimită Rusiei tuplini de virus de gripă aviară izolate din teren. Săptămâna trecută, COPA-COGECA, lobby-ul crescătorilor europeni (fermieri şi cooperative), i-a transmis o scrisoare lui Jean-Claude Junkers cerându-i ca UE să facă progrese în „negocierile tehnice” cu Rusia pentru ca să se reia comerţul cu produsele (grăsime, slănină şi măruntaie) care nu intră în embargoul politic. Solidaritatea europeană este însă fragilă chiar şi la coada vacii.

Cei şase membri polonezi ai COPA-COGECA nu au sprijinit iniţiativa şi au cerut în schimb „măsuri excepţionale de asistenţă”. Secretarul general al COPA-COGECA a trebuit să amintească ţărilor interesate să nu intre separat în negocieiri bilaterale cu Rusia ca să nu slăbească poziţia UE. Şi de această dată europenii au rămas inventivi, generoşi, capabili şi perseverenţi, doar că s-au mai împotmolit când a fost să facă unele conexiuni cu momente similare din trecut.